Gacel rămase pe gânduri, amintindu-şi de experienţa lui de la El-Akab şi oazele din nord, şi clătină din cap cu dezaprobare.
• Le place să se înghesuie în spaţii minuscule ori în case strâmte şi urât
mirositoare,
ţipând şi făcând gălăgie fără
motiv, furându-se şi înşelându-se ca
animalele care nu ştiu să trăiască decât în cireada.
• De ce?
Ar fi vrut să-i dea un răspuns, pentru că îl umplea de mândrie admiraţia pe care Laila o simţea pentru el, dar nu cunoştea acel răspuns.
El era un imohag născut şi crescut în singurătatea marilor spaţii pustii, iar în mintea lui, oricât ar fi încercat, nu intra ideea îngrămădelii şi a voitului spirit gregar ce părea că le place atât de mult bărbaţilor şi femeilor din alte triburi.
Gacel îi primea cu bucurie pe oaspeţi şi îi plăcea să se aşeze împreună cu ceilalţi în jurul focului, să povestească istorii de demult şi să vorbească despre micile întâmplări ale vieţii de zi cu zi, dar după aceea, când jăraticul se stingea
şi cămila neagră
ce purta în spinare somnul străbătea tăcută
şi invizibilă
aşezarea, fiecare se retrăgea în cortul lui, departe, ca să-şi trăiască singurătate, să respire adânc, să se bucure de linişte.
viaţa în
în Sahara, orice om avea timpul, liniştea şi atmosfera necesară ca să se
regăsească pe sine, să privească în depărtare sau în propriul suflet, să observe Natura care îl înconjura şi să mediteze asupra lucrurilor pe care nu le ştia mai mult decât prin mijlocirea cărţilor sfinte. Dar acolo, în oraşe, în sate şi chiar în minusculele cătune berbere, nu aveai pace, nici timp, nici spaţiu şi erai ameţit de zgomote şi de problemele celorlalţi, de glasurile şi certurile celorlalţi şi aveai impresia că era mult mai important ceea ce li se întâmpla altora decât ceea ce ţi se putea întâmpla ţie.
• Nu ştiu, răspunse în cele din urmă, fără chef. Niciodată n-am reuşit să înţeleg de ce le place să facă asta, să se îngrămădească şi să trăiască lipiţi unii de alţii. Nu ştiu, repetă. Şi n-am întâlnit pe nimeni care să ştie precis.
Fata îl studie un timp, mirată că bărbatul ce reprezenta viaţa ei şi despre care aflase tot ce merita să fie ştiut nu avea răspuns la o întrebare a sa. De când îşi aducea aminte, Gacel fusese totul pentru ea: mai întâi proprietarul pe
care fetiţa din neamul sclavilor akli îl contempla ca pe o fiinţă aproape divină,
stăpânul absolut al vieţii şi al bunurilor ei şi, de asemenea, stăpânul părinţilor, al fraţilor, al animalelor şi al tuturor lucrurilor ce constituiau universul ei.
Mai apoi fusese bărbatul care într-o zi, când ea ajunsese la pubertate şi avusese prima menstruaţie, o transformase în femeie, o chemase în cortul lui şi
o posedase, făcând-o să
geamă
de plăcere aşa cum în alte nopţi, când vântul
bătea dinspre apus, le auzea gemând pe celelalte sclave şi, în cele din urmă, fusese amantul care o dusese în zbor în paradis, adevăratul ei stăpân, mai mult
chiar decât atunci când fusese proprietarul ei, căci acum poseda şi sufletul, gândurile şi dorinţele ei, până la cel mai ascuns şi neştiut instinct.
Nu vorbi imediat, iar când vru s-o facă, fu întreruptă de fiul cel mare al
soţului ei, care venea în fugă din sheriba cea mai îndepărtată.
• Cămila stă să fete, tată, spuse. Iar şacalii dau târcoale...
înţelese că fantomele spaimelor sale deveneau reale când zări la orizont
coloana de praf ce se ridica, rămânând multă
vreme suspendată
pe cer,
nemişcată, fiindcă nici un fir de vânt nu adia în amiaza pustiului. Vehiculele,
căci vehicule cu motor trebuie că
erau, după
viteza cu care înaintau, lăsau în
urma lor o dâră murdară de fum şi pământ în aerul limpede al deşertului.
După
