― Nu pot, spuse Seldon.

― Dacă te răzgândeşti, să ştii că întotdeauna vei fi binevenit la noi.

― Ştiu, Raych, ştiu. Am fost împreună aproape patruzeci de ani... şi au fost ani buni. Dors şi cu mine am avut noroc că am dat peste tine.

― Nu, eu am fost norocos, spuse Raych şi ochii i se umplură de lacrimi. Să nu crezi că există vreo zi în care să nu mă gândesc la mama.

― Da, spuse Seldon privind în lateral şi arătând foarte nefericit.

Wanda se juca cu Bellis. Se auzi chemarea care îi îndemna pe toţi pasagerii să urce în hipernava.

Aşa şi făcură, după o ultimă şi plină de lacrimi îmbrăţişare între Wanda şi părinţii ei. Raych privi înapoi pentru a-i face cu mâna lui Seldon şi încercă să-şi planteze pe faţă un zâmbet fals.

Seldon îi făcu şi el cu mâna, în timp ce cealaltă mână se întinse aproape orbeşte să o cuprindă pe Wanda pe după umeri.

Ea era singura care rămăsese. Unul câte unul, pe parcursul lungii sale vieţi, îşi pierduse prietenii şi pe cei dragi. Demerzel plecase, pentru a nu mai reveni niciodată; Împăratul Cleon murise; iubita sa Dors dispăruse; credinciosul său prieten, Yugo Amaryl, murise. Iar acum, Raych, singurul fiu, pleca şi el.

Rămăsese doar cu Wanda.

17

Hari Seldon spuse:

― Este minunat afară... o seară foarte frumoasă. Ţinând cont că trăim sub cupolă, ai zice că în fiecare seară am putea avea o vreme ca aceasta.

Wanda spuse, indiferentă:

― Ne-am sătura repede, bunicule, dacă ar fi mereu frumos afară. O mică schimbare este binevenită.

― Pentru tine, Wanda, pentru că eşti tânăra. Tu ai multe, multe seri înaintea ta. Eu nu mai am. Vreau să am mai multe seri frumoase.

― Haide, bunicule, nu eşti bătrân. Piciorul nu s-a şubrezit chiar atât de tare, iar mintea îţi este la fel de ascuţită ca întotdeauna. Ştiu asta.

― Sigur. Zi-i mai departe. Fă-mă să mă simt bine.

Apoi spuse, cu un aer de nemulţumire:

― Vreau să fac o plimbare pe jos. Vreau să ies din apartamentul ăsta strâmt, să fac o plimbare până la Bibliotecă şi să mă bucur de seara asta frumoasă.

― Ce vrei să faci la Bibliotecă?

― În momentul ăsta, nimic. Vreau să mă plimb... Dar...

― Da. Dar?

― I-am promis lui Raych că n-am să mă plimb prin Trantor fără o gardă de corp.

― Raych nu este aici.

― Ştiu, murmură Seldon, dar promisiunea e promisiune.

― Nu a spus cine anume trebuie să fie gardă de corp, nu-i aşa? Hai să mergem la plimbare, iar eu voi fi garda ta de corp.

― Tu? zâmbi Seldon.

― Da, eu. De-aici încolo îmi ofer serviciile. Pregăteşte-te şi hai să mergem la plimbare.

Seldon era amuzat. Stătea în cumpănă dacă să meargă fără baston, mai ales că în ultima vreme piciorul îl duruse ceva mai puţin, dar, pe de altă parte, avea un baston nou, unul cu măciulie de plumb. Era mai greu şi mai rezistent decât bastonul vechi şi, dacă nu avea altă gardă de corp în afară de Wanda, se gândi ca era mai bine să-şi ia totuşi noul baston.

Plimbarea se vădea încântătoare şi Seldon era teribil de fericit că cedase tentaţiei... Însă starea asta nu dură decât până la un punct.

Ridică bastonul cu un amestec de mânie şi resemnare, spunând:

― Priveşte acolo!

Wanda ridică ochii. Cupola strălucea, ca întotdeauna seara, pentru a crea senzaţia unui amurg timpuriu. Desigur, se întuneca pe măsură ce noaptea avansa.

Însă Seldon arăta spre o bandă întunecată de-a lungul cupolei. O secţiune a luminilor se stinsese.

― Când am venit prima oară pe Trantor, spuse Seldon, aşa ceva era de neconceput. Oamenii aveau mereu grijă de lumini. Oraşul lucra, însă acum decade în toate aspectele astea minore, şi ce mă îngrijorează cel mai mult este că nimănui nu-i pasă. De ce nu se fac plângeri la Palatul Imperial? De ce nu se fac marşuri de protest? E ca şi cum trantorienii se aşteaptă ca oraşul să decadă complet şi sunt supăraţi pe mine din cauză că le arăt realitatea.

Wanda spuse încet:

― Bunicule, sunt doi bărbaţi în spatele nostru.

Intraseră în zona de umbră de sub porţiunea din cupolă cu luminile stinse. Seldon întrebă:

― Se plimbă pur şi simplu?

― Nu.

Wanda nu le aruncă nici o privire. Nici nu avea nevoie:

― Te urmăresc pe tine.

― Îi poţi opri... îi poţi forţa?

― Încerc, dar sunt foarte hotărâţi. Este ca şi cum... ca şi cum aş vrea să împing un zid.

― Cât de departe sunt de mine?

― Cam la trei metri.

― Se apropie?

― Da, bunicule.

― Atunci să-mi spui când au ajuns la un metru în spatele meu.