― Din inimă sau nu, Profesore Seldon, decizia acasta îmi va cere mult timp de gândire. I-am audiat pe acuzatorii dumneavoastră; v-am audiat pe dumneavoastră şi pe domnul Palver. Mai am nevoie de declaraţia uneia dintre părţile implicate. Aş dori să-l audiez pe Rial Nevas, care s-a prezentat de bună voie, ca martor ocular la acest incident.

În timp ce Nevas se apropia de podium, Seldon şi Palver se priviră unul pe altul alarmaţi. Era băiatul pe care îl admonestase Hari, imediat înaintea atacului.

Lih îi puse băiatului o întrebare:

― Domnule Nevas, eşti bun să descrii exact ceea ce ai văzut în noaptea respectivă?

― Păi, începu Nevas fixându-l pe Seldon cu privirea sa plictisită, eu mergeam, îmi vedeam de treaba mea, când i-am zărit pe aceştia doi...

Se întoarse şi arătă cu degetul înspre Seldon şi Palver:

― ... pe cealaltă parte a trotuarului, mergând înspre mine. După aia i-am văzut pe acei trei tineri.

(Arătă din nou cu degetul, de data aceasta spre cei trei care stăteau pe banca acuzării.)

― Cei doi mai în vârstă, continuă el, mergeau în spatele tinerilor. Ei nu m-au văzut pe mine pentru că eram pe cealaltă parte a trotuarului şi, în plus, se concentraseră asupra victimelor, după care... zdrang! Dintr-o dată bătrânul îi pocneşte cu băţul, cel tânăr sare pe ei, îi loveşte, şi înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, erau cu toţii la pământ. După aia bătrânul şi cu colegul lui au întins-o, uite-aşa. Nici nu-mi venea să cred.

― Este o minciună! explodă Seldon. Tinere, ţine cont că te joci cu vieţile noastre!

Nevas întoarse privirea spre Seldon, impasibil.

― Doamnă judecător, imploră Seldon, nu vă daţi seama că spune minciuni? Eu îmi aduc aminte de acest băiat. L-am certat pentru că a aruncat gunoiul pe jos, cu doar câteva minute înainte de a fi atacaţi. I-am spus lui Stettin că asta este încă o dovadă a prăbuşirii societăţii noastre, a apatiei cetăţenilor, a...

― Suficient, Profesore Seldon, porunci judecătorul. Încă o ieşire necontrolată ca aceasta şi vă voi evacua din sală.

Îşi întoarse din nou atenţia asupra martorului:

― Domnule Nevas, ce ai făcut în timpul desfăşurării evenimentului pe care l-ai descris?

― Eu... ăăh... m-am ascuns. După nişte copaci. M-am ascuns. Mi-a fost frică şi m-am ascuns. După ce au plecat, am fugit să chem ofiţerii de securitate.

Nevas începuse să transpire şi îşi băgă degetul după gulerul strâmt al salopetei. Începu să se agite, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Îşi dădea seama, stingherit, de ochii mulţimii fixaţi asupra lui; încercă să nu se uite la audienţă, dar de fiecare dată când o făcea, se trezea atras de privirea fermă a unei fete blonde şi drăguţe care stătea în primul rând. Era ca şi cum fata îi punea o întrebare, îl obliga să răspundă, dorea ca el să vorbească.

― Domnule Nevas, ce ai de spus referitor la declaraţia Profesorului Seldon care zice că el şi cu domnul Palver te-au întâlnit înaintea atacului şi că profesorul a schimbat chiar câteva cuvinte cu tine?

― Păi... ăăh... nu... vedeţi... este aşa cum am spus... Eu mergeam, şi...

De data aceasta, Nevas privi înspre banca lui Seldon; Seldon îl privea pe tânăr cu tristeţe, ca şi cum îşi dădea seama că totul era pierdut. Dar colegul lui Seldon, Stettin Palver, îi aruncă lui Nevas o privire fierbinte, şi acesta tresări la cuvintele auzite: Spune adevărul! Era ca şi cum Palver vorbise, dar buzele lui Palver nu se mişcaseră. Apoi, zăpăcit, Nevas roti capul în direcţia fetei blonde; crezu că o aude spunând: Spune adevărul!. Dar buzele ei nu se mişcaseră.

― Domnule Nevas, domnule Nevas!

Vocea judecătorului dădu iama în gândurile aiurite ale băiatului:

― Domnule Nevas, dacă Profesorul Seldon şi domnul Palver veneau spre dumneata, în spatele celor trei acuzatori, cum se face că i-ai remarcat mai întâi pe Seldon şi Palver? Aşa ai spus în declaraţia dumitale, nu?

Nevas privi răvăşit mulţimea adunată în sală. Nu putea scăpa de ochi şi toţi ochii ţipau la el Spune adevărul!

Privind din nou spre Hari Seldon, Rial Nevas spuse simplu:

― Îmi pare rău.

După care, spre uimirea întregii asistenţe, băiatul de paisprezece ani începu să plângă.

27

Era o zi minunată, nici prea caldă, nici prea rece, nici prea strălucitoare, nici prea întunecată. Deşi bugetul pentru întreţinerea zonelor publice se tăiase cu mulţi ani în urmă, cei câţiva copaci care se aliniau de-a lungul treptelor ce duceau la Biblioteca Galactică reuşeau să împrumute acelei dimineţi o notă de voioşie. (Biblioteca fiind construită în stil clasic, avea în faţă una dintre cele mai mari alei cu trepte din Galaxie. Însă majoritatea vizitatorilor Bibliotecii preferau să intre pe şina cu pernă de aer.) Seldon îşi pusese mari speranţe în această zi.

De când el şi cu Stettin Palver fuseseră găsiţi nevinovaţi de toate acuzaţiile aduse în recentul caz de atac şi vătămare, se simţea alt om. Deşi experienţa îi provocase o durere sufletească, faptul că fusese publică slujise cauzei. Judecătorul Tejan Popjens Lih, care era considerată unul dintre cei mai puternici judecători de pe Trantor, dacă nu cel mai puternic, fusese foarte elocventă în discursul ei, ţinut a doua zi după mărturia emoţionantă a lui Rial Nevas.

"Când ajungem la o astfel de răscruce în societatea noastră «civilizată»," spusese ea, "şi anume ca un om de talia Profesorului Hari Seldon să fie pus să îndure umilinţa, abuzul şi minciunile concetăţenilor săi doar din cauză că este cine este şi susţine ceea ce susţine, înseamnă că Imperiul cunoaşte o zi neagră. Recunosc că şi eu, la rândul meu, m-am lăsat înşelată... la început. «De ce nu ar apela Profesorul Seldon la astfel de şmecherii,» am gândit eu, «pentru a încerca să-şi dovedească ipotezele?» Dar, după cum mi-am dat seama, greşeam amarnic." Aici, fruntea judecătoarei se încreţi şi un albastru închis începu să-i urce dinspre gât înspre obraji. "Pentru că îi atribuiam Profesorului Seldon motive meschine, născute în societatea noastră, o societate în care cinstea, decenţa, şi bunăvoinţa mai degrabă îl duc pe om la pierzanie. O societate în care se pare că omul, doar pentru a supravieţui, trebuie să apeleze la necinste şi la înşelăciune. Cât de mult ne-am îndepărtat de la principiile noastre de bază! Cetăţeni ai Trantor-ului, de data aceasta am fost norocoşi. Îi datorăm recunoştinţă Profesorului Hari Seldon pentru că ne-a arătat cine suntem noi cu adevărat; haideţi să judecăm cu inima exemplul său şi să nu ne mai lăsăm dominaţi de forţele cele mai josnice ale naturii noastre umane!"

În urma audierii, Împăratul îi trimisese un holo-disc de felicitare. În el îşi exprima speranţa că poate acum Seldon va găsi noi surse de finanţare pentru Proiectul său.

Hari Seldon deschise uşa vehiculului, făcând-o să alunece în sus. Se gândi la starea actuală a Proiectului de Psihoistorie. Bunul său prieten ― fostul Bibliotecar Şef Las Zenow ― se retrăsese. Zenow fusese un susţinător al lui Seldon şi al muncii sale. Însă adesea mâinile lui Zenow fuseseră legate de Consiliul Bibliotecarilor. Dar, îl asigurase el pe Seldon, amabilul Tryma Acarnio, noul Bibliotecar Şef, avea vederi progresiste şi era bine văzut printre diversele facţiuni ale Consiliului.

"Hari, prietene," spusese Zenow înainte de a părăsi Trantor-ul pentru a pleca spre lumea sa natală, Wencory, "Acarnio este un om bun, o persoană deosebit de inteligentă şi cu o minte deschisă. Sunt sigur că va face tot posibilul pentru a te ajuta. I-am lăsat întregul dosar referitor la tine şi la Enciclopedia ta; ştiu că va fi la fel de entuziasmat ca şi mine când îşi va da seama ce contribuţie imensă aduce la progresul omenirii. Ai grijă, prietene... îmi voi aminti cu drag de tine."

Deci, astăzi, Seldon avea să aibă prima întâlnire oficială cu noul Bibliotecar Şef. Era bine dispus datorită asigurărilor pe care i le lăsase Las Zenow şi abia aştepta să-şi împărtăşească planurile de viitor ale Proiectului Enciclopediei.

Când intră în biroul Bibliotecarului Şef, Hari îl găsi pe Tryma Acarnio stând în picioare. Deja îşi pusese amprenta asupra locului; Zenow umpluse fiecare ungher, fiecare nişă a camerei cu holo-discuri şi tridijurnale din diferite sectoare trantoriene, iar în aer se rotea o colecţie de vizi-globuri reprezentând diferite lumi ale Imperiului; Acarnio eliminase munţii de date şi de imagini pe care Zenow prefera să le aibă la vârful degetelor. Acum, un mare holo-ecran domina unul dintre pereţi. Cu ajutorul lui, gândi Seldon, Acarnio putea examina orice publicaţie scrisă sau video pe care o dorea.

Acarnio era scund şi îndesat. Privirea sa avea un uşor strabism ― dintr-o corecţie de cornee, operaţie din copilărie care nu reuşise ― însă trăda o inteligenţă deosebită şi o atenţie constantă faţă de tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.

― Profesore Seldon! Intraţi. Luaţi loc.

Acarnio arată spre un fotoliu cu spătar drept, de partea cealaltă a biroului:

― A fost o întâmplare foarte fericită că aţi solicitat această întâlnire. Vedeţi, şi eu aveam de gând să iau legătura cu dumneavoastră imediat ce aş fi terminat cu instalarea.

Seldon dădu din cap, încântat că noul Bibliotecar Şef îl considerase printre priorităţi, din moment ce plănuise să se întâlnească cu el încă din primele zile ale instalării sale.

― Dar, pentru început, Profesore, spuneţi-mi pentru ce doreaţi să ne întâlnim, înainte sa ne îndreptăm atenţia spre grijile mele ceva mai prozaice.

Seldon îşi drese vocea şi se aplecă spre Acarnio:

― Domnule Bibliotecar Şef, fără îndoială că Las Zenow v-a povestit despre munca mea aici şi despre ideea Enciclopediei Galactice. Las era entuziasmat şi m-a ajutat foarte mult, oferindu-mi aici un birou particular şi acces neîngrădit la vastele resurse ale Bibliotecii. De fapt, chiar el a localizat sediul definitiv al Proiectului Enciclopediei, o lume îndepărtată din Provincie, lumită Terminus. Însă Las nu mi-a putut oferi tot ce mi-am dorit. Pentru a menţine Proiectul în termenele prevăzute, trebuie să obţin spaţiu pentru câţiva dintre colegii mei. Este o sarcină istovitoare, fie şi numai dacă ţinem cont de adunarea informaţiilor, copierea şi transferarea lor pe Terminus, înainte de a ne începe munca propriu-zisă la editarea Enciclopediei. Las nu era în termeni buni cu Consiliul, după cum bine ştiţi. Însă cu dumneavoastră lucrurile stau altfel. Deci, domnule Bibliotecar Şef, am venit să vă rog: veţi binevoi să acordaţi şi colegilor mei privilegiile de care mă bucur eu aici, pentru a ne putea continua munca de o importanţă vitală?

În acest moment, Han se opri, aproape fără răsuflare. Era sigur că discursul său, pe care-l repetase de nenumărate ori în noaptea anterioară, îşi va face efectul dorit. Aşteptă, încrezător în răspunsul lui Acarnio.

― Profesore Seldon..., începu Acarnio.

Zâmbetul plin de speranţă al lui Seldon se stinse. Distingea în vocea Bibliotecarului Şef o nuanţă la care nu se aşteptase.

― ... stimatul meu predecesor mi-a oferit ― cu foarte multe detalii ― o explicaţie a muncii dumneavoastră de la Bibliotecă, era entuziasmat de cercetare şi sprijinea ideea introducerii colegilor dumneavoastră. La fel şi eu, Profesore Seldon...

Seldon ridică brusc privirea, sesizând pauza pe care o făcuse Acarnio.

― ... la început. Mă pregătisem să convoc o adunare specială a Consiliului pentru a propune ca un număr de birouri să vă fie oferite dumneavoastră şi colegilor Enciclopedişti. Dar, Profesore Seldon, acum totul s-a schimbat.