Dar locotenentul nu se retrase imediat. Vorbi înciudat:
― Catîrului i-a fost ştirbită reputaţia în faţa mulţimii, domnule. Vor trebui întreprinse măsuri disciplinare pentru a restabili o atmosferă potrivită de respect.
― Măsurile s-au luat deja.
Locotenentul se întoarse pe jumătate şi zise aproape cu părere de rău:
― Sînt gata să vă dau dreptate, domnule, ordinul este ordin, dar a rămîne neclintit în faţa acelui om care avea o armă paralizantă în mînă şi a-i suporta insolenţa a fost cea mai grea misiune din viaţa mea.
l4
Mutantul
HANGARUL de pe Kalgan este o instituţie ciudată în sine, născută din nevoia de a primi numărul uriaş de nave ale vizitatorilor de pe alte planete şi din necesitatea de a le crea acestora condiţii de locuit. Inteligentul care soluţionase cel mai bine această problemă devenise peste noapte milionar. Moştenitorii lui prin naştere sau pe linie financiară erau de departe cei mai bogaţi oameni de pe Kalgan.
Hangarul se întinde generos pe mile întregi şi este, de fapt, un hotel pentru nave. Călătorul plăteşte în avans, iar navei lui i se asigură un loc din care poate decola în spaţiu în orice moment. Deci, vizitatorul locuieşte pe navă. Pot fi obţinute, desigur, serviciile hoteliere obişnuite: furnizarea de hrană şi de medicamente, revizii tehnice ale navei, transport intern pe Kalgan pentru o sumă nominală şi altele.
Prin urmare, plătind printr-o singură notă spaţiul de parcare a navei şi serviciile hoteliere, vizitatorul face economii substanţiale. Proprietarii vînd dreptul de folosinţă temporară a terenului cu profituri respectabile, guvernul încasează taxe uriaşe şi toată lumea prosperă. Nimeni nu iese în pierdere. Simplu!
Omul care mergea pe partea mai umbrită a coridoarelor largi ce legau nenumăratele aripi ale Hangarului cugetase mult la noutatea şi utilitatea sistemului descris mai înainte, dar acestea erau gînduri potrivite mai degrabă unor momente de trîndăveală, acum fiind total nelalocul lor.
Navele masive se profilau de-a lungul şirurilor de celule perfect aliniate, iar omul le ignoră una după alta. Era expert în ceea ce avea de făcut, şi dacă studierea preliminară a registrului Hangarului nu reuşise să-i furnizeze alte informaţii în afară de precizarea destul de vagă a unei aripi ― care adăpostea sute de nave ―, cunoştinţele sale de specialitate îi permiteau să le contopească pe toate la un loc.
Se auzi un foşnet slab în spaţiul acela cufundat în tăcere, şi omul se opri. Se furişă de-a lungul uneia dintre linii, minusculă insectă în comparaţie cu semeţii monştri de metal care se odihneau acolo.
Slabele luminiţe ce licăreau prin hublouri indicau prezenţa vreunui pasager care renunţase mai devreme la plăcerile organizate, pentru a se bucura de propriile plăceri, mai simple sau mai intime.
Cînd se opri, ar fi zîmbit, dacă ar fi fost capabil, dar numai circumvoluţiunile creierului lui realizară echivalentul mental al unui zîmbet.
Nava lîngă care se oprise era zveltă şi, prin urmare, foarte rapidă. Îl atrăsese ciudăţenia modelului ei deosebit, pentru că majoritatea navelor din acel sector al Galaxiei ori imitau proiecte obişnuite pe Fundaţie, ori erau construite de Tehnicienii ei. Aceasta era o navă a Fundaţiei, fie şi numai din pricina micilor denivelări de pe suprafaţa exterioară, care erau nodurile scutului de protecţie.
Omul nu ezită nici un moment.
Bariera electronică, instalată în jurul navelor de către Administraţia Hangarului, ca o concesie făcută intimităţii, nu era un obstacol pentru el. Folosind o forţă specială de neutralizare pe care o avea la dispoziţie, trecu prin barieră fără să declanşeze alarma.
Prin urmare, primul indiciu perceput din interiorul navei în legătură cu intrusul de afară a fost un semnal uşor şi aproape amical al soneriei din camera de zi a navei, atunci cînd omul şi-a apăsat palma pe fotocelula mică, aflată în imediata apropiere a ecluzei principale.
Şi, în timp ce căutarea se desfăşura cu succes, Toran şi Bayta se simţeau prea puţin în siguranţă între pereţii de oţel ai navei Bayta. Măscăriciul Catîrului, care relatase că, în ciuda puţinătăţii trupeşti, purta impozantul nume de Magnifico Giganticus, stătea aplecat deasupra mesei şi înfuleca de zor mîncarea ce-i fusese pusă dinainte.
Ridică ochii căprui şi trişti din farfurie doar pentru a o urmări pe Bayta trebăluind într-un fel de combinaţie de bucătărie şi cămară în care se aflau.
― Mulţumirile unuia lipsit de putere nu prea au mare valoare, murmură el, dar vi le adresez pentru că, într-adevăr, în săptămîna ce a trecut nu am căpătat decît resturi şi, cu toate că trupul mi-e neînsemnat, pofta de mîncare mi-e nemăsurată.
― Atunci mănîncă! spuse Bayta zîmbind. Nu mai pierde timpul cu mulţumiri. Auzisem odată un proverb din Zona Centrală a Galaxiei despre recunoştinţă, dar nu-l mai ţin minte.
― Sigur că există, doamna mea. Un înţelept a spus demult: „Recunoştinţa este mai convingătoare cînd nu se risipeşte în vorbe goale". Dar, vai mie, doamna mea, eu nu-s decît o adunătură de vorbe goale, după cum se vede. Pe vremea cînd vorbele mele îl încîntau pe Catîr, căpătăm un costum de curtean sau un nume fălos, pentru că, vedeţi dumneavoastră, numele meu a fost la început Bobo, şi nimic mai mult, dar nu l-a satisfăcut, iar atunci cînd nici vorbele mele meşteşugite, dar goale, nu l-au mai mulţumit, a început să slobozească bătăi şi lovituri asupra sărmanelor mele ciolane.
Toran intră din camera pilotului:
― Nu putem decît să aşteptăm, Bay. Sper că totuşi Catîrul va înţelege că o navă a Fundaţiei reprezintă un teritoriu al Fundaţiei.
Magnifico Giganticus, fost Bobo, făcu ochii mari şi exclamă:
― Mare e Fundaţia, căci şi nemiloşii servitori ai Catîrului tremură cînd aud de ea.
― Şi tu ai auzit de Fundaţie? întrebă Bayta, zîmbind uşor.
― Păi cine n-a auzit de ea? zise Magnifico, cu o voce şoptită şi misterioasă. Sînt unii care spun că e o lume fermecată, cu focuri ce pot înghiţi planete întregi şi cu nebănuite şi secrete puteri. Se spune că nici măcar cei mai de vază nobili ai Galaxiei nu pot dobîndi respectul pe care omul simplu îl consideră normal cînd afirmă: „Sînt cetăţean al Fundaţiei", fie că e doar miner salvator sau un nimeni ca mine.
― Hai, Magnifico, spuse Bayta, n-o să mai termini în veci de mîncat dacă te apuci să ne ţii discursuri. Uite, ţi-am pregătit nişte lapte cu arome. E foarte bun.
Puse o cană cu lapte pe masă şi-i făcu semn lui Toran să iasă din cameră.
― Torie, ce-ai de gînd să faci acum în ceea ce-l priveşte? Arătă spre bucătărie.
― Ce vrei să spui?
― Dacă vine Catîrul, ai intenţia să-l predai?
― Păi ce altceva pot face, Bay? (Părea hărţuit de gînduri şi gestul cu care îşi înlătură bucla de pe fruntea îmbrobonată de sudoare îi trăda îngrijorarea.) Înainte de a sosi aici, continuă el neliniştit, îmi închipuisem că nu trebuie decît să întrebăm de Catîr şi să trecem la treabă, neavînd o idee prea clară despre ce însemna asta.
― Înţeleg ce vrei să spui, Torie. Eu nici măcar nu speram sâ-l văd pe Catîr în carne şi oase, dar mă gîndeam că am putea culege cîteva impresii la faţa locului privind situaţia de aici şi apoi am discuta cu oamenii care ştiu ceva mai multe despre intrigile interstelare. Spionilor din cărţile copilăriei mele le era mai uşor.
― Sîntem în aceeaşi oală, Bay. (Îşi încrucişa braţele şi se încruntă.) Ce încurcătură! Nici n-ai fi zis că există o asemenea persoană, dacă nu s-ar fi ivit această mică şansă neaşteptată. Crezi că va veni după măscărici?
Bayta ridică ochii spre el:
― Nu sînt sigură. Nici nu ştiu ce-aş face sau ce-aş spune. Tu?
