Wanda plângea amarnic, cu faţa udă de lacrimi, ochii roşii, obrajii umflaţi.

Hari Seldon se aplecă deasupra ei, bătând-o uşor pe spate, neştiind prea bine cum să o liniştească.

― Bunicule, sunt o ratată mizerabilă. Credeam că pot forţa oamenii... şi puteam, într-adevăr, atunci când nu aveau cine ştie ce împotrivă, aşa cum a fost cazul cu mama şi cu tata... dar chiar şi atunci aveam nevoie de mult timp. Am alcătuit un sistem de notare, de la unu la zece, în care apreciam puterea mentală de "forţare". Numai că m-am supraapreciat. Am presupus că meritam nota zece, în cel mai rău caz nouă. Dar acum îmi dau seama că merit, în cel mai bun caz, şapte.

Plânsul Wandei încetă. Îşi mai trăgea nasul din când în când, în timp ce Hari o mângâia:

― De obicei... de obicei... nu am probleme. Dacă mă concentrez, pot auzi gândurile oamenilor şi atunci când vreau le pot forţa. Dar bătăuşii ăia! Îi puteam auzi foarte bine însă nu îi puteam forţa deloc.

― După părerea mea, te-ai descurcat foarte bine, Wanda.

― Nu. Mi-am făcut ilu... iluzii. Am crezut că indivizii se vor apropia de tine iar eu, cu un efort puternic, îi voi trimite să zboare. Pentru asta am vrut să fiu garda ta de corp. Pentru asta m-am oferit să fiu gar... garda ta de corp. Numai că mă înşelam. Tipii ăia doi s-au apropiat iar eu n-am putut face nimic.

― Ba da, ai făcut. L-ai făcut pe primul să ezite. Asta mi-a dat ocazia să mă întorc şi să-l pocnesc.

― Nu, nu. Eu n-am avut nici un amestec aici. N-am făcut decât să te avertizez că era acolo, iar tu ai făcut restul.

― Al doilea bărbat a fugit.

― Din cauză că l-ai pocnit pe primul. Eu n-am avut nici un merit.

Izbucni din nou într-un plânset plin de frustrare:

― După aia, cu magistratul. Am insistat pe varianta cu magistratul. Credeam că-l voi forţa şi el te va elibera imediat.

― M-a eliberat, practic imediat.

― Nu. Te-a trecut printr-o rutină mizerabilă şi s-a luminat de-abia după ce şi-a dat seama cine eşti. Eu n-am avut nici un merit. Te-aş fi putut băga într-un necaz mult mai mare.

― Nu, Wanda, refuz să accept aşa ceva. Dacă "împunsăturile" tale nu au mers aşa cum te-ai aşteptat tu, asta s-a datorat faptului că ai lucrat în condiţii de urgenţă. Nu aveai ce face. Dar, Wanda, hai să-ţi spun ceva... am o idee.

Sesizând entuziasmul din vocea lui, Wanda ridică privirea:

― Ce fel de idee, bunicule?

― Îţi spun imediat. Îţi dai probabil seama că avem nevoie de credite. Psihoistoria nu poate continua fără ele, iar eu nu pot îndura gândul că se va alege praful după atâţia ani de muncă grea.

― Nici eu nu pot îndura. Dar cum să facem rost de credite?

― Ei bine, am să cer din nou o audienţă la Împărat. L-am mai văzut deja o dată, este un om cumsecade şi îmi place. Nu se scaldă în bogăţii. Totuşi, dacă te iau cu mine şi îl forţezi ― cu atenţie ― s-ar putea să găsească o sursă de finanţare, undeva, permiţându-mi astfel să mai avansez puţin.

― Chiar crezi că va merge, bunicule?

― Fără tine, în nici un caz. Dar cu tine... cine ştie? Haide, nu crezi că merită să încercăm?

Wanda zâmbi:

― Ştii că aş face orice mi-ai cere, bunicule. În plus, asta este singura ta speranţă.

21

Întâlnirea cu Împăratul nu fu greu de aranjat. Ochii lui Agis scânteiarâ întâmpinându-l pe Hari Seldon.

― Bine ai venit, bătrâne prieten, spuse el. Ai venit să-mi aduci ghinion?

― Sper că nu, spuse Seldon.

Agis îşi desfăcu mantia pompoasă pe care o purta şi, cu un icnet plictisit, o aruncă în colţul camerei spunând:

― Tu să stai acolo.

Îl privi pe Seldon şi dădu din cap:

― Urăsc mantia asta. Este grea ca păcatul şi caldă ca focul. Mereu trebuie să o port stând drept şi nemişcat, ca o statuie. Este pur şi simplu oribil. Cleon era născut pentru ea şi ştia să o poarte. Eu nu. A fost ghinionul meu să fiu văr de-al treilea cu el, din partea mamei, şi m-au făcut Împărat. Aş fi foarte fericit să vând postul pe o sumă foarte mică. Te interesează, Hari?

― Nu, nu, spuse Seldon râzând. Nici prin cap nu-mi trece, aşa că luaţi-vă speranţele de la mine.

― Dar spune-mi, cine este această tânără nemaipomenit de frumoasă pe care ai adus-o astăzi cu tine?

Wanda roşi iar Împăratul spuse cu blândeţe:

― Nu trebuie să te simţi stânjenită, draga mea. Unul dintre avantajele Împăratului este acela că poate spune orice doreşte. Nimeni nu poate protesta. Nu poate spune decât "Sire". Totuşi, de la voi nu vreau să-mi spuneţi "Sire". Urăsc cuvântul ăsta. Spuneţi-mi Agis. Nici ăsta nu este numele meu natural, dar trebuie să mă obişnuiesc cu el. Deci... spune-mi ce faci, Hari. Ce ţi s-a mai întâmplat de la ultima noastră întâlnire?

Seldon spuse, pe scurt:

― Am fost atacat de două ori.

Agis nu ştia dacă era o glumă sau nu.

― De două ori? Vorbeşti serios?

Figura Împăratului se întunecă, în timp ce Seldon îi povestea păţaniile:

― Presupun că nu era prin preajmă nici un ofiţer de securitate atunci când te-au atacat cei opt oameni.

― Nici măcar unul.

Împăratul se ridică din fotoliu, făcându-le semn celorlalţi doi să rămână aşezaţi. Umbla încoace şi încolo, ca şi cum încerca să-şi stăpânească mânia. Apoi se întoarse şi se opri în faţa lui Seldon.

― Timp de mii de ani, începu el, ori de câte ori se întâmpla ceva de genul ăsta, oamenii spuneau: "De ce nu facem petiţie la Împărat?" sau "De ce nu face Împăratul ceva?" Şi în cele din urmă Împăratul putea face ceva, şi făcea ceva, chiar dacă nu era întotdeauna lucrul cel mai inteligent. Dar eu... Hari, sunt neputincios. Absolut neputincios. Da, există aşa-numita Comisie a Siguranţei Publice, dar ăştia par mai preocupaţi de siguranţa mea decât de cea a publicului. Este de mirare că am reuşit să ne întâlnim, pentru că tu nu eşti deloc bine văzut de către Comisie. Nu pot face nimic, în nici o privinţă. Ştii ce s-a întâmplat cu situaţia Împăratului de când a căzut junta şi a fost reinstituită ― ha! ― puterea Imperială?

― Cred că da.

― Pun pariu că nu ştii... totul. Acum avem democraţie. Ştii ce este democraţia?

― Desigur.

Agis se încruntă. Spuse: