Magnifico stătea cu bărbia sprijinită pe picioarele sale subţiri ca nişte fuse, îndoite sub el, de parcă ar fi încercat să se chircească pînă la dispariţie, iar Bayta întinse mîna cu un gest mecanic de blîndeţe pentru a-l calma. Magnifico tresări, vrînd parcă să se facă şi mai mic, apoi zîmbi:

― Aşa e, doamna mea, s-ar părea că pînă şi trupul meu refuză să accepte ceea ce mintea ştie, şi se aşteaptă la lovituri din partea celorlalţi.

― Nu-i nevoie să fii îngrijorat, Magnifico. Sînt cu tine şi n-o să las pe nimeni să-ţi facă vreun rău.

Ochii măscăriciului priviră pe furiş către ea, dar îşi schimbară iute direcţia.

― M-au ţinut separat de tine şi de bunul tău soţ şi, pe cuvîntul meu, poţi să şi rîzi, dar tare singur m-am simţit lipsit de prietenia voastră.

― N-am de ce să rîd. Şi eu m-am simţit singură.

Faţa măscăriciului se lumină şi-şi strînse genunchii mai aproape de piept.

― Nu l-ai mai întîlnit pe omul acesta care vrea să ne vadă? întrebă el precaut.

― Nu. Dar este un om celebru. L-am văzut în transmisiuni televizate şi am auzit o groază de lucruri despre el. Cred că-i un om de treabă, Magnifico, şi n-o să ne facă nici un rău.

― Da? întrebă măscăriciul foindu-se neliniştit. S-ar putea, doamna mea, dar pe mine m-a mai interogat, şi se comportă atît de impulsiv şi de gălăgios încît mă bagă în sperieţi. Foloseşte tot felul de vorbe stranii, iar răspunsurile la întrebările lui parcă îmi îngheaţă în gură. Aproape că-mi vine să dau crezare unuia care cîndva a rîs de ignoranţa mea, spunîndu-mi o istorie care, în unele momente, făcea să-mi simt inima spărgîndu-mi pieptul, de nu mai puteam scoate o vorbă.

― Dar acum situaţia e cu totul alta. Sîntem doi la unul, şi n-o să ne poată înspăimînta pe amîndoi.

― Bine, doamna mea.

Undeva în casă se auzi o uşă trîntindu-se şi răsună o voce tunătoare. De-abia în faţa uşii, vorbele furioase deveniră mai inteligibile: „Pentru numele Galaxiei, pieriţi de-aici!" Cînd uşa se deschise, Bayta şi Magnifico putură vedea pentru o clipă doi paznici în uniformă retrăgîndu-se spăşiţi.

Ebling Mis intră încruntat, aşeză pe podea un pachet ambalat cu grijă şi se apropie să-i strîngă mîna Baytei. Bayta nu se lăsă mai prejos şi i-o strînse pe a lui cu vigoare bărbătească. Mis făcu o piruetă şi se întoarse către măscărici, după ce mai aruncă o privire lungă Baytei.

― Căsătorită?

― Da. Am trecut prin formalităţile legale.

― Şi eşti fericită?

― Deocamdată, da.

Mis ridică din umeri şi se întoarse din nou către Magnifico. Desfăcu pachetul:

― Băiete, ştii ce-i asta?

Magnifico se ridică iute din poziţia în care stătea şi prinse instrumentul cu multe clape. Atinse uşor cu degetele nenumăratele contacte şi făcu o tumbă pe spate de bucurie, cît pe-aci să se lovească de mobilă.

― Un Vizi-Sonor, spuse el cu glasul înecat de emoţie, şi încă de o lucrătură care poate să stoarcă lacrimi de bucurie şi unui mort. Degetele lui lungi mîngîiară clapele şi contactele cu apăsări uşoare, într-o unduire înceată, oprindu-se cînd şi cînd mai mult pe o clapă, apoi pe alta şi, în aerul din faţa lor, se materializă o strălucire de culoare roz.

― În regulă, băiete, spuse Mis, ai afirmat că te pricepi să mînuieşti o asemenea jucărioară şi asta-i şansa ta. Ai face bine s-o acordezi mai întîi. Am luat-o dintr-un muzeu. Apoi îi spuse în şoaptă Baytei: După cîte ştiu eu, nu-i nimeni pe Fundaţie care s-o poată face să cînte. Se aplecă şi mai aproape de urechea ei şi adăugă repede: Măscăriciul n-are să vorbească dacă nu eşti de faţă. Îmi dai o mînă de ajutor?

Ea dădu afirmativ din cap.

― Bun! făcu el. Starea lui de frică e aproape stabilizată şi mă îndoiesc că rezistenţa lui mintală ar putea suporta examinarea cu Sonda Psihică. Dacă e să obţin ceva de la el, trebuie să se simtă în siguranţă. Înţelegi?

Ea îl aprobă din nou.

― Vizi-Sonorul este primul pas în această acţiune. El zice că ştie să cînte la instrument, şi reacţia de adineauri aproape că ne dă certitudinea că asta e una din marile bucurii ale vieţii lui. Prin urmare, fie că va cînta bine sau rău, să te arăţi interesată şi plăcut impresionată. De asemenea, să dovedeşti prietenie şi încredere în mine. Şi, mai presus de toate, să urmezi toate sugestiile mele. Aruncă iute o privire către Magnifico care, ghemuit pe un colţ al canapelei, umbla la reglajele din interiorul instrumentului, complet absorbit de ceea ce făcea.

Mis se adresă cu voce tare Baytei:

― Ai ascultat vreodată un Vizi-Sonor?

― Odată, la un concert de instrumente rare, spuse Bayta pe acelaşi ton. Nu m-a impresionat în mod deosebit.

― Ei, cred că n-ai avut norocul să urmăreşti un interpret prea bun. Sînt foarte puţini interpreţi cu adevărat pricepuţi. Instrumentul acesta cere nu numai o perfectă coordonare fizică ― deşi un pian cu mai multe claviaturi e şi mai pretenţios ―, ci şi o gîndire neîngrădită. Cu voce scăzută, îi spuse Baytei: Tocmai de aceea scheletul nostru ambulant de colo s-ar putea să fie mai bun decît ne închipuim. De cele mai multe ori, instrumentiştii buni sînt idioţi în viaţa de zi cu zi. Este una dintre ciudăţeniile care fac din psihologie o ştiinţă interesantă. Apoi adăugă, într-un efort vădit de a crea un cadru pentru o conversaţie fără pretenţii: Ştii cum funcţionează făcătura asta? Am consultat special nişte manuale în acest scop şi am aflat că radiaţiile lui stimulează direct centrul optic din creier, fără a mai trece prin nervul optic. Apelează de fapt la utilizarea unui simţ care nu este întîlnit în natură. Remarcabil, dacă stai să te gîndeşti. Ceea ce auzi e una, e un lucru comun: timpan, melc şi celelalte, însă... Şşş!... E gata! Vrei să închizi lumina? Rezultatele sînt mai interesante pe întuneric.

În întuneric, Magnifico devenise o simplă pată, iar Ebling Mis ― o masă care respira greoi. Bayta se trezi că-şi încordează privirea neliniştită, la început fără nici un rezultat. Putu percepe un tremur uşor şi subţire ca de trestie în vînt, care începu să fîlfîie dezordonat pe măsură ce sunetul crescu în înălţime. Tremurul plutea, scădea şi se ridica din nou, adunîndu-se şi materializîndu-se, şi plonjă cu un vîjîit pătrunzător care avu efectul sfîşierii unei perdele ce acoperea totul.

Un glob minuscul şi pulsatoriu de culoare crescu într-o mişcare ritmică şi se sparse în aer în picături informe care ţîşniră spre înalt, apoi coborîră ca nişte ghirlande, descriind mişcări curbe şi întrepătrunzîndu-se, formînd o horbotă mereu schimbătoare. Picăturile se aglomerară din nou în mici sfere, fiecare de altă culoare, şi Bayta începu să descopere o sumedenie de lucruri nebănuite.

Observă că dacă ţinea ochii închişi, modelul colorat devenea cu mult mai precis ; că fiecare mişcare, oricît de mică, a culorii îşi avea propriul model de sunet ; că nu putea deosebi şi numi culorile şi că, în cele din urmă, micile globuri nu erau ceea ce păreau, ci delicate siluete.

Siluete delicate ; minuscule văpăi trecătoare care dansau şi pîlpîiau cu miile ; care dispăreau din raza privirii şi reveneau de niciunde, care se loveau una de alta şi se întrupau apoi într-o altă culoare.

Fără să vrea, Bayta se gîndi la micile pete de culoare care pot fi percepute noaptea cînd strîngi pleoapele pînă la durere. Era efectul cunoscut şi vechi al punctelor mişcătoare care-şi schimbă culoarea, al cercurilor concentrice care se micşorează, al maselor informe oare au o licărire efemeră. Toate acestea le percepea acum, însă mai mari, mai variate ― şi fiecare punct de culoare era o siluetă microscopică.

Aceste siluete ţîsniră către ea în perechi, şi-şi ridică deodată mîinile, lăsînd să-i scape un uşor ţipăt de uimire, dar acestea se rostogoliră pe lîngă ea şi, vreme de o clipă, deveni centrul unei furtuni sclipitoare de zăpadă, în timp ce lumina rece i se scurse pe umeri, apoi pe braţe, ca o avalanşă luminoasă, trecînd în zbor peste degetele încleştate şi întîlnindu-se cu toatele într-un punct strălucitor din faţa ei. Şi, dincolo de asta, sunetele a o sută de instrumente se contopiră într-o curgere de şuvoaie lichide, pînă cînd ea nu le mai putu deosebi de lumină.

Se întrebă dacă Ebling Mis vedea aceleaşi lucruri şi, dacă nu, ce anume vedea. Curiozitatea trecu şi apoi...

Privi din nou. Micile siluete ― dar erau oare siluete? ―, femei minuscule cu părul ca para focului, care se răsuceau şi se îndoiau mult prea repede pentru a fi percepute, se prinseră în grupuri stelare care se învîrteau, iar muzica era un rîs greu perceptibil ― un rîs de fete ― care răsună în urechea ei.

Stelele se strînseră una în alta, îşi răspîndiră strălucirea şi se uniră încet într-o structură ― iar de dedesubt, un palat începu să crească cu rapiditate. Fiecare cărămidă era de altă culoare, fiecare culoare era o scînteie minusculă, fiecare scînteie era o lumină pătrunzătoare care-şi schimba continuu conturul şi făcea ochiul să privească spre cer, către douăzeci de minarete bătute în pietre preţioase.

Un covor sclipitor ţîşni încoace şi încolo, răsucindu-se şi unduindu-se, ţesînd o pînză imaterială care cuprinse tot spaţiul, şi din el răsăriră muguri care prinseră să crească devenind ramuri şi apoi copaci care cîntau o muzică numai a lor.

Bayta era învăluită în cîntec. Muzica se ridică precum un zid în jurul ei, în zboruri rapide, lirice. Întinse mîna ca să atingă un copac fragil şi petalele înflorite plutiră spre pămînt şi se stinseră, fiecare, cu un clinchet limpede şi uşor.

Muzica deveni o ultimă izbucnire de alămuri şi, în faţa ei, se aprinse ceva ca o coloană înaltă, care curse ca o cascadă pe nişte trepte invizibile, căzîndu-i Baytei în poală, de unde se revărsă şi se împrăştie în torente repezi, înălţînd strălucirea înfocată pînă la talia ei, în timp ce în poală îi apăru un pod arcuit ca un curcubeu şi, pe el, mici siluete...

Un lac, o grădină, bărbaţi minusculi şi femei minuscule pe pod, înlănţuiţi în depărtare, cît putea ea cuprinde cu ochii, plutind prin mareea impresionantă de muzică de coarde care convergea asupra ei...

Şi apoi ― o pauză înspăimîntătoare, o mişcare de recul ezitantă, o năruire fulgerătoare. Culorile îşi pierdură strălucirea, se ţesură într-un glob care deveni tot mai mic, se ridică şi dispăru.

Şi se făcu din nou întuneric deplin.

O mînă căută comutatorul, îl atinse şi lumina inundă încăperea ; lumina lipsită de contur a unui soare prozaic. Bayta clipi pînă-i veniră lacrimi în ochi, de parcă ar fi tînjit după ceea ce dispăruse. Ebling Mis stătea inert, cu ochii încă holbaţi şi cu gura deschisă.

Doar Magnifico era vioi şi mîngîia Vizi-Sonorul extaziat.

― Doamna mea, spuse el aproape şoptit, are cu adevărat un efect magic. Are un echilibru şi o reacţie cum nici n-am sperat în ceea ce priveşte delicateţea şi stabilitatea. S-ar părea că pot face adevărate minuni cu instrumentul acesta. Cum ţi-a plăcut compoziţia, doamna mea?

― Era compoziţia ta? întrebă şoptit Bayta. A ta?