― Nu ţi s-a pus nici o întrebare, căpitane. Ordinul e ordin. Orice alte discuţii pe această temă, cu mine ori cu cei care mă reprezintă, vor fi considerate acte de trădare. Poţi să te retragi.

Căpitanul Han Pritcher îngenunchie încă o dată, apoi se retrase încet, păşind cu spatele către uşă.

Primarul Indbur, al treilea cu acest nume şi al doilea primar din istoria Fundaţiei care ajunsese în acest post pe linie descendentă, îşi recapătă echilibrul interior şi ridică o altă foaie de hîrtie de pe teancul ordonat din stînga lui. Era un raport privind economia de fonduri datorată reducerii cantităţii de spumă metalică necesară dublurilor de la uniformele forţelor poliţieneşti. Primarul Indbur şterse o virgulă de prisos, corectă o greşeală de ortografie, făcu trei notaţii pe margine şi puse raportul pe teancul ordonat din dreapta lui. Ridică o altă foaie de pe teancul ordonat din stînga şi...

Cînd se întoarse la birou, Căpitanul Han Pritcher de la Informaţii găsi o Capsulă Personală care conţinea ordine plicticoase, subliniate cu roşu şi ştampilate: URGENT.

I se ordona în termeni foarte severi să se îndrepte spre „lumea rebelă numită Haven".

În nava sa rapidă şi uşoară, pentru o singură persoană, Căpitanul Han Pritcher stabili tăcut cursul spre Kalgan, fără să se grăbească. Apoi adormi, încredinţat că îndărătnicia lui dăduse roade.

13

Locotenent si măscărici

DACĂ de la distanţa de şapte mii de parseci prăbuşirea Kalganului în faţa armatelor Catîrului produsese un ecou care stîrnise curiozitatea unui bătrîn neguţător, îngrijorarea unui căpitan îndărătnic şi iritarea unui primar meticulos, pentru locuitorii de pe Kalgan acest eveniment nu avu nici o urmare şi nici nu surprinse pe cineva.

Umanităţii i se demonstrează continuu că distanţa în timp, ca şi cea în spaţiu, creează o concentrare a atenţiei. Întîmplător sau nu, nici nu există probe că această lecţie ar fi fost învăţată o dată pentru totdeauna.

Kalgan era Kalgan, şi nimic mai mult. Doar el singur în tot acel sector al Galaxiei părea să nu ştie că Imperiul se prăbuşise, că familia Stanell nu mai domnea, că măreţia era o amintire şi că pacea dispăruse.

Kalgan era lumea luxului. În vreme ce întregul edificiu al omenirii se năruia, Kalgan îşi menţinea integritatea ca producător de plăceri, cumpărător de aur şi vînzător de distracţii.

Scăpase de dureroasele vicisitudini ale istoriei, pentru că nici un cuceritor n-ar fi distrus sau deteriorat grav o lume atît de plină de bani, care-şi putea plăti imunitatea.

Cu toate acestea, pînă şi Kalgan devenise, în cele din urmă, cartierul general al unui lord războinic, şi nepăsarea sa fusese adaptată imperativelor războiului.

Jungla îmblînzită, ţărmurile blînd modelate şi oraşele strălucitoare şi stridente răsunau acum de umbletul mercenarilor importaţi şi al cetăţenilor impresionaţi. Lumile provinciei sale fuseseră înarmate şi, pentru prima oară în istorie, banii fuseseră investiţi în nave de luptă în loc să fie daţi ca mită. Cîrmuitorul său dovedea înainte de toate că era hotărît şi dornic să apere ce era al său şi să pună mîna pe ce aparţinea altora.

Era unul dintre puternicii Galaxiei, războinic şi pacificator, întemeietor de Imperiu şi creator al unei dinastii.

Iar acum, un necunoscut cu o poreclă ridicolă îi luase totul: armele, Imperiul în devenire şi pe el însuşi, şi nici măcar nu dusese vreo bătălie.

Kalgan era, prin urmare, ca şi înainte, iar cetăţenii săi îmbrăcaţi în uniforme se grăbeau să-şi reia vechile obiceiuri, în timp ce străinii, profesionişti ai războiului, se amestecau cu noile armate care soseau.

Şi, din nou, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, fură reluate fastuoasele vînători de lux în căutarea animalelor crescute în junglă, care nu atacau niciodată omul, si vînătorile de păsări cu ajutorul aeroscuterelor, îndeletnicire care le era fatală doar păsărilor mari.

În oraşe, fugarii Galaxiei puteau să-şi satisfacă plăcerile după cît îi ţinea punga, începînd cu etericele palate ale spectacolului şi fanteziei, care-şi deschideau uşile în faţa mulţimilor doar la sunetul unei jumătăţi de credit, pînă la localurile discrete şi fără firmă, de care aveau cunoştinţă doar cei foarte înstăriţi.

Toran şi Bayta se alăturară şuvoiului uman şi se pierdură în el. Îşi lăsaseră nava spre păstrare în uriaşul Hangar de pe Peninsula de Est şi se îndreptaseră spre acel compromis al claselor mijlocii, Marea Interioară, unde plăcerile erau încă legale şi chiar respectabile, iar aglomeraţia nu devenise încă de nesuportat.

Bayta purta ochelari cu lentile închise la culoare, pentru a-şi feri ochii de strălucirea solară, şi o rochie largă, albă şi subţire, ca să nu-i fie prea cald. Cu braţele bronzate după cîteva ore de stat la soare, îşi cuprinsese genunchii şi privea absentă trupul soţului ei, întins cît era de lung, a cărui piele strălucea în lumina orbitoare a soarelui alb.

― Nu exagera cu plaja, îi spusese ea dintru început, căci Toran venea de pe o stea roşie muribundă. În ciuda celor trei ani petrecuţi pe Fundaţie, pentru el soarele era un lux. După patru zile, pielea lui, antrenată pentru a rezista la radiaţii, nu simţise, totuşi, încorsetarea hainelor, cu excepţia pantalonilor scurţi.

Bayta se cuibări mai aproape de el pe nisip şi începură să vorbească în şoaptă.

Chipul lui Toran era calm şi destins, dar vocea-i trăda amărăciune.

― Recunosc. N-am avansat deloc. Dar unde-o fi? Cine e? Lumea asta nebună nu vorbeşte despre el. Poate că nici nu există.

― Există, murmură Bayta, dar e inteligent. Unchiul tău are dreptate. E omul care ne-ar trebui, dacă l-am găsi la vreme.

După o scurtă tăcere, Toran şopti:

― Ştii ce-o să fac, Bay? Visez cu ochii deschişi, de parcă aş avea insolaţie. Lucrurile se înlănţuie atît de limpede, atît de plăcut. (Vocea i se pierdu, apoi reveni.) Îţi aminteşti de ceea ce spunea doctorul Amann la colegiu, Bay? Fundaţia nu poate pierde niciodată, dar asta nu înseamnă că domnitorii Fundaţiei nu pot pierde. Istoria adevărată a Fundaţiei n-a început cînd Salvor Hardin i-a dat deoparte pe Enciclopedişti şi a preluat puterea pe Terminus ca întîiul ei primar? Şi apoi, în secolul următor, Hober Mallow n-a luat puterea prin metode la fel de drastice? Asta înseamnă că de două ori au fost înfrînţi cîrmuitorii. De ce n-am face-o şi noi?

― E cel mai vechi argument din cărţi, Torie. Mai bine ţi-ai continua visarea.

― Aşa crezi? Bine. Ce este Haven? Nu-i o parte a Fundaţiei? E pur şi simplu o parte a proletariatului de la Periferie, ca să zicem aşa. Dacă noi am deveni liderii, Fundaţia n-ar avea decît de cîştigat, şi vor pierde doar cîrmuitorii actuali.

― E mare diferenţă între "a putea" şi "a reuşi", îţi baţi gura degeaba.

Toran se enervă:

― Prostii, Bay, eşti doar prost dispusă şi acrită. De ce vrei să-mi strici ziua? O să trag un pui de somn, dacă nu te superi.

Dar Bayta îşi înălţase capul şi deodată, non sequitur *, (Non sequitur (lat.) ― Fără legătură logică (n.t.), începu să chicotească şi-şi scoase pchelarii pentru a privi în lungul plajei cu mîna streaşină la ochi.

Toran se ridică şi el, apoi se răsuci ca să privească în aceeaşi direcţie.

Ea urmărea atent o siluetă caraghioasă care mergea în mîini, mişcîndu-şi dezordonat picioarele în aer pentru a distra mulţimea pestriţă. Era unul dintre cerşetorii acrobaţi care umblau de colo-colo pe plajă şi care făceau tot felul de giumbuşlucuri pentru a li se azvîrli cîteva monede.

Un paznic îi făcu semn acrobatului să iasă de pe plajă, dar acesta, rămînînd într-un surprinzător echilibru pe un singur braţ, îşi duse cealaltă mînă la nas şi-i dădu paznicului cu tifla. Paznicul se apropie cu un chip ameninţător şi se clătină cît pe ce să cadă pe spate, cînd primi o lovitură de picior în stomac. Măscăriciul reveni pe picioare şi se îndepărtă, în timp ce privirile tăioase şi dispreţuitoare ale mulţimii de privitori îl opriră să reacţioneze violent pe paznicul care spumega de furie.

Măscăriciul îşi făcu drum în zig-zag de-a lungul plajei, trecu pe lîngă privitori, ezită de cîteva ori şi merse mai departe. Mulţimea care se strînsese în jurul lui se împrăştie, iar paznicul se retrase.

― Ciudat individ, zise Bayta cu o voce amuzată, şi Toran o aprobă nepăsător.

Individul era acum suficient de aproape şi-l putu vedea mai bine. Avea un chip slăbănog, un nas acvilin, cu vîrful plin şi borcănat, care părea foarte mobil. Membrele lungi şi zvelte, evidenţiate şi de costumaţie, aminteau de cele ale unui păianjen şi se mişcau cu uşurinţă şi graţie, lăsînd impresia că fuseseră împerecheate la întîmplare, ceea ce stîrnea ilaritate.

Măscăriciul păru dintr-o dată conştient de insistenţa cu care era privit. După ce trecuse pe lîngă ei, se opri şi, întorcîndu-se brusc, se apropie. Ochii lui mari şi căprui rămaseră aţintiţi la Bayla.

Eu îl privi tăcută.

Măscăriciul zîmbi, dar nu reuşi decît să dea un aer trist chipului său, cu nasul ca un cioc. Cînd începu însă să vorbească, se remarcă frazarea plăcută şi deosebit de îngrijită din Sectoarele Centrale.

― De-ar fi să mă slujesc de chibzuinţa cu care m-au înzestrat Spiritele cele bune, începu el, atunci aş îndrăzni să spun că o asemenea doamnă nu poate exista şi, apoi, care om în toate minţile ar îndrăzni să socotească visul drept realitate? Şi, totuşi, n-ar fi cuminte să nu dau crezare ochilor mei vrăjiţi şi încîntaţi.

Bayta îl privi mirată şi zise:

― Grozav!

― O, tu, seducătoareo, nu zăbovi, asta merită o monedă de cinci credite. Dă-i-o, Bay!

Măscăriciul făcu încă o săritură şi se apropie:

― Nu, doamna mea, nu mă lua drept ceea ce nu sînt. Căci nicidecum nu grăiesc pentru bani, ci pentru aceşti ochi strălucitori şi acest chip încîntător.