― Probabil o consideri un lucru bun.

― Cred că poate fi un lucru bun.

― Ei uite, aici e-aici. Nu este. A întors pur şi simplu Imperiul cu fundul în sus. Să presupunem că vreau să iasă pe străzile Trantor-ului mai mulţi ofiţeri. Pe vremuri, aş fi luat o foaie de hârtie pregătită de Secretarul Imperial, aş fi semnat-o frumos, cu înflorituri... şi ar fi fost mai mulţi ofiţeri pe străzi. Acum nu pot face aşa ceva. Trebuie să fac o propunere Legislativului. Acolo sunt şapte mii cinci sute de oameni care, imediat ce vin cu o sugestie, încep să măcăne ca nişte gâşte. În primul rând, de unde facem rost de credite? Nu se poate creşte numărul ofiţerilor cu ― să spunem ― zece mii, fără a avea zece mii de salarii în plus. Apoi, chiar dacă eşti de acord cu o asemenea chestie, cine îi selectează pe noii ofiţeri de securitate? Cine îi comandă? Cei din Legislativ strigă unul la altul, se ceartă, tună şi fulgeră, iar în final... nu se face nimic. Hari, nu aş putea face nici măcar un lucru aproape neînsemnat, cum ar fi repararea luminilor din cupolă, de care ai pomenit. Cât va costa? Cine se ocupă? O, luminile vor fi reparate, dar s-ar putea să dureze câteva luni. Asta-i democraţia.

― Din câte îmi aduc eu aminte, spuse Seldon, Împăratul Cleon se plângea şi el mereu că nu putea să facă ceea ce dorea.

― Împăratul Cleon, spuse Agis, avea doi Prim Miniştri de prima mână ― Eto Demerzel şi tu ― iar amândoi v-aţi străduit să-l împiedicaţi pe Cleon să facă vreo nebunie. Eu am şapte mii cinci sute de Prim Miniştri şi toţi sunt nebuni, de la primul până la ultimul. Dar, Hari, sunt sigur că nu ai venit la mine pentru a te plânge de atacuri.

― Nu, într-adevăr. Am venit pentru altceva, mult mai rău. Sire... Agis... am nevoie de credite.

Agis îl privi ţintă:

― După toate câte ţi-am spus, Hari? Nu am credite... O, da, sunt credite, pentru a face lucrurile să meargă cât de cât pe domeniile Palatului, dar pentru ca să le capăt trebuie să mă confrunt cu cei şapte mii cinci sute de legislatori ai mei. Dacă tu crezi că pot merge la ei şi să le spun "Vreau credite pentru prietenul meu, Hari Seldon" şi voi primi măcar un sfert din cât cer în mai puţin de doi ani, înseamnă că eşti nebun. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.

Ridică din umeri, apoi spuse cu ceva mai multă blândeţe:

― Să nu mă înţelegi greşit, Hari. Aş vrea să te ajut, dacă aş putea. Mi-ar plăcea să te ajut, mai ales de dragul nepoatei tale. Când mă uit la ea, simt că ţi-aş da toate creditele de care ai nevoie... dar nu se poate.

― Agis, spuse Seldon, dacă nu fac rost de credite psihoistoria se va duce pe apa sâmbetei... după aproape patruzeci de ani.

― După aproape patruzeci de ani nu a dat nici un rezultat, aşa că pentru ce îţi mai faci griji?

― Acum sunt cu mâinile legate. Am fost atacat tocmai din cauză că sunt psihoistoric. Oamenii mă consideră un profet al distrugerii.

Împăratul dădu din cap:

― Aduci ghinion, Corbul Seldon. Ţi-am spus asta şi mai devreme.

Seldon se ridică în picioare, deprimat:

― Deci, s-a zis cu mine.

Wanda se ridică şi ea, lângă Seldon. Îl privi fix pe Împărat.

Hari se întoarse să plece, dar Împăratul spuse:

― Stai. Aşteaptă. Mi-am adus aminte de o mică strofă pe care am învăţat-o mai demult:

"Răul cutreieră ţara

Căutându-şi prada

Acolo unde se adună bogăţiile

Şi oamenii decad."

― Ce înseamnă asta? întrebă Seldon descurajat.

― Înseamnă că Imperiul se deteriorează continuu şi se fărâmă, dar asta nu împiedică anumiţi oameni să se îmbogăţească. Ce-ar fi să ceri ajutor la unul dintre bogaţii noştri întreprinzători? Ei n-au legislatori şi pot, dacă doresc, să semneze un cec.

Seldon căscă ochii:

― Da, am să încerc.

22

― Domnule Bindris, spuse Hari Seldon întinzând mâna pentru a o strânge pe a celuilalt. Sunt atât de bucuros că am posbilitatea sa vă întâlnesc! A fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi acceptat această întrevedere.

― De ce nu? spuse Terep Bindris pe un ton jovial. Vă cunosc bine. Sau, mai bine zis, sunt la curent despre dumneavoastră.

― Sunt plăcut impresionat. Înţeleg deci că aţi auzit de psihoistorie.

― Da, desigur, care persoană inteligentă nu a auzit? Nu că aş înţelege ceva despre ea, desigur. Şi cine este această tânără domnişoară pe care aţi adus-o cu dumneavoastră?

― Este nepoata mea, Wanda.

― Este o domnişoară foarte frumoasă, spuse Bindris cu un zâmbet fermecător. Nu ştiu de ce, dar simt că m-aş face ca plastilina în mâinile ei.

― Cred că exageraţi, domnule, spuse Wanda.

― Nu, am vorbit serios. Acum, vă rog, luaţi loc şi spuneţi-mi ce pot face pentru dumneavoastră.

Făcu un gest larg cu braţele, arătându-le că se puteau aşeza pe două fotolii pufoase, cu mult brocart, în faţa biroului la care stătea el. Fotoliile, ca şi biroul ornamentat, uşile sculptate şi impunătoare care se deschiseseră alunecând fără zgomot la semnalul lor de sosire, şi podeaua din obsidian strălucitor, erau de cea mai bună calitate. Dar, cu toate că în jurul lui decorul era impresionant ― şi impunător ― Bindris nu dădea aceeaşi impresie. Bărbatul cordial nu ar fi fost luat, la o primă vedere, drept unul dintre cei mai puternici oameni ai Trantor-ului în domeniul finanţelor.

― Suntem aici, domnule, la sugestia Împăratului.

― Împăratului?

― Da, el nu ne-a putut fi de ajutor. Însă s-a gândit că un om de talia dumneavoastră ar putea. Problema, desigur, sunt creditele.

Bindris se întunecă la faţă.

― Credite? spuse el. Nu înţeleg.

― Ei bine, spuse Seldon, timp de aproape patruzeci de ani Proiectul de Psihoistorie a fost finanţat de guvern. Însă vremurile s-au schimbat şi Imperiul nu mai este ceea ce era.

― Da, ştiu asta.

― Împăratul nu are creditele pentru a ne sprijini sau, chiar dacă le-ar avea, dorinţa sa nu ar reuşi să treacă de Legislativ. Deci mi-a recomandat să contactez oameni de afaceri care în primul rând au credite şi în al doilea rând pot semna un cec.

O pauză lungă, după care Bindris spuse:

― Mă tem că Împăratul nu cunoaşte nimic despre afaceri... Câte credite doriţi?

― Domnule Bindris, aici este vorba de o lucrare enormă. Am nevoie de câteva milioane.

― Câteva milioane!