Amaryl îşi făcu de lucru cu centura, părând puţin stânjenit:
― Da, cred că da. Vezi tu...
― Crezi că da?
― Sunt sigur că da. Mi-am adus aminte că atunci când le-am creat ― este o secţiune nouă, ştii ― degetele parcă mi s-au împotmolit pe programator. Atunci arătau cum trebuie, dar cred că în sinea mea am fost tot timpul îngrijorat. Mi-aduc aminte cum m-am gândit că nu arătau în regulă, dar aveam alte lucruri de făcut şi le-am lăsat baltă. Dar când Wanda a arătat exact spre porţiunea de care eram eu îngrijorat, m-am hotărât să verific... Altfel, aş fi luat ce mi-a spus Wanda drept o copilărie.
― Şi ai ales chiar acel fragment de ecuaţii pentru a-l arăta Wandei. Ca şi cum îţi bântuia subconştientul.
― Cine ştie? dădu Amaryl din umeri.
― Şi chiar înainte de asta aţi fost foarte aproape unul de altul, strângându-vă în braţe, plângând amândoi.
Amaryl dădu din nou din umeri, părând şi mai stânjenit.
― Cred că ştiu ce s-a întâmplat, Yugo, spuse Seldon. Wanda ţi-a citit gândurile.
Amaryl sări de parcă fusese muşcat:
― Este imposibil!
Seldon spuse încet:
― Am cunoscut pe cineva care avea puteri mentale neobişnuite, exact de acelaşi fel...
Şi se gândi cu tristeţe la Eto Demerzel sau, aşa cum îl cunoştea în secret, Daneel.
― ... numai că, într-un fel, el era mai mult decât uman. Capacitatea lui de a citi minţile, de a simţi gândurile altora, de a convinge oamenii să acţioneze într-un anume fel... era o capacitate mentală. Cred că Wanda are şi ea o capacitate asemănătoare.
― Nu pot crede aşa ceva, spuse cu încăpăţânare Amaryl.
― Eu pot, spuse Seldon, dar nu ştiu ce să fac în legătură cu ea.
Auzea vag în sinea sa tumultul unei revoluţii în cercetarea psihoistorică... dar vag.
5
― Tată, spuse Raych oarecum îngrijorat, arăţi obosit.
― E şi normal, spuse Hari Seldon, chiar sunt obosit. Dar tu, cum te simţi?
Raych avea acum patruzeci şi patru de ani, îi apăruseră fire albe de păr, dar mustaţa rămăsese deasă şi neagră, foarte "dahlită". Seldon se întrebă dacă şi-o vopsea, dar găsi că nu era nimerit să întrebe cu voce tare.
― Ai terminat cu conferinţele? făcu Seldon.
― Da, pentru o vreme. Nu mult. Mă bucur că sunt acasă cu bebeluşul, Manella, Wanda... şi cu tine, tată.
― Mulţumesc. Dar am nişte veşti pentru tine, Raych. S-a terminat cu conferinţele. Am nevoie de tine aici.
Raych se încruntă:
― Pentru ce?
În două ocazii diferite fusese trimis să îndeplinească misiuni delicate, însă asta se petrecuse demult, pe vremea ameninţării Joranumite. Din câte ştia el, lucrurile se liniştiseră acum, mai ales după răsturnarea juntei şi instalarea unui Împărat-marionetă.
― Este vorba despre Wanda, spuse Seldon.
― Wanda? Ce s-a întâmplat cu Wanda?
― Nu s-a întâmplat nimic rău, dar va trebui să-i facem o analiză completă a genelor... şi ţie, şi Manellei... poate chiar şi bebeluşului.
― Lui Bellis? Ce se întâmplă?
Seldon şovăi, apoi spuse:
― Raych, ştii desigur că mama ta şi cu mine am avut impresia că aveai ceva deosebit, ceva care inspira afecţiune şi încredere.
― Ştiu că aşa gândeaţi. Aşa spuneai ori de câte ori încercai să mă convingi să fac ceva dificil. Dar, ca să fiu sincer, eu n-am simţit niciodată asta.
― Nu, m-ai cucerit pe mine şi... pe Dors.
(Deşi trecuseră atâţia ani de la distrugerea ei, încă mai avea greutăţi în a-i pronunţa numele.)
― Ai cucerit-o pe Rashelle din Wye, continuă el. L-ai cucerit pe Jo-Jo Joranum. Ai cucerit-o pe Manella. Cum îţi explici toate astea?
― Inteligenţa şi farmec, spuse Raych zâmbind.
― Nu te-ai gândit că ai fost în contact cu mintea lor... noastră?
