încă
îl mai
ţinea şi, scoţând pistolul din tocul ce-i atârna de centiron, îşi
continuă drumul spre cel mai mare cort.
Dispăru înăuntru şi după
un minut se auzi o detunătură
seacă
şi amară.
Ieşi apoi afară
şi făcu un semn spre doi soldaţi, ce alergară
după
el. Când
reapărură, îl târau după ei pe bătrânul care îşi clătina capul şi plângea molcom, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un lung şi dulce vis la o crudă realitate.
Trecură
prin faţa lui Gacel şi urcară
în camioane. Din cabină, ofiţerul îl
privi sever şi şovăi câteva clipe. Gacel se temu că profeţia bătrânei Khaltoum n-
avea să
se împlinească
şi că
urma să
moară
chiar acolo, în inima deşertului,
dar în cele din urmă celălalt îi făcu un semn şoferului şi camioanele se
îndepărtară pe unde veniseră.
Mubarrak, imohagul din Poporul Lăncii, sări în ultimul vehicul şi ochii lui rămaseră pironiţi în cei ai targui-\xhx\ până ce norul de praf îl acoperi pe acesta
din urmă. îi fură mintea
~ â
de-ajuns acele momente ca să
înţeleagă
ce se petrecea în
lui Gacel şi îl cuprinse teama. Nu era bine să
umileşti un
imohag al
Poporului Vălului, şi ştia asta. Nu era bine să-1 umileşti şi să-1 laşi în viaţă.
Dar n-ar fi fost bine nici să-1 ucidă şi să dezlănţuie un război între triburi de acelaşi sânge.
Gacel Sayah avea prieteni şi neamuri ce ar fi trebuit să pornească la
luptă, să
răzbune cu sânge sângele celui care încercase doar să
impună
respectarea vechilor legi ale deşertului.
