Cât despre Dors... Dors dispăruse... iar pentru Hari Seldon această rană era mereu proaspătă, mereu dureroasă. Şi reacţionase într-o manieră nefericită; pentru el, visul Wandei fusese cauza ce dusese la desfăşurarea evenimentelor soldate cu pierderea lui Dors.
Wanda nu avusese nici o legătură, desigur... Seldon ştia asta foarte bine. Totuşi se îndepărtă de ea, dezamăgind-o şi el în criza pe care o suferea din cauza naşterii noului bebeluş.
Şi Wanda se ducea, neconsolată, la singura persoană care întotdeauna păruse fericită să o vadă, singura persoană pe care putea conta întotdeauna. Această persoană era Yugo Amaryl, al doilea după Hari Seldon la contribuţia în domeniul psihoistoriei şi primul în ceea ce privea devotamentul pentru psihoistorie.
Hari îi avusese pe Dors şi pe Raych, însă psihoistoria era viaţa lui Yugo; nu avea soţie, nu avea copii. Şi totuşi, ori de câte ori Wanda venea la el, ceva înlăuntrul fiinţei sale o recunoştea că este copil şi simţea vag ― preţ de un singur moment ― un sentiment de pierdere care părea să se aline doar atunci când îi arăta copilului afecţiune. De fapt, el o trata pe Wanda mai degrabă ca pe un adult nematurizat, dar Wandei îi plăcea.
Cu şase ani în urmă, Wanda intrase în biroul lui Yugo...
Yugo ridică privirea şi se uită la ea cu ochii lui ca de bufniţă (fuseseră recondiţionaţi). Ca de obicei, avu nevoie de câteva momente pentru a o recunoaşte.
Apoi spuse:
― Ia te uită, este draga mea prietenă Wanda... Dar pentru ce arăţi atât de tristă? O tânără atât de atrăgătoare ca tine nu ar trebui să fie niciodată tristă.
Şi Wanda, cu buza de jos tremurând, spuse:
― Nimeni nu mă iubeşte.
― Ei, haide, nu este adevărat.
― Toată lumea îl iubeşte pe bebeluşul cel nou. Nimănui nu îi mai pasă de mine.
― Eu te iubesc, Wanda.
― Ei bine, unchiule Yugo, în cazul ăsta, eşti singurul.
Şi cu toate că nu i se mai putea aşeza pe genunchi, aşa cum făcea pe când era mai mică, îşi puse capul pe umărul lui şi plânse.
Amaryl, habar neavând ce trebuia să facă, nu reuşi decât să o strângă în braţe spunând:
― Nu plânge. Nu plânge.
Şi, din pură simpatie, din cauză că în viaţa lui avusese atât de puţine lucruri după care să plângă, descoperi că şi pe obrajii lui curgeau lacrimi.
Apoi spuse, cu o energie subită:
― Wanda, ai vrea să vezi ceva drăguţ?
― Ce? îşi trase nasul Wanda.
În toată viaţa lui, din întreg Universul, Amaryl nu cunoscuse decât un singur lucru drăguţ. Spuse:
― Ai văzut vreodată Primul Radiant?
― Nu. Ce este?
― Bunicul tău şi cu mine îl folosim în munca noastră. Vezi? Este chiar aici.
Arătă spre cubul negru de pe biroul său. Wanda îl privi, gata să izbucnească iar în plâns.
― Nu este drăguţ, spuse ea.
― Acum nu este, fu de acord Amaryl. Dar stai să vezi ce se întâmplă atunci când îl acţionez.
Camera se întunecă umplându-se cu puncte de lumină şi fire strălucitoare de diferite culori:
― Vezi? Acum îl pot mări şi toate punctele devin simboluri matematice.
Zis şi făcut. Parcă toate se năpustiră spre ei. În aer se aflau semne de tot felul, litere, numere, săgeţi, şi forme pe care Wanda nu le mai văzuse până atunci.
― Nu-i aşa că-i drăguţ? întrebă Amaryl.
― Ba da, spuse Wanda privind cu atenţie la ecuaţiile care (ea nu ştia asta) reprezentau posibile evoluţii viitoare. Nu-mi place partea aia, totuşi. Cred că este greşită.
Arătă spre o ecuaţie colorată, în stânga ei.
― Greşită? De ce spui că este greşită? întrebă Amaryl încruntându-se.
― Pentru că nu este... drăguţă. Eu aş face-o altfel.
Amaryl îşi drese glasul:
― Bine, am să încerc s-o repar.
Se apropie de ecuaţia respectivă, privind-o în felul lui, ca o bufniţă.
― Îţi mulţumesc foarte mult, unchiule Yugo, spuse Wanda, pentru că mi-ai arătat luminiţele tale drăguţe. Poate că într-o zi am să înţeleg ce înseamnă.
