care se auzi zumzetul uşor al motoarelor, ce vuiră
apoi, speriind
porumbeii sălbatici, fenecii şi viperele, pentru a sfârşi într-un scârţâit de frâne, glasuri învălmăşite şi ordine scuipate, când se opriră târând după sine praful şi murdăria, la nu mai mult de cincisprezece metri de tabără.
Orice semn de viaţă şi orice mişcare încetase la vederea lor. Ochii targui- ului, ai nevestei lui, ai copiilor lor, ai sclavilor şi chiar ai animalelor erau aţintiţi asupra coloanei de fum şi a cenuşiului întunecat al monştrilor mecanici, iar
copiii şi animalele se traseră înapoi îngroziţi, în vreme ce sclavii fugeau să se
ascundă în cel mai retras colţ al corturilor, departe de ochii străinilor.
A înaintat încet, şi-a acoperit chipul cu vălul care arăta condiţia lui de nobil imohag ce respectă tradiţiile şi s-a oprit la jumătatea drumului dintre nou-
veniţi şi cea mai mare trebuiau să mai
jaima, vrând să
le dea de înţeles fără
vorbe că nu
înainteze dacă el nu le dădea voie şi nu-i primea ca oaspeţi.
Primul lucru pe care 1-a observat a fost cenuşiul murdar al uniformelor
pline de sudoare şi de praf, agresivitatea metalică mirosul crud al cizmelor şi curelelor.
a puştilor şi mitralierelor şi
Apoi privirea i-a căzut, uimită, asupra bărbatului înalt cu jaique1 albastru şi turbanul în dezordine. II recunoscuse pe Mubarrak-ben-Sad, imohag ce făcea parte din Poporul Lăncii, unul dintre cei mai pricepuţi şi conştiincioşi căutători
de urme din deşert, aproape la fel de vestit în zonă Vânătorul.
• Metulem, metulem2, îl salută.
ca însuşi Gacel Sayah,
—Aselam aleikum3, răspunse Mubarrak. Căutăm doi bărbaţi... Doi străini...
• Sunt oaspeţii mei, răspunse liniştit. Şi sunt bolnavi.
Ofiţerul ce părea să comande trupa înainta câţiva paşi. Stelele de pe
mânecă îi străluciră când făcu gestul de a-1 da la o parte pe târgui, dar acesta îl opri cu o mişcare, tăindu-i calea spre tabără.
• Sunt oaspeţii mei, repetă.
Celălalt îl observă cu mirare, de parcă nu înţelegea ce spune, şi Gacel îşi dădu seama imediat că nu era un om al deşertului, că gesturile şi felul său de a privi vorbeau de lumi şi oraşe îndepărtate. Se întoarse spre Mubarrak şi acesta înţelese, pentru că îşi îndreptă privirea spre ofiţer.
• Ospitalitatea este sfântă pentru noi, zise. E o lege mai veche decât Coranul.
1. Veşmânt arab tipic, un fel de burnuz ce acoperă până la picioare.
2. Salut tipic al tuaregilor, echivalent cu „Bună ziua ".
3. Allah să fie cu tine! 17
corpul de la umeri
Militarul cu stele pe mânecă rămase câteva clipe nehotărât, aproape
incredul în faţa absurdităţii acelei explicaţii, şi se pregăti să-şi continue drumul.
• Eu reprezint legea aici, spuse tăios. Şi nu există alta.
Trecuse deja de el, când Gacel îl apucă de braţ cu forţă şi îl obligă să se întoarcă şi să-1 privească în ochi.
• Tradiţia are o mie de ani, iar tu ai doar cincizeci, îi spuse tăios. Lasă-i în pace pe oaspeţii mei!
La un gest al militarului, închizătoarele a zece puşti răsunară, targui-ul
văzu că ţevile armelor erau îndreptate spre pieptul lui şi înţelese că orice
rezistenţă
ar fi fost zadarnică. Ofiţerul îndepărtă
cu un gest brusc mâna care
