El îi zîmbi:

― Am format un mic grup, Bayla, doar în oraşul nostru. Încă n-am întreprins nimic. Nici măcar n-am reuşit să luăm legătura cu celelalte oraşe, dar e totuşi un început.

― Început pentru ce?

Randu clătină din cap:

― Încă nu ştim. Sperăm într-un miracol. Aşa cum spuneai şi tu, ne-am gîndit că trebuie să apară o criză Seldon. (Făcu un gest larg cu braţele.) Pretutindeni în Galaxie există cioburi şi sfărîmături din Imperiu. Peste tot roiesc generali. Crezi că va sosi vreodată vremea să devenim îndrăzneţi?

Bayta se gîndi o clipă, apoi clătină hotărîtă din cap:

― Nu, nu e nici o şansă. Pînă şi ultimul general ştie că un atac împotriva Fundaţiei ar fi curată sinucidere. Bel Riose din Vechiul Imperiu era cel mai bun dintre toţi. A atacat avînd de partea sa resursele unei întregi Galaxii şi tot n-a putut izbîndi împotriva Planului Seldon. E vreun general care să nu ştie acest lucru?

― Dar dacă i-am îmboldi noi?

― Încotro? Spre un cataclism atomic? Cum aţi putea să-i îmboldiţi?

― Păi, ar fi unul, unul nou. În ultimii doi ani am auzit chestii ciudate despre un bărbat căruia i se spune Catîrul.

― Catîrul? (Bayta rămase pe gînduri.) Ai auzit vreodată de el, Torie?

Toran clătină din cap.

― Şi ce-i cu el?

― Nu ştiu. Dar se zice că obţine victorii în bătălii în care n-are sorţi de izbîndă. Zvonurile pot fi mincinoase, dar, în orice caz, ar fi interesant să-l cunoaştem. Mai sînt oameni capabili şi ambiţioşi care nu cred orbeşte în Hari Seldon şi în legile psihoistoriei şi n-ar strica să încurajăm această neîncredere. S-ar putea ca el să atace.

― Îar Fundaţia ar cîştiga.

― Da, dar nu chiar alît de uşor. Ar fi posibil să izbucnească o criză, iar noi am putea profita de ea pentru a forţa un compromis cu despoţii Fundaţiei. În cel mă, rău caz, ei ar uita de noi într-o oarecare măsură şi asta ne-ar permite să uneltim în continuare.

― Tu ce zici, Torie?

Toran zîmbi nehotărît, ridicîndu-şi o şuviţă de păr care-i căzuse peste ochi:

― După cum se prezintă lucrurile, n-ar strica să încercăm. Dar cine este Catîrul? Randu, ce ştii despre el?

― Deocamdată nimic. Te-am putea folosi pe tine pentru asta, Toran. Şi pe soţia ta, dacă vrea. Eu şi Fran am discutat problema şi am răsucit-o pe toate feţele.

― În ce sens, Randu? Ce vrei de la noi? Tînărul îi aruncă soţiei sale o privire întrebătoare.

― Aţi fost undeva în luna de miere?

― Păi... da... dacă putem numi lună de miere călătoria de la Fundaţie pînă aici.

― Ce-aţi spune de o călătorie mai plăcută pe Kalgan? Climă semitropicală, plaje, sporturi nautice, vînătoare de păsări, o adevărată staţiune de vacanţă. E cam la şapte mii de parseci în... dar nu-i prea departe.

― Şi de ce tocmai pe Kalgan?

― Pentru că acolo e Catîrul. Sau, cel puţin, oamenii lui. A cucerit-o luna trecută fără luptă, deşi stăpînul de pe Kalgan a dat publicităţii o ameninţare că va face ca planeta să explodeze înainte de a o ceda.

― Şi unde e stăpînul ei acum?

― Nu mai e, făcu Randu, ridicînd din umeri. Ce zici de asta?

― Iar noi ce trebuie să facem?

― Nu ştiu. Eu şi Fran sîntem bătrîni ; mai avem şi aerul ăsta provincial. Neguţătorii din Haven sînt cu toţii provinciali prin definiţie. Chiar tu ai spus-o. Negoţul nostru este foarte restrîns, căci nu mai cutreierăm întreaga Galaxie, aşa cum făceau strămoşii. Tu să taci, Fran! Însă voi doi cunoaşteţi Galaxia. Mai ales Bayta, care vorbeşte cu un accent elegant, ca pe Fundaţie. Vrem să ştim doar ce se poate afla. Dacă puteţi lua legătura... deşi nu ne aşteptăm la aşa ceva. Ce-ar fi să vă gîndiţi amîndoi? Vă puteţi întîlni cu tot grupul nostru dacă doriţi... a, dar abia săptămîna viitoare. Mai întîi, ar trebui să vă trageţi puţin sufletul.

După o pauză, Fran izbucni din nou ;

― Cine mai vrea ceva de băut? În afară de mine, bineînţeles!

12

Căpitan şi primar

CĂPITANUL HAN PHITCHER nu era obişnuit cu luxul din jurul său şi nu se lăsa nicidecum impresionat de aşa ceva. În general, descuraja autoanaliza şi orice formă de metafizică sau filosofic care nu era direct legată de munca lui.

Şi asta îl ajuta.

Se ocupa în mare parte de ceea ce Ministerul Apărării numea „informaţii", cei sofisticaţi „spionaj", iar romanticii „culegere de date". Şi, din nefericire, în ciuda stridenţei limbajului înzorzonat, folosit în mod obişnuit de televiziune, „informaţiile", „spionajul" şi „culegerea de date" constituiau, în cel mai bun caz, o sordidă afacere de trădare şi credinţă înşelată. Toate erau scuzate de societate, căci se făceau în „interesul statului", dar, întrucît filosofia părea să-l îndrume întotdeauna pe căpitan spre concluzia că în privinţa acestor interese sacrosante societatea era mai uşor de domolit decît conştiinţa individuală, el descuraja filosofia.

Aşa se face că acum, în luxul anticamerei primarului, începu să se gîndească, fără să vrea, la propria-i persoană.

Mulţi fuseseră promovaţi înaintea lui, deşi nu aveau capacitatea sa, iar acest lucru era recunoscut. Trebuise să suporte o continuă ploaie de reproşuri şi pedepse, dar le supravieţuise. Îşi văzuse cu îndărătnicie de drumul său, ferm încredinţat că insubordonarea în aceleaşi sacrosancte „interese de stat" nu-i va fi totuşi luată în considerare, datorită realelor servicii pe care le aducea.

Şi iată-l acum în anticamera primarului ― însoţit de cinci soldaţi, respectuoşi, ce-i drept, care îl păzeau însă ca pe o viitoare şi probabilă victimă a Curţii Marţiale.

Uşile grele din marmură se dădură în lături încet, fără, zgomot, lăsînd să se vadă pereţii mătăsoşi dinăuntru, mocheta roşie din plastic şi alte două uşi de marmură, întărite cu metal. Doi funcţionari, îmbrăcaţi în costume cu o croială dreaptă, modă care se purtase cu trei sute de ani în urmă, apăruiră în uşă şi strigară:

― O audienţă pentru Căpitanul Han Pritcher de la Informaţii.

Făcură cîte un pas înapoi, înclinîndu-se ceremonios cînd căpitanul înaintă. La prima uşă, escorta se opri, iar el intră singur pe cea de-a doua.

De cealaltă parte, într-o încăpere ciudat de simplu mobilată, la un birou mare, de o formă neobişnuită, stătea un bărbat scund, aproape pierdut în acea imensitate.

Primarul Indbur ― al treilea care purta acest nume ― era nepotul lui Indbur Întîiul, un bărbat brutal, dar capabil. Îşi dovedise prima dintre aceste calităţi prin modul spectaculos în care pusese mina pe putere, iar pe cea de-a doua, prin priceperea impresionantă de a lichida pînă şi ultimele rămăşiţe groteşti de alegeri libere şi de a menţine o domnie relativ paşnică.

Primarul Indbur era, de asemenea, fiul lui Indbur al Doilea, primul dintre Primarii Fundaţiei care ajunsese în acest post prin dreptul primului născut şi care semănase doar pe jumătate cu tatăl său, întrucît fusese doar brutal.

Aşadar, Primarul Indbur, cel de-al treilea cu acest nume, era exemplarul cel mai nereuşit dintre toţi, nefiind nici brutal, nici capabil, ci doar un contabil excelent, născut accidental în această familie.

Pentru toată lumea, Indbur al Treilea reprezenta o combinaţie bizară de false calităţi, dar el era cu totul de altă părere.

Pentru el, aranjamentul geometric şi artificial reprezenta un „sistem", interesul febril şi neobosit faţă de cele mai mărunte aspecte ale birocraţiei de zi cu zi însemna „hărnicie", ezitarea în luarea deciziilor, cînd acestea erau corecte, însemna „precauţie"', iar stăruinţa îndărătnică şi oarbă, atunci cînd greşea, însemna ,,hotărîre".

Pe deasupra, nu arunca banii în dreapta şi-n stînga, nu ucidea pe nimeni în mod nejustificat şi era foarte bine intenţionat.