După o cercetare rapidă, li se făcu semn să-şi continue drumul. Toran îi şopti soţiei:

― Tata trebuie să fi aranjat toată primirea. Diferenţa de orar este de aproximativ cinci ore.

Ieşiră într-un spaţiu deschis şi Bayta exclamă pe neaşteptate:

― Vai de mine...

Oraşul subteran era scăldat în lumină ― lumina albă a unui soare tînăr, care, desigur, nu exista aici. Ceea ce se putea numi cer se pierdea în strălucirea orbitoare provenită din mai multe surse. Aerul era cald, proaspăt şi încărcat cu miresme de verdeaţă.

― E minunat, Toran, spuse Bayta.

Toran zîmbi larg, plin de încîntare şi nerăbdare:

― De acord, Bay, nu seamănă cu nimic de pe Fundaţie, bineînţeles, dar e cel mai mare oraş de pe Haven II, are douăzeci de mii de locuitori ; o să-ţi placă. E drept că nu avem palate de distracţii, dar nici Poliţie Secretă.

― Vai, Torie, e ca un oraş de jucărie. Numai în alb şi roz, şi-i atît de curat.

― Da...

Toran privi oraşul o dată cu ea. Casele aveau în general două etaje şi erau construite din piatră netedă cu nervuri de diferite culori, care se găsea din belşug în zonă. Lipseau turlele familiare de pe Fundaţie, precum şi uriaşele clădiri de locuit din Vechile Regate, dar prin dimensiuni se făcea simţită o notă de individualitate care reprezenta o relicvă de iniţiativă într-o Galaxie în care mari mase de oameni duceau o viaţă standard.

Tresări şi deveni dintr-o dată foarte atent:

― Bay... Uite-l pe tata! Uită-te acolo unde-ţi arăt eu, caraghioaso! Nu-l vezi?

Îl zări. Făcea impresia unui bărbat solid, aşa cum gesticula cu degetele larg răsfirate de parcă ar fi vrut să înoate prin aer. Tunetul grav al unui strigăt ajunse pînă la ei. Bayta ţîşni înainte, trăgîndu-l de mînă pe soţul ei, şi alergară în jos pe pajiştea cu iarba tunsă scuil. Aproape ascuns în spatele bărbatului cu un singur braţ, se afla un alt bărbat, scund şi cu părul alb.

― E fratele vitreg al tatei, îi explică Toran. Cel care a fost pe Fundaţie. Ţi-am vorbit despre el.

Se întîlniră rîzînd şi gîfiind, neputînd articula un cuvînt, iar tatăl lui Toran slobozi o ultimă exclamaţie de bucurie. Îşi aşeză haina scurtă şi-şi aranjă centura gravată, singura concesie pe care o făcuse eleganţei şi luxului.

Privirea îi alerga de la unul la altul şi spuse pe nerăsuflate:

― Ai ales o zi tare nepotrivită pentru a te întoarce acasă, băiete!

― Poftim? Doar este ziua de naştere a lui Seldon, nu?

― Aşa e. Am închiriat o maşină ca să călătoresc pînă aici şi l-am luat şi pe dragonul de Randu ca să conducă. N-am putut obţine un vehicul public cu nici un chip.

O privi pe Bayta şi ochii nu i se mai dezlipiră de ea:

― Am fotografia ta într-un cristal şi arată bine, dar acum îmi dau seama că individul care a făcut-o a fost un biet amator.

Scoase din buzunarul hainei un cub mic, transparent, iar în lumină, chipul surîzător dinăuntru căpătă viaţă ca o miniatură a Baytei.

― Aceea? făcu Bayta. Mă întreb cum de-o fi trimis Toran aşa o caricatură. Sînt surprinsă că mă lăsaţi să mă apropii de dumneavoastră, domnule.

― Tot mai eşti surprinsă? Spune-mi Fran. Nu suport politeţea exagerată. Şi acum, poţi să mă iei de braţ să mergem la maşină. Pînă în clipa asta n-am crezut că băiatul meu ştie ce vrea. Cred c-o să-mi schimb părerea. Va trebui să-mi schimb părerea.

Toran îl întrebă încet pe unchiul lui:

― Cum se mai simte bătrînul? Tot mai asaltează femeile?

Chipul lui Randu se umplu de riduri cînd zîmbi:

― Oriunde şi oricînd are prilejul. Sînt momente în care îşi aminteşte că vîrsta de şaizeci de ani bate la uşă, şi atunci îşi mai pierde din elan. Dar îndată alungă acest gînd urît şi redevine el însuşi. E un Neguţător din stirpea veche. Şi tu, Toran? Unde ai găsit o soţie atît de atragătoare?

Tînărul îşi luă unchiul de braţ, chicotind:

― Vrei să-ţi povestesc pe nerăsuflate o istorie care a durat trei ani?

Cînd ajunseră în cocheta cameră de zi, Bayta îşi scoase cu mişcări grăbite mantia de călătorie şi gluga, după care îşi eliberă părul clătinînd din cap. Se aşeză picior peste picior şi răspunse privirii admirative a bărbatului cu statură impresionantă:

― Ştiu ce încerci să apreciezi, spuse ea, şi-o să-ţi dau o mînă de ajutor: douăzeci şi patru de ani, înălţime cinci picioare şi patru inci, greutate cincizeci de kilograme, pregătire de specialitate ― istoria. Observă că el stătea tot timpul întors pe jumătate ca să-şi ascundă lipsa, braţului.

Acum însă Fran se aplecă puţin în faţă şi-i spuse:

― Dacă tot ai adus vorba de greutate, cîntăreşti cincizeci şi cinci de kilograme.

Începu să rîdă în hohote cînd o văzu că roşeşte. Apoi se adresă celorlalţi:

― Întotdeauna îţi poţi da seama de greutatea unei femei după grosimea braţului ― asta presupune, însă, experienţă. Vrei să bei ceva, Bay?

― Vreau şi asta, printre alte lucruri, răspunse ea, şi plecară împreună, în timp ce Toran îşi făcu de lucru pe lîngă rafturile cu cărţi pentru a afla noutăţile.

Fran reveni singur şi spuse:

― Are să coboare mai tîrziu.

Se lăsă greoi pe un scaun dintr-un colţ al camerei şi-şi puse piciorul stîng, ale cărui încheieturi îl dureau, pe-un scaun mai mic. Chipul îi era încă roşu de atîta rîs şi Toran se întoarse spre el.

― În sfîrşit, eşti acasă, băiete, şi mă bucur că ai venit. Îmi place femeia ta. Nu-i o toantă plîngăcioasă ca altele.

― M-am căsătorit cu ea, spuse Toran cu simplitate.

― Ei, asta-i cu totul altceva, băiete. (Ochii îi redeveniră serioşi.) E o prostie să-ţi blochezi viitorul. La anii şi la experienţa mea, eu n-am făcut aşa ceva.

Din colţul în care stătuse pînă atunci liniştit, Randu îl întrerupse:

― Ei, Franssart, de ce faci comparaţiile astea? Pînă la prăbuşirea navei tale, acum cinci ani, niciodată n-ai stat mai mult într-un loc pentru a întemeia un cămin. Şi de-atunci încoace cine te-ar mai fi vrut de soţ?

Bărbatul cu un singur braţ făcu o mişcare bruscă, fără să se ridice de pe scaun, şi răspunse răstit:

― Multe, nătîngule cu părul alb.

Toran interveni iute ca să împace lucrurile:

― În mare, e vorba de o formalitate legală, tată. Situaţia are şi părţile ei bune.