― Da, domnule.

Bindris se încruntă:

― Este vorba despre un împrumut? Când credeţi că veţi putea restitui creditele?

― Păi, domnule Bindris, sincer să fiu, nu ştiu dacă îi voi putea returna vreodată. Eu sunt în căutarea unui cadou.

― Chiar dacă aş vrea să vă dau creditele ― şi, credeţi-mă, dintr-un motiv care acum îmi scapă aş dori foarte mult ― nu aş putea. Împăratul poate că are Legislativul, dar eu am Consiliul. Nu pot face un astfel de cadou fără permisiunea Consiliului, iar ei nu vor accepta niciodată aşa ceva.

― De ce nu? Firma dumneavostră este nemaipomenit de bogată. Câteva milioane nu ar însemna nimic.

― Sună corect ceea ce spuneţi, fu de acord Bindris, însă mă tem că în acest moment firma este în declin. Nu îndeajuns de puternic pentru a ne băga într-un necaz serios, dar suficient pentru a ne răpi liniştea. Dacă Imperiul este în declin, la fel se întâmplă cu toate componentele sale. Nu vă putem oferi câteva milioane... Sincer, îmi pare rău.

Seldon se cufundă în tăcere, iar Bindris părea nefericit. În cele din urmă, dădu din cap şi spuse:

― Ascultaţi, Profesore Seldon, serios că mi-aş dori foarte mult să vă ajut, mai ales de dragul tinerei domnişoare care vă însoţeşte. Numai că nu pot... Totuşi, nu suntem singura firmă pe Trantor. Încercaţi şi la altele. S-ar putea ca în altă parte să aveţi ceva mai mult noroc.

― Bine, spuse Seldon ridicându-se în picioare cu un efort, vom încerca.

23

Ochii Wandei erau plini de lacrimi, însă sentimentul oglindit în ei nu era tristeţe, ci furie.

― Bunicule, spuse ea, nu înţeleg. Am fost la patru firme diferite. Fiecare a fost mai grosolană şi mai obraznică decât cea de dinainte. A patra ne-a dat pur şi simplu pe uşă afară. Şi de atunci nimeni nu ne mai lasă să intrăm.

― Nu este nici un mister, Wanda, spuse blând Seldon. Când am fost la Bindris, el nu ştia pentru ce veniserăm noi acolo şi s-a comportat foarte prietenos până când i-am cerut un cadou de câteva milioane de credite. Apoi s-a "răcit". Bănuiesc că vestea despre dorinţa noastră s-a răspândit repede, şi de fiecare dată am fost întâmpinaţi cu mai puţină amabilitate. Acum oamenii nu ne vor mai primi deloc. Nu ne vor da creditele de care avem nevoie, aşa că ce rost să-şi mai piardă timpul cu noi?

Mânia Wandei se întoarse asupra propriei persoane:

― Iar eu, ce-am făcut? Am stat degeaba. N-am făcut nimic.

― Eu n-aş spune asta, făcu Seldon. Bindris a fost impresionat de tine. Vroia într-adevăr să-mi dea creditele, în foarte mare măsură din cauza ta. L-ai forţat şi ai fi putut realiza ceva.

― Da, dar n-a fost suficient. De altfel, pe el nu îl interesa decât că sunt drăguţă.

― Nu drăguţă, murmură Seldon. Frumoasă. Minunată.

― Deci, bunicule, ce facem acum? întrebă Wanda. După atâţia ani, psihoistoria se va duce de râpă.

― Bănuiesc că, într-un fel, era inevitabil, spuse Seldon. Timp de aproape patruzeci de ani am profeţit prăbuşirea Imperiului iar acum, când se întâmplă, psihoistoria merge împreună cu el.

― Dar psihoistoria ar salva Imperiul, măcar în parte.

― Ştiu că l-ar salva, dar nu am ce face.

― Şi ai s-o laşi să piară?

Seldon dădu din cap:

― Am să încerc să împiedic acest lucru, dar nu ştiu cum voi proceda.

― Am să mă mai antrenez, spuse Wanda. Trebuie să existe o modalitate prin care să-mi cresc forţa de "convingere", ca să-i fac pe oameni să acţioneze aşa cum vreau eu.

― Aş vrea să poţi reuşi.

― Tu ce-ai de gând să faci, bunicule?

― Păi, nu cine ştie ce. Acum două zile, când mergeam spre Bibliotecarul Şef, m-am întâlnit cu trei oameni în Bibliotecă. Nu ştiu din ce motiv, unul dintre ei m-a impresionat foarte mult. L-am rugat să vină să mă vadă, iar el a fost de acord. Întâlnirea va avea loc în această după-amiază, în biroul meu.

― Vrei să-l convingi să lucreze pentru tine?

― Aş vrea... dacă aş avea suficiente credite pentru a-l plăti, însă o discuţie cu el nu are ce să strice. La urma urmelor, ce am de pierdut?

24

Tânărul sosi precis la 4 O.T.S. (Ora Trantoriană Standard) şi Seldon zâmbi. Îi plăceau oamenii punctuali. Puse mâinile pe birou, gata pentru a se ridica în picioare, însă tânărul spuse:

― Vă rog Profesore, ştiu că aveţi probleme cu un picior. Nu este nevoie să vă ridicaţi.

― Mulţumesc, tinere, spuse Seldon. Totuşi, asta nu înseamnă că nu te poţi aşeza. Te rog.

Tânărul îşi scoase jacheta şi se aşeză.

― Te rog să mă scuzi, spuse Seldon, atunci când ne-am întâlnit şi am stabilit această întâlnire, am neglijat să mă interesez de numele dumitale... care este...?

― Stettin Palver, spuse tânărul.

― A, Palver! Palver! Numele mi se pare cunoscut.

― E normal, Profesore. Bunicul meu se lăuda adesea că v-a cunoscut.

― Bunicul tău. Desigur. Joramis Palver. Era cu doi ani mai tânăr decât mine, după câte îmi aduc aminte. Am încercat să-l fac să ni se alăture în Proiectul de Psihoistorie, dar m-a refuzat. A spus că nu avea nici o şansă să înveţe suficientă matematică pentru a reuşi. Păcat! Apropo, ce mai face Joramis?

Palver spuse solemn:

― Mă tem că Joramis ne-a părăsit, aşa cum fac de obicei oamenii mai în vârstă. A murit.

Seldon se strâmbă. Cu doi ani mai tânăr decât el... şi murise. Un vechi prieten de care se înstrăinase în asemenea măsura încât nici nu aflase de moartea lui.

Seldon rămase nemişcat un timp şi murmură în final:

― Îmi pare rău.

Tânărul ridică din umeri:

― A avut o viaţă frumoasă.

― Dar tu, tinere, unde ai învăţat?