― Deloc. Acum ştim destule despre ea pentru a nu ne mai îndoi că are un fel de contact cu mintea ta şi cu lucrurile din jurul tău.

― Ţi-a spus şi câţi oameni mă atacau?

― Nu. Mi-a spus: "Destul de mulţi."

― Deci ai venit singur, Raych, nu-i aşa?

― Nu mai aveam timp să chem securitatea, tată. De altfel, unul ca mine a fost suficient.

― Da, într-adevăr. Mulţumesc, Raych.

14

Acum erau din nou în Streeling, şi piciorul lui Seldon se afla înfăşurat într-o perniţă.

Raych îl privi cu o înfăţişare întunecată.

― Tată, începu el, de acum înainte să nu mai mergi prin Trantor de unul singur.

Seldon se încruntă:

― De ce, din cauza incidentului?

― A fost un incident destul de grav. Este clar că nu-ţi mai poţi purta singur de grijă. Ai şaptezeci de ani şi, într-o urgenţă, nu te mai poţi baza pe piciorul drept. Ai duşmani...

― Duşmani!

― Da, într-adevăr. Şi o ştii foarte bine. Şobolanii ăia de canal nu umblau după un oarecare. Nu căutau pur şi simplu o persoană neajutorată pentru a o jefui. Atunci când te-au identificat au strigat "Psihoistorie!". Şi ţi-au spus că eşti un nemernic. Din ce cauză?

― Nu ştiu de ce.

― Din cauză că trăieşti într-o lume a ta, tată, şi nu mai ştii ce se întâmplă pe Trantor. Crezi că trantorienii nu sunt la curent că lumea lor se duce rapid pe tobogan? Crezi că ei nu ştiu că psihoistoria ta a prezis acest lucru cu mulţi ani înainte? Nu îţi dai seama că aruncă toată vina pe aducătorul mesajului? Dacă lucrurile merg rău ― şi merg rău ― mulţi sunt de părerea că tu porţi întreaga responsabilitate.

― Nu pot să cred una ca asta.

― De ce crezi că un grup de Bibliotecari doreşte să te vadă plecat din Bibliotecă? N-ar vrea să fie pe-acolo atunci când va năvăli mulţimea să te linşeze. Aşa că... trebuie să ai grijă de tine. Nu poţi ieşi singur. Va trebui să merg eu cu tine, sau să-ţi iei gărzi de corp. Altfel nu se poate, tată.

Seldon arăta teribil de nefericit. Raych se mai înmuie şi spuse:

― Dar nu pentru multă vreme, tată. Am o nouă slujbă.

Seldon ridică privirea:

― O slujbă nouă? Ce fel?

― Voi preda cursuri la o Universitate.

― Ce Universitate?

― Cea din Santanni.

Buzele lui Seldon tremurară:

― Santanni! Este la nouă mii de parseci depărtare de Trantor. Este o lume din Provincie, de cealaltă parte a Galaxiei.

― Exact. Pentru asta şi vreau să mă duc acolo. Tată, toată viaţa am stat pe Trantor şi m-am săturat de el. Nu există lume în întreg Imperiul care să se deterioreze atât de rapid şi de drastic ca Trantor-ul. A devenit o cloacă a crimelor şi nimeni nu ne asigură protecţia. Economia şchioapătă, tehnologia se prăbuşeşte. Pe de altă parte, Santanni este o lume decentă, încă viguroasă, şi vreau să merg acolo pentru a-mi construi o nouă viaţă împreună cu Manella, cu Wanda şi cu Bellis. Plecăm cu toţii acolo peste două luni.

― Toţi!

― Împreună cu tine, tată. Împreună cu tine. Nu te vom lăsa pe Trantor. Mergi cu noi pe Santanni.

Seldon dădu din cap:

― Imposibil, Raych. Ştii foarte bine asta.

― De ce este imposibil?

― Ştii de ce. Proiectul. Psihoistoria mea. Vrei să-mi abandonez munca de o viaţă?

― De ce nu? Ea te-a abandonat pe tine.

― Vorbeşti aiurea.

― Ba nu. Unde ai să ajungi cu ea? Nu mai ai credite. Nici nu poţi face rost. Nu a mai rămas pe Trantor vreo persoană dispusă să te ajute.

― De aproape patruzeci de ani...

― Da, recunosc. Dar, după toţi aceşti ani, ai ratat, tată. Nu e nici o crimă să ratezi. Ţi-ai dat toată silinţa şi ai ajuns atât de departe, dar trăieşti într-o economie care se deteriorează, într-un Imperiu care se prăbuşeşte. În cele din urmă, te trezeşti oprit de chiar lucrul pe care l-ai prezis de atâta vreme. Aşa că...

― Nu. Nu mă voi opri. Într-un fel sau altul, voi merge mai departe.

― Hai să-ţi spun ceva, tată. Dacă eşti chiar atât de încăpăţânt, atunci ia-ţi şi psihoistoria cu tine. Ia-o pe Santanni. Acolo ar putea exista suficiente credite ― şi entuziasm ― care să te sprijine.

― Şi cei care au lucrat pentru mine cu atâta devotament?

― Prostii, tată. Te-au părăsit pentru că nu îi mai poţi plăti. Te ancorezi de locul ăsta pentru restul vieţii tale, dar vei rămâne singur... Haide, tată, fii rezonabil. Crezi că-mi face plăcere să-ţi vorbesc în felul ăsta? Ceea ce ai prezis tu s-a întâmplat în cele din urmă, şi asta tocmai din cauză că nimeni nu a vrut ― sau nu a avut curajul ― să te ajute. Hai să fim sinceri unul cu altul. Când mergi pe străzile Trantor-ului şi eşti atacat pentru nici un alt motiv decât că eşti Hari Seldon, nu crezi că e cazul să fim puţin sinceri?

― Lasă-mă cu adevărul. Nu am intenţia să plec de pe Trantor.

Raych dădu din cap:

― Eram sigur că ai să te încăpăţânezi, tată. Ai două luni să-ţi schimbi decizia. Mai gândeşte-te, bine?

15

De multă vreme nu mai zâmbise Hari Seldon. Îşi conducea Proiectul la fel ca întotdeauna: grăbindu-se să vadă psihoistoria progresând, făcând planuri pentru Fundaţie, studiind Primul Radiant.

Dar nu apucase să zâmbească. Nu făcuse decât să muncească neobosit, fără a avea sentimentul unui succes iminent. Totul dădea senzaţia unui eşec iminent.