― În regulă, spuse Amaryl. Sper că te simţi mai bine.
― Un pic, mulţumesc, spuse ea.
După ce îl gratulă cu un zâmbet dintre cele mai scurte, părăsi camera.
Amaryl rămase locului oarecum nemulţumit. Nu-i plăceau criticile aduse Primului Radiant... nici măcar dacă veneau din partea unui copil de doisprezece ani care nu ştia prea multe.
Şi, stând acolo, nici nu-i trecea prin minte că acel moment marca o adevărată revoluţie în psihoistorie.
4
În acea după-amiază, Amaryl se duse să-l vadă pe Hari Seldon, în biroul acestuia de la Universitatea Streeling. Faptul era neobişnuit, deoarece Amaryl nu-şi părăsise aproape niciodată biroul propriu, nici măcar pentru a vorbi cu un coleg, pe culoar.
― Hari, spuse Amaryl părând încruntat şi nedumerit. S-a întâmplat ceva foarte ciudat. Foarte... special.
Seldon îl privi pe Amaryl cu cea mai profundă compătimire. Nu avea decât cincizeci şi trei de ani dar arăta mult mai bătrân, încovoiat, epuizat... parcă devenise transparent. La insistenţele celorlalţi, se supusese unor examinări, iar doctorii îi recomandaseră, cu toţii, să lase munca o perioadă de timp (unii îi propuseseră să o lase de tot) şi să se odihnească. Doar asta, spuseseră doctorii, îi mai putea ameliora sănătatea. Altfel... Seldon dăduse din cap: "Dacă-l desparţi de munca lui, va muri imediat... şi în plus, va muri nefericit. Nu avem de ales."
Seldon îşi dădu seama că, dus pe gânduri, nu auzise ce-i spusese Amaryl.
― Îmi pare rău, Yugo, spuse el. Sunt cam distrat. Mai spune o dată.
― Îţi spuneam că s-a întâmplat ceva foarte ciudat, repetă Amaryl. Foarte special.
― Ce anume, Yugo?
― Wanda. A intrat să mă vadă... foarte tristă, întoarsă pe dos.
― De ce?
― Din cauza bebeluşului.
― Aha.
În vocea lui Seldon se făcuse simţită o urmă de vinovăţie.
― Aşa mi-a spus, continuă Amaryl, şi mi-a plâns pe umăr... De fapt, am plâns şi eu puţin. Apoi m-am gândit să o înveselesc arătându-i Primul Radiant.
Ajuns în acest punct, Amaryl ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cu grijă următoarele cuvinte.
― Zi-i mai departe, Yugo. Ce s-a întâmplat?
― Ei bine, ea se uita la luminiţe, iar eu i-am mărit o porţiune, Secţiunea 42R254. Eşti la curent cu ea?
Seldon zâmbi:
― Nu, Yugo. Nu am memorat ecuaţiile tot atât de bine ca şi tine.
― Păi să ştii că ar fi trebuit s-o faci, spuse Yugo cu severitate. Cum poţi face treabă ca lumea dacă... Dar asta nu contează. Vreau să spun că Wanda a arătat spre o porţiune din ecuaţie şi a spus că nu era bună. Nu era drăguţă.
― Ei şi? Fiecare cu aprecierea lui.
― Da, desigur, dar m-am mai uitat la ea o perioadă şi, Hari, era ceva în neregulă. Programarea era eronată în acea porţiune. Partea spre care arătase Wanda, exact partea aia, nu era bună. Şi, serios, chiar că nu arăta bine.
Seldon se ridică în picioare, ţeapăn, încruntat:
― Fă-mă să înţeleg, Yugo. A arătat cu degetul spre ceva la întâmplare, a spus că nu era bine şi avea dreptate?
― Da. A arătat cu degetul, dar nu la întâmplare; a arătat precis, cu intenţie.
― Dar este imposibil.
― Dar s-a întâmplat. Am fost de faţă.
― Nu spun că nu s-a întâmplat. Spun că a fost o coincidenţă extraordinară.
― Serios? Tu, deşi ştii atâtea despre psihoistorie, crezi că poţi arunca o privire la un set de ecuaţii şi apoi să-mi spui că o porţiune nu este bună?
― Foarte bine, Yugo, spuse Seldon, cum ai ajuns să măreşti exact acea porţiune a ecuaţiilor? Ce te-a făcut să alegi acea porţiune pentru mărire?
Amaryl ridică din umeri:
― Asta a fost o coincidenţă... dacă vrei s-o consideri aşa. Pur şi simplu m-am jucat cu comenzile.
― Asta nu poate fi coincidenţă, murmură Seldon.
Rămase pierdut în gânduri câteva momente, apoi puse întrebarea care a dat elan revoluţiei psihoistorice începută de Wanda.
― Yugo, spuse el, aveai vreo bănuială anterioară referitoare la ecuaţiile alea? Aveai vreun motiv să crezi că era ceva în neregulă cu ele?
