[B 143] §20. TOATE INTUIŢIILE SENSIBILE SUNT SUPUSE

CATEGORIILOR CA CONDIŢII ÎN CARE, NUMAI,

DIVERSUL LOR SE POATE REUNI ÎNTR-O CONŞTIINŢĂ

Datul divers dintr-o intuiţie sensibilă intră în mod necesar sub unitatea sintetică originară a apercepţiei, fiindcă numai prin ea este posibilă unitatea intuiţiei (§ 17). Dar actul intelectului, prin care diversul reprezentărilor date (fie ele intuiţii sau concepte) este adus sub o apercepţie în genere, este funcţia logică ajudecăţilor (§ 19). Tot diversul, întrucât este dat într-o intuiţie empirică, este deci determinat în raport cu una din funcţiile logice de a judeca, prin care el este adus la o conştiinţă în genere. Dar categoriile nu sunt altceva decât tocmai aceste funcţii logice ale judecăţii, întrucât diversul unei intuiţii date este determinat în raport cu ele (§13). Deci şi diversul dintr-o intuiţie dată este supus necesar categoriilor.

[B 144] §21. OBSERVAŢIE

Un divers cuprins într-o intuiţie pe care o numesc a mea este reprezentat prin sinteza intelectului ca aparţinând unităţii necesare a conştiinţei de sine, şi aceasta se întâmplă cu ajutorul categoriei^[42]. Aceasta arată că, deci, conştiinţa empirică a unui divers dat unei aceleiaşi intuiţii este supusă unei conştiinţe de sine a priori, exact 1a fel cum o intuiţie empirică e supusă unei intuiţii sensibile pure, care şi ea are loc a priori. Judecata de mai sus constituie deci începutul unei deductii a conceptelor intelectuale pure, în care, deoarece categoriile apar independent de sensibilitate numai în intelect, eu trebuie să fac abstracţie şi de modulcum este dat diversul pentru o intuiţie empirică, spre a nu considera decât unitatea pe care intelectul o adaugă la intuiţie cu ajutorul categoriei. În cele ce urmează (§26) se va arăta, [B 145] prin felul cum intuiţia empirică este dată în sensibilitate, că unitatea acestei intuiţii nu este alta decât aceea pe care categoria o prescrie în genere, după precedentul §20, diversului unei intuiţii date; şi prin faptul că valabilitatea ei a priori va fi explicată cu privire la toate obiectele simţurilor noastre, va fi fost atins pe deplin scopul deducţiei.

Numai de un lucru nu am putut face totuşi abstracţie în demonstraţia de mai sus, anume că diversul intuiţiei trebuie să fie dat încă anterior sintezei intelectului şi independent de ea; dar în ce fel, rămâne aici indeterminat. Căci dacă aş gândi un intelect care ar intui el însuşi (cum ar fi, de exemplu, un intelect divin, care nu şi-ar reprezenta obiecte date, ci în a cărui reprezentare ar fi în acelaşi timp date sau produse obiectele însele), categoriile nu ar avea, în raport cu o astfel de cunoaştere, nici un sens. Ele nu sunt decât reguli pentru un intelect a cărui întreagă facultate stă în gândire, adică în acţiunea de a aduce la unitatea apercepţiei sinteza diversului care i-a fost dat în intuiţie din altă parte, deci un intelect care nu cunoaşte nimic prin el însuşi, ci leagă şi ordonează numai materia cunoaşterii, intuiţia, care trebuie să-i fie dată de obiect. Dar despre particularitatea intelectului nostru de a nu înfăptui unitatea apercepţiei a priori decât cu ajutorul categoriilor şi [B 146] numai în acest mod şi în acest număr al lor, nu se poate indica nici o raţiune, tot astfel cum nu se poate spune de ce avem tocmai aceste funcţii ale judecăţii şi nu altele sau de ce timpul şi spaţiul sunt singurele forme ale intuiţiei noastre posibile.

§22. CATEGORIA NU ARE ALTĂ FOLOSIRE PENTRU

CUNOAŞTEREA OBIECTELOR DECÂT APLICAREA EI

LA OBIECTE ALE EXPERIENŢEI

A gândi un obiect şi a cunoaşte un obiect nu este deci acelaşi lucru. Din cunoaştere fac parte, în adevăr, două elemente: mai întâi conceptul, prin care în genere un obiect este gândit (categoria); şi, al doilea, intuiţia, prin care obiectul este dat; căci dacă conceptului nu i-ar putea fi dată o intuiţie corespunzătoare, el ar fi o idee în ce priveşte forma, dar fără nici un obiect, şi prin ea nu ar fi posibilă nici o cunoaştere despre vreun lucru oarecare, fiindcă, după cât ştiu, nu ar exista nimic şi nici n-ar putea exista ceva, la care ideea mea să poată fi aplicată. Orice intuiţie posibilă pentru noi este sensibilă (Estetica), prin urmare gândirea unui obiect în genere cu ajutorul unui concept pur al intelectului nu poate deveni în noi cunoaştere decât întrucât acest concept este raportat la obiectele simţurilor. Intuiţia sensibilă [B 147] este sau intuiţie pură (spaţiu şi timp), sau intuiţie empirică a ceea ce e reprezentat nemijlocit ca real în spaţiu şi în timp prin senzaţie. Cu ajutorul determinării celei dintâi noi putem dobândi cunoştinţe a priori despre obiecte (în matematică), dar numai în ce priveşte forma acestor obiecle, ca fenomene; în ce priveşte problema dacă pot exista lucruri care trebuie intuite în această formă, rămâne încă nedecis. Prin urmare, toate conceptele matematice nu sunt cunoştinţe prin ele însele; afară de cazul când se presupune că există lucruri care nu pot fi reprezentate decât în conformitate cu forma acestei intuiţii sensibile pure. Dar lucruri nu sunt date în spaţiu şi timp decât ca percepţii (reprezentări însoţite de senzaţii), deci cu ajutorul reprezentării empirice. În consecinţă, conceptele pure ale intelectului, chiar când sunt aplicate la intuiţii a priori (ca în matematică), nu procură cunoştinţă decât în măsura în care aceste intuiţii, şi cu ajutorul lor şi conceptele intelectului, pot fi aplicate la intuiţii empirice. Prin urmare, nici categoriile nu ne procură cu ajutorul intuiţiei cunoştinţe despre obiecte decât numai prin aplicarea lor posibilă la intuiţia empirică, adică ele nu servesc decât la posibilitatea cunoaşterii empirice. Iar această cunoaştere se numeşte experienţă. Prin urmare, categoriile n-au altă folosire pentru cunoaşterea lucrurilor decât numai [B 148] întrucât acestea sunt considerate ca obiecte ale unei experienţe posibile.

§23

Judecata precedentă este de cea mai mare importanţă, căci ea determină limitele folosirii conceptelor pure ale intelectului cu privire la obiecte, la fel cum Estetica transcendentală determină limitele folosirii formei pure a intuiţiei noastre sensibile. Spaţiul şi timpul, reprezentând condiţii ale modalităţi în care ne pot fi date obiecte, nu au altă valabilitate decât în raport cu obiectele simţurilor, prin urmare numai ale experienţei. Dincolo de aceste limite, ele nu reprezintă absolut nimic; căci nu sunt decât în simţuri şi nu au, în afara lor, nici o realitate.

Conceptele pure ale intelectului sunt scutite de această limitare şi se extind la obiectele intuiţiei în genere, fie că seamănă sau nu cu a noastră, cu condiţia de a fi sensibilă şi nu intelectuală. Dar această extindere a conceptelor dincolo de intuiţia noastră sensibilă nu ne serveşte la nimic. Căci ele nu sunt atunci decât concepte vide despre obiecte şi nu putem judeca cu ajutorul lor, ele sunt simple forme ale gândirii fără realitate obiectivă, dacă aceste obiecte sunt sau nu posibile, fiindcă nu avem la îndemână nici o intuiţie la care să poată fi aplicată unitatea sintetică a apercepţiei, pe care numai conceptele o conţin, şi astfel să poată [B 149] determina un obiect. Numai intuiţia noastră sensibilă şi empirică le poate conferi sens şi semnificaţie.

Dacă deci se admite ca dat un obiect al unel intuiţii nonsensibile, îl putem reprezenta fără îndoială cu ajutorul tuturor predicatelor care sunt cuprinse deja în supoziţia că nimic din ceea ce aparţine intuiţiei sensibile nu-i convine, deci că nu este întins sau că nu este în spaţiu, că durata lui nu este în timp, că în el nu se găseşte nici o schimbare (succesiune de determinări în timp) etc. Dar dacă arăt numai ce nu este intuiţia obiectului, fără a putea spune ce anume este cuprins în ea, nu înseamnă a poseda o cunoştinţă propriu-zisă; căci, în acest caz, eu nu am reprezentat posibilitatea unui obiect pentru conceptul meu intelectual pur, din cauză că nu am putut da o intuiţie care să-i corespundă, ci am putut numai spune că intuiţia noastră nu este valabilă pentru el. Dar cel mai important lucru este aici că la aşa ceva nici măcar o singură categorie n-ar putea fi aplicată vreodată, de exemplu, conceptul de substanţă, adică de ceva care să poată exista ca subiect, dar niciodată ca simplu predicat; deoarece nu ştiu deloc dacă poate exista vreun lucru care să corespundă acestei determinări a gândirii decât dacă intuiţia empirică îmi procură un caz de aplicare. Dar despre aceasta mai multe în cele ce urmează.

[B 150] §24. DESPRE APLICAREA CATEGORIILOR

LA OBIECTE ALE SIMŢURILOR ÎN GENERE

Conceptele pure ale intelectului se raportează prin simplul intelect la obiecte ale intuiţiei în genere, rămânând nedeterminat dacă această intuiţie este a noastră sau o oarecare alta, cu condiţia de a fi sensibilă, dar tocmai de aceea nu sunt decât simple forme de gândire, prin care nu este cunoscut încă nici un obiect determinat. Sinteza sau legătura diversului în ele se raporta numai la unitatea apercepţiei şi era prin acest fapt principiul posibilităţii cunoaşterii a priori, întrucât se întemeiază pe intelect, şi prin urmare ea nu este numai transcendentală, ci şi numai pur intelectuală. Dar fiindcă în noi o anumită formă stă a priori la baza intuiţiei sensibile, care se întemeiază pe receptivitatea capacităţii de reprezentare (sensibilitate), intelectul, ca spontaneitate, poate determina simţul intern prin diversul reprezentărilor date în conformitate cu unitatea sintetică a apercepţiei şi poate gândi astfel a priori unitatea sintetică a apercepţiei diversului intuiţiei sensibile, ca o condiţie căreia trebuie să-i fie supuse necesar toate obiectele intuiţiei noastre (omeneşti). În modul acesta, categoriile dobândesc, ca simple forme de gândire, realitate obiectivă, adică aplicare la obiecte [B 151] care ne pot fi date în intuiţie, dar numai ca fenomene; căci numai dcspre fenomene suntem noi capabili să avem o intuiţie a priori.

Această sinteză a diversului intuiţiei sensibile, care este a priori posibilă şi necesară, poate fi numită figurată (synthesis speciosa), spre a o distinge de aceea care ar fi gândită în raport cu diversul unei intuiţii în genere, în simpla categorie, şi care se numeşte sinteză a intelectului (synthesis intellectualis); ambele sunt transcendentale, nu numai fiindcă ele însele preced a priori, ci fiindcă întemeiază şi posibilitatea altei cunoştinţe a priori.

Dar sinteza figurată, dacă se raportează numai la unitatea originarsintetică a apercepţiei, adică la această unitate transcendentală, care este gândită în categorie, trebuie să fie numită, pentru a o distinge de legătura numai intelectuală, sinteza transcendentală a imaginaţiei. Imaginaţia este facultatea de a reprezenta în intuiţie un obiect în absenţa lui. Fiindcă orice intuiţie a noastră este sensibilă, imaginaţia, în virtutea condiţiei subiective care numai ea îi permite să dea conceptelor intelectului o intuiţie corespunzătoare, aparţine sensibilităţii; totuşi, întrucât sinteza ei este o funcţie a spontaneităţii, care este determinantă, şi nu, ca simţul, [B 152] numai determinabilă, prin urmare, întrucât poate determina a priori simţul în ce priveşte forma lui în conformitate cu unitatea apercepţiei, imaginaţia este în această măsură o facultate de a determina a priori sensibilitatea şi sinteza ei, a intuiţiilor, în conformitate cu categoriile, trebuie să fie sinteza transcendentală a imaginaţiei. Această sinteză este un efect al intelectului asupra sensibilităţii şi prima lui aplicare (totodată principiul tuturor celorlalte) la obiecte ale intuiţiei posibile nouă. Ca figurată, ea este diferită de sinteza intelectuală produsă numai de intelect, fără ajutorul imaginaţiei. Întrucât imaginaţia este spontaneitate, eu o numesc uneori şi imaginaţie productivă şi o disting prin aceasta de cea reproductivă, a cărei sinteză e supusă pur şi simplu unor legi empirice, anume celor ale asociaţiei, şi care, prin urmare nu contribuie cu nimic la explicarea posibilităţii cunoaşterilor a priori şi, din această cauză, nu aparţine filosofiei transcendentale, ci psihologiei.

*

* *

Aici e locul să facem inteligibil paradoxul pe care fiecare a trebuit să-l remarce în expunerea formei simţului intern (§6) - anume, că acest simţ intern nu ne prezintă conştiinţei, chiar şi pe noi înşine, [B 153] decât aşa cum ne apărem nouă, nu aşa cum suntem în noi înşine, fiindcă noi ne intuim numai cum suntem afectaţi interior, ceea ce pare a fi contradictoriu, întrucât ar trebui să ne comportăm pasiv faţă de noi înşine; de aceea, în sistemele de psihologie se obişnuieşte de preferinţă ca simţul intern şi facultatea apercepţiei (pe care noi le distingem cu grijă) să fie prezentate ca identice.

Ceea ce determină simţul intern sunt intelectul şi facultatea lui originară de a lega diversul intuiţiei, adică de a-l aduce sub o apercepţie (pe care se întemeiază însăşi posibilitatea lui). Fiindcă în noi, oamenii, intelectul nu este o facultate a intuiţiilor, şi chiar dacă aceste intuiţii ar fi date în sensibilitate, el nu le poate primi în sine, pentru a lega oarecum diversul propriei lui intuiţii, sinteza lui, dacă e considerat în el însuşi, nu este altceva decât unitatea acţiunii de care este conştient ca atare, chiar independent de sensibilitate, dar prin care el însuşi este capabil să determine interior sensibilitatea în raport cu diversul pe care acesta i-l poate da, potrivit formei intuiţiei ei. Sub numele de sinteză transcendentală a imaginaţiei, intelectul exercită deci asupra subiectului pasiv, a cărui facultate este, o acţiune despre care noi spunem cu drept cuvânt că simţul intern [B 154] e afectat de ea. Apercepţia şi unitatea ei sintetică sunt atât de puţin identice cu simţul intern, încât, cea dintâi, ca izvor al oricărei legături, se îndreaptă, sub numele de categorii, spre diversul intuiţiilor în genere anterior oricărei intuiţii sensibile, spre obiecte în genere; dimpotrivă, simţul intern conţine simpla formă a intuiţiei, dar fără legătura diversului în ea, prin urmare nu conţine încă nici o intuiţie determinată; aceasta nu este posibilă decât prin conştiinţa determinării simţului intern cu ajutorul acţiunii transcendentale a imaginaţiei (adică prin influenţa sintetică a intelectului asupra simţului intern), pe care am numit-o sinteză figurată.

Observăm acestea totdeauna şi în noi. Noi nu putem gândi o linie fără a o trage în gândire; nu putem gândi un cerc fără a-l descrie; nici să ne reprezentăm cele trei dimensiuni ale spaţiului fără a trage din acelaşi punct trei linii perpendiculare între ele; şi nici chiar timpul, fără ca în tragerea unei linii drepte (care să fie reprezentarea externă figurată a timpului) să dăm atenţie acţiunii sintezei diversului prin care determinăm succesiv simţul intern, şi prin aceasta succesiunii acestei determinări în el. Ceea ce produce mai întâi conceptul de succesiune este mişcarea, ca acţiune a subiectului (nu ca determinare [B 155] a unui obiect)^[43], prin urmare, sinteza diversului în spaţiu, dacă facem abstracţie de acest spaţiu şi dăm atenţie numai acţiunii prin care determinăm simţul intern conform formei lui. Intelectul nu găseşte deci în simţul intern o astfel de legătură a diversului, ci o produce, afectând acest simţ. Dar problema de a şti cum eul, acel eu gândesc, este distinct de eul care se intuieşte pe sine însuşi (fiindcă îmi pot reprezenta, cel puţin ca posibil, şi un alt mod de intuiţie) şi totuşi este identic cu acesta din urmă ca acelaşi subiect, cum pot deci spune: eu, ca inteligenţă şi subiect gânditor, mă cunosc pe mine însumi ca obiect gândit, întrucât îmi sunt dat pe deasupra mie însumi în intuiţie, numai aşa cum cunosc celelalte fenomene, adică nu aşa cum sunt în faţa intelectului, ci aşa cum îmi apar mie însumi; această problemă, zic, nu prezintă nici mai multă, nici mai puţină dificultate decât este aceea de a şti cum îmi pot fi mie însumi în genere [B 156] un obiect şi chiar un obiect al intuiţiei şi percepţiilor interne. Că totuşi trebuie să fie în adevăr aşa se poate demonstra clar dacă se consideră spaţiul numai ca o simplă formă pură a fenomenelor simţurilor externe: prin aceea că noi nu ne putem reprezenta timpul, care nu este totuşi un obiect al intuiţiei externe, altfel decât sub imaginea unei linii pe care o tragem, şi că fără acest mod de expunere noi nu am putea cunoaşte unitatea dimensiunii lui; se poate arăta la fel că noi trebuie să luăm determinarea lungimii timpului sau şi a epocilor pentru toate percepţiile interne de la ceea ce obiectele externe prezintă ca variabil şi că, prin urmare, trebuie să ordonăm ca fenomene în timp determinările simţului intern exact în acelaşi mod cum ordonăm pe cele ale simţului extern în spaţiu; prin urmare, dacă admitem, despre cele din urmă, că prin ele cunoaştem obiecte numai întrucât suntem afectaţi dinafară, trebuie să recunoaştem şi despre simţul intern că prin el ne intuim pe noi înşine numai astfel cum suntem interior afectaţi de noi înşine, adică, în ce priveşte intuiţia internă, noi cunoaştem propriul nostru subiect numai ca fenomen, iar nu în ceea ce este el în sine^[44].

[B 157] §25

Dimpotrivă eu sunt conştient de mine însumi în sinteza transcendentală a diversului reprezentărilor în genere, prin urmare în unitatea originară sintetică a apercepţiei, nu aşa cum îmi apar, nici aşa cum sunt în mine însumi, ci numai că sunt. Această reprezentare este o gândire, nu o intuire. Dar cum pentru cunoaşterea noastră înşine, în afară de acţiunea gândirii care aduce diversul fiecărei intuiţii posibile la unitatea apercepţiei, mai e nevoie de un anumit mod de intuiţie, prin care e dat acest divers, propria mea existenţă nu este, ce-i drept, fenomen (cu atât mai puţin simplă aparenţă), dar determinarea existenţei^[45]* mele [B 158] nu poate avea loc decât în conformitate cu forma simţului intern şi după modul particular cum este dat diversul, pe care-l leg, în intuiţia internă, şi nu am deci după aceasta nici o cunoştinţă despre mine aşa cum sunt, ci numai aşa cum îmi apar mie însumi. Conştiinţa de sine însuşi nu este deci nici pe departe o cunoaştere de sine însuşi, cu toate categoriile care constituie gândirea unui obiect în genere prin legarea diversului într-o apercepţie. Aşa cum pentru cunoaşterea unui obiect diferit de mine, pe lângă gândirea unui obiect în genere (în categorie), am nevoie totuşi şi de o intuiţie prin care determin acel concept general, tot astfel pentru cunoaşterea mea însumi am nevoie, în afară de conştiinţă sau în afară de faptul că mă gândesc pe mine, încă de o intuiţie a diversului în mine, prin care determin această idee; eu exist ca inteligenţă care este conştientă numai de facultatea ei de sinteză, dar care, [B 159] cu privire la diversul pe care trebuie să-l lege, fiind supusă unei condiţii restrictive pe care ea o numeşte simţ intern, nu poate face intuitivă acea legătură decât după raporturi de timp, care se află cu totul în afara conceptelor intelectuale propriu-zise; prin urmare, această inteligenţă nu se poate cunoaşte pe sine însăşi decât cum îşi apare sie însăşi din punctul de vedere al unei intuiţii (care nu poate fi intelectuală şi dată de intelectul însuşi) şi nu cum s-ar cunoaşte, dacă intuiţia ei ar fi intelectuală.

§26. DEDUCŢIA TRANSCENDENTALĂ A FOLOSIRII

EMPIRICE UNIVERSAL POSIBILE A

CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

În deducţia metafizică a fost expusă originea a priori a categoriilor în genere, prin acordul lor deplin cu funcţiile logice universale ale gândirii, iar în deducţia transcendentală a fost expusă posibilitatea acestor categorii considerate ca cunoaşteri a priori despre obiecte ale unei intuiţii în genere (§§ 20, 21). Acum urmează să explicăm posibilitatea de a cunoaşte a priori, cu ajutorul categoriilor, obiectele care nu ar putea să se prezinte decât simţurilor noastre, şi anume, nu în ce priveşte forma intuiţiei lor, ci în ce priveşte legile legăturii lor, prin urmare să explicăm [B 160] cum putem prescrie, aşa-zicând, naturii legea şi chiar de a o face posibilă. Căci fără această aplicare a categoriilor nu ar reieşi clar cum tot ce se poate numai prezenta simţurilor noastre trebuie să fie supus legilor care derivă a priori numai din intelect.

Notez mai întâi că prin sinteză a aprehensiunii eu înţeleg reunirea diversului într-o intuiţie empirică, prin care devine posibilă percepţia, cu alte cuvinte, conştiinţa empirică a acestei intuiţii (ca fenomen).

Noi avem forme ale intuiţiei sensibile atât externe cât şi interne, a priori, în reprezentările de spaţiu şi timp, şi sinteza aprehensiunii diversului fenomenului trebuie să fie totdeauna conformă acestei reprezentări, pentru că ea însăşi nu poate avea loc decât conform acestei forme. Dar spaţiul şi timpul sunt reprezentate în ele a priori nu numai ca forme ale intuiţiei sensibile, ci chiar ca intuiţii (care conţin un divers), deci cu determinarea unităţii acestui divers (vezi Estetica transcendentală)^[46]. [B 161] Deci unitatea sintezei diversului, în afară de noi sau în noi, prin urmare şi o legătură cu care trebuie să fie conform tot ce trebuie să fie reprezentat ca determinat în spaţiu sau în timp, este ea însăşi dată a priori, ca condiţie a sintezei oricărei aprehensiuni, în acelaşi timp cu (nu în) aceste intuiţii. Această unitate sintetică nu poate fi însă alta decât cea a legăturii diversului unei intuiţii date în genere într-o conştiinţă originară, dar, în conformitate cu categoriile, aplicată numai la intuiţia noastră sensibilă. Prin urmare, orice sinteză, prin care însăşi percepţia devine posibilă, este supusă categoriilor şi, pentru că experienţa este cunoaştere prin percepţii legate, categoriile sunt condiţii ale posibilităţii experienţei, şi sunt deci valabile a priori şi pentru toate obiectele experienţei.

*

* *

[B 162] Când deci din intuiţia empirică a unei case, de exemplu, fac o percepţie prin aprehensiunea diversului ei, unitatea necesară a spaţiului şi a intuiţiei sensibile externe în genere îmi serveşte de fundament şi desenez oarecum forma acestei case în conformitate cu această unitate sintetică a diversului în spaţiu. Dar tocmai aceeaşi unitate sintetică, dacă fac abstracţie de forma spaţiului, îşi are sediul în intelect şi este categoria sintezei omogenului într-o intuiţie în genere; cu alte cuvinte, categoria cantităţii, căreia deci acea sinteză a aprehensiunii, adică percepţia, trebuie să-i fie pe de-a întregul conformă^[47]*.

Când (pentru a lua un alt exemplu) percep îngheţarea apei, eu aprehendez două stări (a fluidităţii şi a solidităţii) ca atare, care stau una faţă de alta într-o relaţie de timp. Dar în timp, pe care-l pun la baza fenomenului ca intuiţie internă, [B 163] eu îmi reprezint în mod necesar unitatea sintetică a diversului, fără care această relaţie nu ar putea fi dată într-o intuiţie în mod determinat (din punctul de vedere al succesiunii). Această unitate sintetică, considerată ca fiind condiţia a priori care-mi permite să leg diversul unei intuiţii în genere şi făcând abstracţie de forma constantă a intuiţiei mele interne, adică de timp, este categoria de cauză, prin care, dacă o aplic la sensibilitatea mea, determin tot ce se întâmplă în timp în genere din punctul de vedere al relaţiei lui. Aprehensiunea într-un eveniment de această specie şi, prin urmare, acest eveniment însuşi, în raport cu percepţia posibilă, este deci supusă conceptului de raport al efectelor şi cauzelor, şi la fel în toate celelalte cazuri.

*

* *

Categoriile sunt concepte care prescriu legi a priori fenomenelor, prin urmare naturii considerată ca ansamblu al tuturor fenomenelor (natura materialiter spectata). Fiindcă aceste categorii nu sunt derivate din natură şi nu se orientează după ea ca după modelul lor (căci altfel nu ar fi decât empirice), se pune întrebarea cum e de conceput că natura trebuie să se orienteze după ele, adică în ce fel pot ele determina a priori legătura diversului naturii, fără a o scoate din natură. Iată aici soluţia acestei enigme.

[B 164] Privind acordul necesar al legilor fenomenelor naturii cu intelectul şi cu forma lui a priori, cu alte cuvinte, cu facultatea lui de a lega diversul în genere, nu este cu nimic mai straniu decât acordul fenomenelor însele cu forma a priori a intuiţiei sensibile. Căci legile nu există în fenomene, după cum fenomenele nu există în sine; aceste legi nu există decât în raport cu subiectul, căruia fenomenele îi sunt inerente, întrucât are intelect, după cum fenomenele nu există decât în raport cu aceeaşi fiinţă, întrucât are simţuri. Lucrurile în sine ar fi în mod necesar conforme legii, chiar în afara unui intelect care să le cunoască. Dar fenomenele nu sunt decât reprezentări de lucruri, despre care nu ştim ceea ce pot fi în sine. Ca simple reprezentări însă, ele nu sunt supuse nici unei alte legi de legătură decât aceleia pe care o prescrie facultatea care face legătura. Ceea ce leagă diversul intuiţiei sensibile este imaginaţia, care depinde de intelect în ce priveşte unitatea sintezei ei intelectuale, şi de sensibilitate în ce priveşte diversitatea aprehensiunii. Cum de sinteza aprehensiunii depinde orice percepţie posibilă, iar această sinteză empirică depinde ea însăşi de sinteza transcendentală, deci de categorii, toate percepţiile posibile, prin urmare şi tot ce poate ajunge cândva la conştiinţa empirică, adică [B 165] toate fenomenele naturii, trebuie să fie supuse, în ce priveşte legătura categoriilor, de care natura (considerată numai ca natură în genere) depinde ca de principiul originar al legităţii ei necesare (ca natura formaliter spectata). Dar facultatea intelectului pur de a prescrie a priori fenomenelor legi prin simple categorii nu ar putea prescrie mai multe legi decât cele pe care se întemeiază o natură în genere, considerată ca legitate a fenomenelor în spaţiu şi timp. Legi particulare privind fenomene empirice determinate nu pot fi integral deduse din categorii, deşi toate le sunt supuse în ansamblu. Trebuie să se adauge ajutorul experienţei pentru a învăţa să cunoaştem aceste din urmă legi în genere; dar numai primele ne instruiesc a priori despre experienţă în genere şi despre ceea ce poate fi cunoscut ca un obiect al acestei experienţe.

§ 27. REZULTATUL ACESTEI DEDUCŢII A CONCEPTELOR INTELECTULUI

Noi nu putem gândi nici un obiect fără ajutorul categoriilor; noi nu putem cunoaşte nici un obiect gândit fără ajutorul intuiţiilor care corespund acestor concepte. Toate intuiţiile noastre sunt sensibile, şi această cunoaştere, întrucât obiectul ei îi este dat, este empirică. Dar cunoaşterea empirică [B 166] este experienţă. Prin urmare, nouă nu ne este posibilă nici o cunoştinţă a priori decât exclusiv aceea despre obiectele experienţei posibile^[48].

Dar această cunoaştere, care e limitată numai la obiecte ale experienţei, nu este din această cauză împrumutată în totalitate de la experienţă, ci, în ce priveşte atât intuiţiile pure cât şi conceptele pure ale intelectului, ele sunt elemente ale cunoaşterii, care se găsesc în noi a priori. Nu există decât două căi pe care poate fi gândit un acord necesar al experienţei cu conceptele despre obiectele ei: sau experienţa face posibilă aceste concepte, sau aceste concepte fac posibilă experienţa. [B 167] Prima explicaţie nu poate fi admisă cu privire la categorii (nici chiar cu privire la intuiţia sensibilă pură), căci ele sunt concepte a priori, deci independente de experienţă (afirmarea unei origini empirice ar fi un fel de generatio aequivoca). În consecinţă, nu rămâne decât cea de-a doua explicaţie (oarecum un sistem al epigenezei raţiunii pure), că anume categoriile cuprind din partea intelectului principiile posibilităţii oricărei experienţe în genere. Dar cum fac ele posibilă experienţa şi ce principii ale posibilităţii ei procură în aplicarea lor la fenomene va arăta mai pe larg capitolul următor, care tratează despre folosirea transcendentală a judecăţii.

Dacă cineva ar vrea să propună o cale intermediară între singurele două amintite, şi anume categoriile nu ar fi nici prime principii a priori gândite spontan ale cunoaşterii noastre, nici principii seoase din experienţă, ci că ar fi dispoziţii subiective de a gândi, sădite în noi o dată cu existenţa noastră, şi care au fost întocmite de creatorul nostru în aşa fel, încât folosirea lor să concorde exact cu legile naturii după care se desfăşoară experienţa (un fel de sistem de preformaţie al raţiunii pure), atunci (în afară de faptul că într-o asemenea ipoteză nu se vede nici un termen până la care am putea împinge supoziţia unor dispoziţii predeterminate pentru judecăţile viitoare) ar fi decisiv, contra căii intermediare amintite, [B 168] faptul că într-un asemenea caz categoriile ar fi lipsite de necesitatea care aparţine esenţial conceptului lor. Căci conceptul de cauză, de exemplu, care exprimă necesitatea unui efect sub o condiţie presupusă, ar fi fals dacă nu s-ar întemeia decât pe o necesitate subiectivă arbitrară înnăscută nouă de a lega anumite reprezentări empirice după o astfel de regulă a raportului. Eu nu aş putea spune: efectul este legat cu cauza în obiect (adică necesar), ci numai: eu sunt aşa constituit încât nu pot gândi altfel această reprezentare decât astfel legată; aceasta este tocmai ce doreşte mai mult scepticul; căci atunci orice cunoştinţă a noastră, obţinută cu ajutorul pretinsei valabilităţi obiective a judecăţilor noastre, nu este decât pură aparenţă şi nu ar lipsi nici oameni care nu ar mărturisi despre ei înşişi această necesitate subiectivă (care trebuie să fie simţită); cel puţin nu ne-am putea certa cu nimeni despre ceea ce se întemeiază numai pe modul cum este organizat subiectul lui.

SCURT REZUMAT AL ACESTEI DEDUCŢII

Ea constă în expunerea conceptelor pure ale intelectului (şi, cu ele, a oricărei cunoaşteri teoretice a priori, ca principii ale posibilităţii experienţei, dar a experienţei considerată ca determinare a fenomenelor în spaţiu şi în [B 169] timp în genere - , în sfârşit, în derivarea acestei determinări din principiul unităţii originare sintetice a apercepţiei, ca formă a intelectului în raportul lui cu spaţiul şi timpul, aceste forme originare ale sensibilităţii.

*

* *

Numai până aici am considerat necesară diviziunea în paragrafe, fiindcă aveam a face cu concepte elementare. Acum, când vrem să le ilustrăm folosirea, expunerea va putea să se dezvolte într-un lanţ continuu, fără paragrafe.