― Atunci, îţi mulţumesc. Se adresă lui Toran: Ia zi, crezi că-l bate prea tare soarele?

― Şi, totuşi, nu doar pentru ochi şi chip, continuă măscăriciul să peroreze din ce în ce mai înfocat, ci şi pentru o minte limpede, sclipitoare şi blîndă.

Toran se ridică în picioare, se întinse după halatul alb pe care-l purtase pe braţ vreme de patru zile şi-l îmbrăcă.

― Hei, prietene, zise el, ce-ar fi să-mi spui şi mie ce doreşti şi să n-o mai deranjezi pe doamna?

Măscăriciul făcu înspăimîntat un pas înapoi, iar trupul lui pipernicit se chirci:

― N-am vrut să supăr pe nimeni. Sînt străin prin locurile acestea şi se zice că n-aş fi în toate minţile; cu toate astea, ştiu să desluşesc chipurile oamenilor. Chipul frumos al acestei doamne îmi spune că are o inimă bună şi blîndă şi că mă va ajuta, de aceea mă încumet a vorbi atît de deschis.

― Cinci credite vor lecui necazul de care suferi? întrebă Toran sec, întinzîndu-i moneda.

Măscăriciul nu făcu nici o mişcare, iar Bayta spuse:

― Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el, Torie. Adaugă apoi iute, cu voce joasă: N-are rost să te ener veze modul lui caraghios de a se adresa. Ăsta-i dialectul lui, iar al nostru îi sună probabil la fel de ciudat. Apoi, către om: Ce necazuri ai? Sper că nu eşti îngrijorat din pricina paznicului? N-o să te mai supere.

― O, nu, nu el. El nu-i decît un vînticel care nu face decît să ridice praful din jurul picioarelor mele. De un altul fug eu, şi acela este ca o furtună care mătură lumile şi le-mprăştie, făcîndu-le să se ciocnească între ele. Am fugit acum o săptămînă; am dormit pe străzi şi m-am ascuns în agitaţia mulţimii din oraş. Şi multe chipuri am privit, căutînd ajutorul de care am nevoie. L-am găsit aici. Repetă ultima afirmaţie cu o voce tremurătoare şi caldă, tulburat de emoţie: L-am găsit aici.

― Eu, zice Bayta gînditoare, aş vrea să te ajut, dar zău, prietene, nu sînt o pavăză împotriva unei furtuni care mătură lumile. Să-ţi spun drept, şi eu aş avea nevoie....

Deodată răsună puternic o voce răstită care îi făcu să se înfioare:

― Aici erai, ticălos zămislit din noroi...?!

Paznicul plajei se apropiase în goană, roşu ca focul în obraji şi, rînjind furios, îl ţinti cu ţeava armei paralizante de mică putere.

― Voi doi, puneţi mîna pe el. Să nu vă scape. Îşi lăsă mîna grea să cadă atît de tare pe umărul firav al măscăriciului încît acesta scoase un scîncet de durere.

― Ce-a făcut? întrebă Toran.

― Ce-a făcut? Ei, asta-i bună! (Paznicul băgă mîna în buzunarul care-i atîrna legat de centură şi scoase o batistă de culoare purpurie cu care îşi tamponă gîtul dezgolit.) O să vă spun eu ce-a făcut. A fugit. Tot Kalganul vorbeşte despre asta şi l-aş fi recunoscut din capul locului, dacă ar fi stat în picioare ca oamenii, în loc să stea pe ţeasta aia de şoim. Îşi zgudui prada cu vădită plăcere.

― Şi de unde a scăpat, domnule? întrebă Bayta, zîmbind.

Paznicul ridică glasul. Lumea începuse să se strîngă în jur, curioasă, holbîndu-se şi dîndu-şi cu părerea, iar pe măsură ce publicul creştea, paznicul începu să se simtă din ce în ce mai important:

― De unde a scăpat? spuse el răspicat, cu o voce sarcastică. Păi, cred că aţi auzit de Catîr, nu?

Toate murmurele încetară şi Bayta se simţi dintr-o dată fulgerată de un fior rece în capul pieptului. Măscăriciul n-avea ochi decît pentru ea şi tremura încă în strînsoarea sălbatică a paznicului.

― Şi cine credeţi că e ― continuă paznicul plin de sine ― această zdreanţă de om dacă nu măscăriciul Curţii Măriei Sale, care a fugit? Îl îmbrînci şi-l scutură pe captiv: Recunoşti, măscăriciule?

Acesta însă nu putea scoate nici o vorbă de spaimă şi Bayta îi şopti pe nerăsuflate ceva lui Toran la ureche.

Cu un aer prietenos, Toran făcu un pas înainte, către paznic:

― Ei, prietene, ce-ar fi să-l laşi puţin în pace? Măscăriciul pe care l-ai prins dansa pentru noi şi n-a dansat încă de toţi banii.

― Ia te uită! Paznicul ridică vocea, brusc îngrijorat: E vorba de recompensă...

― O vei primi, dacă dovedeşti că este cel căutat. Deocamdată, ai face bine să te retragi. Cred că-ţi dai seama că deranjezi un oaspete, şi asta s-ar putea să te coste.

― Dar dumneavoastră vă amestecaţi în treburile Măriei Sale, şi asta vă va costa şi mai şi. Îl zgîlţîi din nou pe măscărici: Dă-i banii omului, blestemăţie murdară!

Toran făcu o mişcare rapidă şi smulse arma paralizantă din mîna paznicului, care începu să urle de durere şi furie. Toran îl împinse violent deoparte şi măscăriciul, eliberat, se ascunse în spatele lui.

Mulţimea, pe care abia acum o puteai cuprinde cu privirea, nu acordă prea mare atenţie acestui ultim episod al întîmplării. Cîţiva întinseră gîturile, ridicîndu-se pe vîrfuri ca să vadă mai bine, şi se formă încet o mişcare centrifugă, de parcă mai toţi doreau să se îndepărteze cît mai repede de miezul evenimentului.

Apoi se produse o busculadă şi se auzi un ordin gutural. Se formă un coridor de-a lungul căruia se apropiară doi bărbaţi cu bastoane electrice gata de acţiune. Pe bluzonul purpuriu al fiecăruia era imprimată o rază frîntă de fulger deasupra unei planete care se sfărîma în bucăţi.

O matahală cu părul negru şi cu o căutătură severă, în uniformă de locotenent, apăru în urma lor.

Se adresă cu o blîndeţe prevestitoare de primejdii, care demonstra, fără putinţă de tăgadă, că nu simţea nevoia de a striga pentru a-şi impune voinţa:

― Tu eşti cel care ne-a chemat?

Paznicul îşi mîngîie mîna brutalizată şi, cu faţa schimonosită de durere, bolborosi:

― Solicit recompensa, măria voastră, şi îl acuz pe omul acela...

― Îţi vei primi recompensa, spuse locotenentul, fără a catadicsi să-l privească. Făcu o mişcare scurtă către oamenii lui: Luaţi-l!

Toran simţi cum măscăriciul se agaţă disperat şi înnebunit de halatul lui.

Ridică glasul şi se adresă locotenentului, făcînd un efort să nu-i tremure vocea:

― Îmi pare rău, domnule locotenent, dar acest om este al meu.

Soldaţii îl ascultară fără să clipească. Unul dintre ei ridică nepăsător bastonul, dar, auzind ordinul tăios al locotenentului, îl lăsă în jos.

Silueta lui masivă şi ameninţătoare făcu un pas înainte şi rămase ţeapănă în faţa lui Toran:

― Dumneata cine eşti?

― Cetăţean al Fundaţiei, veni răspunsul răspicat al lui Toran.

Gestul său merse drept la ţintă şi dădu roade ― în faţa mulţimii cel puţin. Tăcerea ei refulată pînă atunci se dezlănţui într-un tumult de vociferări. Oricîtă teamă ar fi stîrnit Catîrul, la urma urmelor, numele lui era de dată recentă şi nu se fixase la fel de profund în conştiinţa oamenilor precum cel al Fundaţiei, care distrusese Imperiul şi care conducea despotic şi nemilos un sfert de Galaxie prin înfricoşare.

Locotenentul nu se lăsă impresionat şi spuse:

― Aveţi cunoştinţă de identitatea bărbatului din spatele dumneavoastră?

― Mi s-a spus că a fugit de la curtea conducătorului dumneavoastră, dar ştiu sigur că mi-e prieten. Veţi avea nevoie de dovezi de nezdruncinat privind identitatea lui pentru a-l lua.

Din mulţime se auziră cîteva oftaturi aprobatoare, dar locotenentul le ignoră:

― Aveţi la dumneavoastră documentele care să ateste că sînteţi cetăţean al Fundaţiei?