― Şi Manella, şi micuţa Bellis? Cu ele ce s-a întâmplat? Aţi dat de Arcadia VII?

― Căutarea n-a dat nici un rezultat, Hari. Arcadia VII a plecat de pe Santanni, aşa cum ţi s-a spus. Dar se pare că a dispărut. Poate a fost deturnată de rebeli, sau poate a făcut o întoarcere de urgenţă... În momentul ăsta, nu ştim nimic.

Seldon dădu din cap:

― Îţi mulţumesc, Agis. Deşi mi-ai adus veşti tragice, cel puţin mi le-ai adus. Era mai rău dacă nu ştiam. Eşti un adevărat prieten.

― Acum prietene, spuse Împăratul, te las... împreună cu amintirile tale.

Imaginea lui Agis dispăru. Hari încrucişă braţele pe birou, puse capul jos, şi plânse.

30

Wanda Seldon îşi potrivi centura salopetei, strângând-o în jurul taliei. Apucând o lopăţică de mână, atacă unele buruieni care crescuseră în mica grădină de flori a Clădirii de Psihoistorie de la Streeling. În general, Wanda îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în biroul său, lucrând cu Primul Radiant. Îşi găsea o consolare în statistica lui precisă şi elegantă; ecuaţiile statornice erau cumva liniştitoare, în acest Imperiu care înnebunise. Dar atunci când gândurile la iubitul său tată, la mama, la sora sa deveneau prea greu de suportat, când nici chiar munca de cercetare nu o puteau face să-şi ia mintea de la oribilele pierderi pe care le suferise de curând, Wanda ieşea invariabil aici, afară, săpând pământul, ca şi când ajutând câteva plante să trăiască, îşi alina întrucâtva durerea.

De la moartea tatălui său, acum o lună, şi de la dispariţia Manellei şi a lui Bellis, Wanda, care întotdeauna fusese subţirică, pierduse şi mai mult în greutate. Iar Hari Seldon, care acum câteva luni ar fi fost îngrijorat de pierderea poftei de mâncare a nepoatei sale, nici nu observa acest lucru, cufundat în propria sa durere.

Hari şi Wanda Seldon suferiseră o profundă schimbare... ca şi cei câţiva membri rămaşi la Proiectul de Psihoistorie. Hari părea că se dăduse bătut. Acum îşi petrecea cea mai mare parte a timpului aşezat în fotoliu, la solarium, privind domeniile Universităţii, încălzit de becurile strălucitoare de deasupra. Din când în când, membri ai Proiectului îi spuneau Wandei că garda lui de corp, un om pe nume Stettin Palver, încerca să-l convingă să facă o plimbare afară, sub cupolă, sau să poarte o discuţie despre viitor.

Wanda se retrase şi mai adânc în studiul fascinantelor ecuaţii ale Primului Radiant, pentru a cărui formă finală bunicul său muncise din greu atât de mult timp; şi avea dreptate: Enciclopediştii trebuie să se stabilească pe Terminus; ei vor fi Fundaţia.

Iar Secţiunea 33A2D17, ei bine, în ea se putea vedea ceea ce Seldon numise A Doua, sau Secreta Fundaţie. Dar cum? Fără interesul activ al lui Seldon, Wanda nu ştia cum să meargă mai departe, Iar durerea provocată de pierderea familiei era atât de adâncă încât parcă nu avea puterea să încerce de una singură.

Membrii Proiectului, cele aproximativ cincizeci de suflete care munceau din greu, îşi continuară munca în măsura posibilităţilor. Majoritatea erau Enciclopedişti, cercetând materialele de referinţă necesare pentru a le copia şi cataloga în vederea eventualei mutări pe Terminus... atunci când şi dacă vor obţine acces deplin la Biblioteca Galactică. În acest moment, nu lucrau decât din devotament. Profesorul Seldon îşi pierduse biroul particular la Bibliotecă, astfel încât şansele ca alţi membri ai Proiectului să primească o aprobare specială erau foarte reduse.

Restul membrilor Proiectului erau analişti istorici şi matematicieni. Istoricii interpretau acţiunile şi evenimentele trecute şi prezente ale omenirii, transmiţând rezultatele matematicienilor care, la rândul lor, puneau diferitele piese în marea Ecuaţie Psihoistorică. Era o muncă migăloasă şi istovitoare.

Mulţi plecaseră, pentru că recompensele erau mici... psihoistoricii erau ţinta multor glume şi răutăţi pe Trantor, iar fondurile limitate îl obligaseră pe Seldon să micşoreze drastic plăţile. Dar prezenţa permanentă şi reconfortantă a lui Hari Seldon reuşise ― până acum ― să depăşească dificultăţile cu care se confrunta Proiectul. Într-adevăr, cei care rămăseseră făcuseră asta din respect şi devotament pentru Profesorul Seldon.

Acum, gândi Wanda Seldon cu amărăciune, ce motiv ar mai avea ca să mai rămână? O adiere uşoară îi aruncă o şuviţă din părul blond peste ochi; o împinse înapoi, absentă, şi continuă cu săpatul.

― Domnişoară Seldon, îmi puteţi acorda un moment din timpul dumneavoastră?

Wanda se întoarse şi ridică privirea. Un tânăr ― ea aprecie că se apropia de treizeci de ani ― stătea pe aleea pietruită, lângă ea. Îl simţi imediat: puternic şi deosebit de inteligent. Bunicul ei făcuse o alegere înţeleaptă. Se ridică pentru a-i vorbi.

― V-am recunoscut. Sunteţi garda de corp a bunicului meu. Stettin Palver, nu-i aşa?

― Da, aveţi dreptate, domnişoară Seldon, spuse Palver îmbujorându-se uşor ca şi cum era încântat că o fată atât de frumoasă îl remarcase. Domnişoară Seldon, aş dori să vorbim despre bunicul dumneavoastră. Sunt foarte îngrijorat din cauza lui. Trebuie sa facem ceva.

― Ce să facem, domnule Palver? Eu nu ştiu ce să fac. De când tatăl meu...

Înghiţi greu, ca şi cum îi era dificil să vorbească:

― ... a murit, iar mama şi sora mea au dispărut, nu pot face decât să-l dau jos din pat dimineaţa. Ca să-ţi spun adevărul, şi eu sunt foarte afectată. Înţelegi, nu?

Îl privi în ochi şi îşi dădu seama că o înţelegea.

― Domnişoară Seldon, spuse încet Palver, îmi pare teribil de rău pentru pierderile suferite. Dar dumneavoastră şi cu Profesorul Seldon sunteţi în viaţă şi trebuie să continuaţi munca la psihoistorie. Profesorul pare că s-a dat bătut. Speram că poate dumneavoastră... noi... am putea face ceva pentru a-i reda speranţa. Ştiţi, un motiv pentru a merge mai departe.

Ah, domnule Palver, gândi Wanda, poate că bunicul are dreptate. Mă întreb dacă există într-adevăr vreun motiv pentru care să continuăm.

Însă spuse:

― Îmi pare rău, domnule Palver, dar nu-mi trece nimic prin cap.

Arătă spre pământ cu lopăţica:

― Iar acum, după cum vedeţi, trebuie să mă întorc la buruienile astea enervante.

― Nu cred că bunicul dumneavoastră are dreptate. Cred că există un motiv care să ne facă să mergem mai departe. Trebuie doar să-l descoperim.

Cuvintele o loviră în plin. De unde ştia el ce gândise? Doar dacă nu cumva...

― Puteţi manevra minţile, nu-i aşa? întrebă ea ţinându-şi răsuflarea de parcă i-ar fi fost frică să audă răspunsul lui Palver.

― Da, pot, răspunse tânărul. Cred că dintotdeauna am putut. Nu îmi amintesc să fi existat o vreme când nu am putut. Jumătate din timp nici măcar nu sunt conştient de puterea mea... Însă aflu ce gândesc oamenii... sau ce au gândit. Uneori primesc străfulgerări care provin de la o altă persoană. Însă întotdeauna se află în mulţime şi nu-mi pot da seama cine este. Dar ştiu că mai sunt oameni ca mine... ca noi... în jurul nostru.

Wanda îl prinse emoţionată de mână. Unealta ei de grădinărit zăcea neluată în seamă.

― Vă daţi seama ce înseamnă asta? Pentru bunicul, pentru psihoistorie? Unul ca noi, de unul singur, nu poate face prea mult, dar amândoi, împreună...

Wanda porni spre Clădirea Psihoistoriei, lăsându-l pe Palver locului, pe aleea pietruită. Aproape de intrare se opri şi se întoarse. Haide, domnule Palver, trebuie să-i spunem bunicului, spuse ea fără să deschidă gura. Da, cred că asta trebuie să facem, răspunse Palver îndreptându-se spre ea.

31

― Vrei să-mi spui că am căutat în întreg Trantor-ul o persoană care să aibă puterile tale, şi că această persoană a fost în toate aceste luni aici lângă noi, şi n-am ştiut?

Lui Hari Seldon nu-i venea să creadă. Moţăia în solarium, când Wanda şi Palver îl scuturaseră pentru a-l trezi şi a-i împărtăşi nemaipomenita veste.

― Da, bunicule. Gândeşte-te. Nu am mai avut niciodată până acum ocazia să-l întâlnesc pe Stettin. Erai cu el în special atunci când nu te ocupai de Proiect, iar eu mi-am petrecut majoritatea timpului închisă în biroul meu, lucrând cu Primul Radiant. Când să ne fi întâlnit? De fapt, cu singura ocazie în care ne-am întâlnit, rezultatele au fost semnificative.

― Când a fost asta? întrebă Seldon scotocindu-şi prin memorie.

― Ultima ta audiere... în faţa judecătoarei Lih, răspunse imediat Wanda. Adu-ţi aminte de martorul ocular care a jurat că tu şi cu Palver i-aţi atacat pe cei trei golani. Adu-ţi aminte că s-a pierdut şi a spus adevărul... deşi nici el nu ştia de ce. Dar Stettin şi cu mine ne uniserăm forţele. Amândoi îl forţam pe Rial Nevas să fie sincer. În prima sa declaraţie, fusese foarte ferm; mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar fi reuşit să-l forţeze de unul singur. Dar împreună...

Aruncă o privire rapidă spre Palver:

― ... puterea noastră este uimitoare!

Hari Seldon cugetă la toate acestea, după care dădu să vorbească. Dar Wanda continuă:

― De fapt, avem de gând să petrecem toată după amiaza testându-ne capacităţile mentale, separat şi împreună. Din ceea ce am descoperit până acum, se pare că forţa lui Stettin este puţin mai slabă decât a mea... probabil cinci pe scara de notare. Dar cinci-ul său, combinat cu şapte-ul meu, dau adunate doisprezece! Gândeşte-te, bunicule. Fantastic!

― Nu vă daţi seama, Profesore? interveni şi Palver. Wanda şi cu mine suntem schimbarea pe care o căutaţi. Vă putem ajuta pentru a convinge lumea că psihoistoria este valabilă, putem descoperi alţii ca noi, putem ajuta la repunerea psihoistoriei pe drumul său firesc.

Hari Seldon îi privi pe cei doi tineri din faţa sa. Feţele lor străluceau de tinereţe, vigoare şi entuziasm. Îşi dădu seama că asta făcea bine inimii lui obosite. Poate că, la urma urmei, nu era totul pierdut. Nu crezuse că va supravieţui ultimei tragedii, moartea fiului său şi dispariţia norei şi nepoatei, dar acum putea vedea că Raych supravieţuise prin Wanda. Iar în Wanda şi în Stettin, ştia asta, trăia viitorul Fundaţiei.

― Da, da, fu de acord Seldon dând puternic din cap. Haideţi, ajutaţi-mă. Trebuie să mă întorc la birou pentru a plănui următorul nostru pas.