Întâia cunoştinţă pură a intelectului, pe care se întemeiază toată cealaltă folosire a lui şi care, în acelaşi timp, este şi cu totul independentă de toate condiţiile intuiţiei sensibile, este deci principiul unităţii sintetice originare a apercepţiei. Astfel, simpla formă a intuiţiei sensibile externe, spaţiul, nu este încă o cunoştinţă; el dă numai diversul intuiţiei a priori pentru o cunoştinţă posibilă. Pentru a cunoaşte ceva în spaţiu, de exemplu o linie, eu trebuie s-o trag şi să efectuez astfel [B 138] sintetic o legătură determinată a diversului dat; aşa încât, unitatea acestei acţiuni este totodată unitatea conştiinţei (în conceptul unei linii) şi în chipul acesta un obiect (un spaţiu determinat) este mai întâi cunoscut. Unitatea sintetică a conştiinţei este deci o condiţie obiectivă a oricărei cunoştinţe, nu numai de care am eu nevoie pentru a cunoaşte un obiect, ci sub care trebuie să stea orice intuiţie pentru a deveni obiect pentru mine, fiindcă în alt mod şi fără această sinteză diversul nu s-ar uni într-o conştiinţă.
Această judecată din urmă este, precum s-a spus, ea însăşi analitică, deşi face din unitatea sintetică condiţia întregii gândiri; căci ea nu spune altceva decât că toate reprezentările mele într-o intuiţie oarecare dată trebuie să fie supusă condiţiei numai sub care eu le pot atribui, ca reprezentări ale mele, eului identic şi deci le pot sesiza ca legate sintetic într-o apercepţie cu ajutorul expresiei generale: eu gândesc.
Dar acest principiu nu este totuşi un principiu pentru orice intelect ,posibil în genere, ci numai pentru un intelect prin a cărui apercepţie pură în reprezentarea: eu sunt, încă nu e dat nimic divers. Un intelect prin a cărui conştiinţă de sine ar fi dat în [B 139] acelaşi timp diversul intuiţiei, un intelect prin a cărui reprezentare ar exista în acelaşi timp obiectele acestei reprezentări, nu ar avea nevoie de un act particular al sintezei diversului pentru unitatea conştiinţei, unitate de care are nevoie intelectul omenesc, care numai gândeşte, dar nu intuieşte. Dar pentru intelectul omenesc acest principiu este totuşi inevitabil întâiul principiu, astfel încât el nu-şi poate face nici cel mai mic concept despre un alt intelect posibil, fie despre unul care el însuşi ar intui, fie că s-ar baza pe o intuiţie care, deşi sensibilă, ar fi totuşi de o altă specie decât cea care se află la baza timpului şi spaţiului.
§ 18. DESPRE CEEA CE ESTE UNITATEA OBIECTIVĂ A CONŞTIINŢEI DE SINE
Unitatea transcendentală a apercepţiei este aceea care reuneşte într-un concept despre obiect tot diversul dat într-o intuiţie. De aceea se numeşte obiectivă şi trebuie distinsă de unitatea subiectivă a conştiinţei, care este o determinare a simţului intern, prin care acel divers al intuiţiei este dat empiric pentru o astfel de legătură. Dacă pot fi conştient empiric de divers ca simultan sau ca succesiv, depinde de împrejurări sau de condiţii empirice. Prin urmare, [B 140] unitatea empirică a conştiinţei se raportează, cu ajutorul asociaţiei reprezentărilor, la un fenomen şi este cu totul contingentă. Dimpotrivă, forma pură a intuiţiei în timp, numai ca intuiţie în genere care conţine un divers dat, e supusă unităţii originare a conştiinţei exclusiv prin raportarea necesară a diversului intuiţiei la un: eu gândesc,deci prin sinteza pură a intelectului, care se află a priori la baza celei empirice. Numai această unitate este valabilă obiectiv; unitatea empirică a apercepţiei pe care nu o examinăm aici şi care e şi derivată din cea dintâi în condiţii date in concreto, are numai valabilitate subiectivă. Unul leagă reprezentarea unui anumit cuvânt de un lucru, altul de alt lucru; şi unitatea conştiinţei în ceea ce este empiric nu este, în raport cu ceea ce e dat, necesar şi universal valabilă.
§l9.FORMA LOGICĂ A TUTUROR JUDECĂŢILOR
CONSTĂ ÎN UNITATEA OBIECTIVĂ A
APERCEPŢIEI CONCEPTELOR CUPRINSE ÎN EA
Nu m-am putut mulţumi niciodată cu explicarea pe care logicienii o dau despre judecată în genere: ea este, cum spun ei, reprezentarea unui raport între două concepte. Fără a [B 141] mă certa aici cu ei asupra explicaţiei eronate, că ea se aplică, în orice caz, numai judecăţilor categorice, dar nu celor ipotetice şi disjunctive (cele din urmă nu conţin un raport de concepte, ci chiar unul de judecăţi), cu toate că din această eroare a logicii au rezultat multe consecinţe supărătoare[41], voi remarca numai că aici rămâne nedeterminat în ce constă acest raport.
Dar dacă cercetez mai îndeaproape raportul unor cunoaşteri date în fiecare judecată şi îl disting, ca aparţinând intelectului, de raportul pe care-l operează legile imaginaţiei reproductive (raport care are numai valabilitate subiectivă), atunci găsesc că o judecată nu este altceva decât modul de a aduce cunoştinţe date la unitatea obiectivă a apercepţiei. Funcţia pe care o îndeplineşte în aceste judecăţi copula este constă în [B 142] a distinge unitatea obiectivă a reprezentărilor date de unitatea lor subiectivă. Căci ea desemnează raportarea acestor reprezentări la apercepţia originară şi unitatea lor necesară, deşi judecata însăşi este empirică, deci contingentă, de exemplu: corpurile sunt grele. Nu vreau să spun prin aceasta, ce-i drept, că aceste reprezentări se raportează necesar unele la altele în intuiţia empirică, ci că ele se raportează unele la altele în sinteza intuiţiilor în virtutea unităţii necesare a apercepţiei, conform adică principiilor care determină obiectiv toate reprezentările, astfel încât să se poată naşte cunoştinţă, principii care sunt derivate toate din principiul fundamental al unităţii transcendentale a apercepţiei. Numai astfel se naşte din acest raport o judecată, adică un raport care este obiectiv valabil şi care se distinge suficient de raportul aceloraşi reprezentări, a cărui valabilitate ar fi numai subiectivă, ca acela, de exemplu, care se întemeiază pe legile asociaţiei. După acestea din urmă, eu aş putea spune numai: dacă susţin un corp, simt o senzaţie de greutate, dar nu: el, corpul, este greu; ceea ce nu vrea să zică decât că aceste două reprezentări sunt unite în obiect, adică independent de starea subiectului, şi că nu sunt numai asociate în percepţie (oricât de des ar putea fi repetată această percepţie).
[B 143] §20. TOATE INTUIŢIILE SENSIBILE SUNT SUPUSE
CATEGORIILOR CA CONDIŢII ÎN CARE, NUMAI,
DIVERSUL LOR SE POATE REUNI ÎNTR-O CONŞTIINŢĂ
Datul divers dintr-o intuiţie sensibilă intră în mod necesar sub unitatea sintetică originară a apercepţiei, fiindcă numai prin ea este posibilă unitatea intuiţiei (§ 17). Dar actul intelectului, prin care diversul reprezentărilor date (fie ele intuiţii sau concepte) este adus sub o apercepţie în genere, este funcţia logică ajudecăţilor (§ 19). Tot diversul, întrucât este dat într-o intuiţie empirică, este deci determinat în raport cu una din funcţiile logice de a judeca, prin care el este adus la o conştiinţă în genere. Dar categoriile nu sunt altceva decât tocmai aceste funcţii logice ale judecăţii, întrucât diversul unei intuiţii date este determinat în raport cu ele (§13). Deci şi diversul dintr-o intuiţie dată este supus necesar categoriilor.
[B 144] §21. OBSERVAŢIE
Un divers cuprins într-o intuiţie pe care o numesc a mea este reprezentat prin sinteza intelectului ca aparţinând unităţii necesare a conştiinţei de sine, şi aceasta se întâmplă cu ajutorul categoriei[42]. Aceasta arată că, deci, conştiinţa empirică a unui divers dat unei aceleiaşi intuiţii este supusă unei conştiinţe de sine a priori, exact 1a fel cum o intuiţie empirică e supusă unei intuiţii sensibile pure, care şi ea are loc a priori. Judecata de mai sus constituie deci începutul unei deductii a conceptelor intelectuale pure, în care, deoarece categoriile apar independent de sensibilitate numai în intelect, eu trebuie să fac abstracţie şi de modulcum este dat diversul pentru o intuiţie empirică, spre a nu considera decât unitatea pe care intelectul o adaugă la intuiţie cu ajutorul categoriei. În cele ce urmează (§26) se va arăta, [B 145] prin felul cum intuiţia empirică este dată în sensibilitate, că unitatea acestei intuiţii nu este alta decât aceea pe care categoria o prescrie în genere, după precedentul §20, diversului unei intuiţii date; şi prin faptul că valabilitatea ei a priori va fi explicată cu privire la toate obiectele simţurilor noastre, va fi fost atins pe deplin scopul deducţiei.
Numai de un lucru nu am putut face totuşi abstracţie în demonstraţia de mai sus, anume că diversul intuiţiei trebuie să fie dat încă anterior sintezei intelectului şi independent de ea; dar în ce fel, rămâne aici indeterminat. Căci dacă aş gândi un intelect care ar intui el însuşi (cum ar fi, de exemplu, un intelect divin, care nu şi-ar reprezenta obiecte date, ci în a cărui reprezentare ar fi în acelaşi timp date sau produse obiectele însele), categoriile nu ar avea, în raport cu o astfel de cunoaştere, nici un sens. Ele nu sunt decât reguli pentru un intelect a cărui întreagă facultate stă în gândire, adică în acţiunea de a aduce la unitatea apercepţiei sinteza diversului care i-a fost dat în intuiţie din altă parte, deci un intelect care nu cunoaşte nimic prin el însuşi, ci leagă şi ordonează numai materia cunoaşterii, intuiţia, care trebuie să-i fie dată de obiect. Dar despre particularitatea intelectului nostru de a nu înfăptui unitatea apercepţiei a priori decât cu ajutorul categoriilor şi [B 146] numai în acest mod şi în acest număr al lor, nu se poate indica nici o raţiune, tot astfel cum nu se poate spune de ce avem tocmai aceste funcţii ale judecăţii şi nu altele sau de ce timpul şi spaţiul sunt singurele forme ale intuiţiei noastre posibile.
§22. CATEGORIA NU ARE ALTĂ FOLOSIRE PENTRU
CUNOAŞTEREA OBIECTELOR DECÂT APLICAREA EI
LA OBIECTE ALE EXPERIENŢEI
A gândi un obiect şi a cunoaşte un obiect nu este deci acelaşi lucru. Din cunoaştere fac parte, în adevăr, două elemente: mai întâi conceptul, prin care în genere un obiect este gândit (categoria); şi, al doilea, intuiţia, prin care obiectul este dat; căci dacă conceptului nu i-ar putea fi dată o intuiţie corespunzătoare, el ar fi o idee în ce priveşte forma, dar fără nici un obiect, şi prin ea nu ar fi posibilă nici o cunoaştere despre vreun lucru oarecare, fiindcă, după cât ştiu, nu ar exista nimic şi nici n-ar putea exista ceva, la care ideea mea să poată fi aplicată. Orice intuiţie posibilă pentru noi este sensibilă (Estetica), prin urmare gândirea unui obiect în genere cu ajutorul unui concept pur al intelectului nu poate deveni în noi cunoaştere decât întrucât acest concept este raportat la obiectele simţurilor. Intuiţia sensibilă [B 147] este sau intuiţie pură (spaţiu şi timp), sau intuiţie empirică a ceea ce e reprezentat nemijlocit ca real în spaţiu şi în timp prin senzaţie. Cu ajutorul determinării celei dintâi noi putem dobândi cunoştinţe a priori despre obiecte (în matematică), dar numai în ce priveşte forma acestor obiecle, ca fenomene; în ce priveşte problema dacă pot exista lucruri care trebuie intuite în această formă, rămâne încă nedecis. Prin urmare, toate conceptele matematice nu sunt cunoştinţe prin ele însele; afară de cazul când se presupune că există lucruri care nu pot fi reprezentate decât în conformitate cu forma acestei intuiţii sensibile pure. Dar lucruri nu sunt date în spaţiu şi timp decât ca percepţii (reprezentări însoţite de senzaţii), deci cu ajutorul reprezentării empirice. În consecinţă, conceptele pure ale intelectului, chiar când sunt aplicate la intuiţii a priori (ca în matematică), nu procură cunoştinţă decât în măsura în care aceste intuiţii, şi cu ajutorul lor şi conceptele intelectului, pot fi aplicate la intuiţii empirice. Prin urmare, nici categoriile nu ne procură cu ajutorul intuiţiei cunoştinţe despre obiecte decât numai prin aplicarea lor posibilă la intuiţia empirică, adică ele nu servesc decât la posibilitatea cunoaşterii empirice. Iar această cunoaştere se numeşte experienţă. Prin urmare, categoriile n-au altă folosire pentru cunoaşterea lucrurilor decât numai [B 148] întrucât acestea sunt considerate ca obiecte ale unei experienţe posibile.
§23
Judecata precedentă este de cea mai mare importanţă, căci ea determină limitele folosirii conceptelor pure ale intelectului cu privire la obiecte, la fel cum Estetica transcendentală determină limitele folosirii formei pure a intuiţiei noastre sensibile. Spaţiul şi timpul, reprezentând condiţii ale modalităţi în care ne pot fi date obiecte, nu au altă valabilitate decât în raport cu obiectele simţurilor, prin urmare numai ale experienţei. Dincolo de aceste limite, ele nu reprezintă absolut nimic; căci nu sunt decât în simţuri şi nu au, în afara lor, nici o realitate.
Conceptele pure ale intelectului sunt scutite de această limitare şi se extind la obiectele intuiţiei în genere, fie că seamănă sau nu cu a noastră, cu condiţia de a fi sensibilă şi nu intelectuală. Dar această extindere a conceptelor dincolo de intuiţia noastră sensibilă nu ne serveşte la nimic. Căci ele nu sunt atunci decât concepte vide despre obiecte şi nu putem judeca cu ajutorul lor, ele sunt simple forme ale gândirii fără realitate obiectivă, dacă aceste obiecte sunt sau nu posibile, fiindcă nu avem la îndemână nici o intuiţie la care să poată fi aplicată unitatea sintetică a apercepţiei, pe care numai conceptele o conţin, şi astfel să poată [B 149] determina un obiect. Numai intuiţia noastră sensibilă şi empirică le poate conferi sens şi semnificaţie.
Dacă deci se admite ca dat un obiect al unel intuiţii nonsensibile, îl putem reprezenta fără îndoială cu ajutorul tuturor predicatelor care sunt cuprinse deja în supoziţia că nimic din ceea ce aparţine intuiţiei sensibile nu-i convine, deci că nu este întins sau că nu este în spaţiu, că durata lui nu este în timp, că în el nu se găseşte nici o schimbare (succesiune de determinări în timp) etc. Dar dacă arăt numai ce nu este intuiţia obiectului, fără a putea spune ce anume este cuprins în ea, nu înseamnă a poseda o cunoştinţă propriu-zisă; căci, în acest caz, eu nu am reprezentat posibilitatea unui obiect pentru conceptul meu intelectual pur, din cauză că nu am putut da o intuiţie care să-i corespundă, ci am putut numai spune că intuiţia noastră nu este valabilă pentru el. Dar cel mai important lucru este aici că la aşa ceva nici măcar o singură categorie n-ar putea fi aplicată vreodată, de exemplu, conceptul de substanţă, adică de ceva care să poată exista ca subiect, dar niciodată ca simplu predicat; deoarece nu ştiu deloc dacă poate exista vreun lucru care să corespundă acestei determinări a gândirii decât dacă intuiţia empirică îmi procură un caz de aplicare. Dar despre aceasta mai multe în cele ce urmează.
[B 150] §24. DESPRE APLICAREA CATEGORIILOR
LA OBIECTE ALE SIMŢURILOR ÎN GENERE
Conceptele pure ale intelectului se raportează prin simplul intelect la obiecte ale intuiţiei în genere, rămânând nedeterminat dacă această intuiţie este a noastră sau o oarecare alta, cu condiţia de a fi sensibilă, dar tocmai de aceea nu sunt decât simple forme de gândire, prin care nu este cunoscut încă nici un obiect determinat. Sinteza sau legătura diversului în ele se raporta numai la unitatea apercepţiei şi era prin acest fapt principiul posibilităţii cunoaşterii a priori, întrucât se întemeiază pe intelect, şi prin urmare ea nu este numai transcendentală, ci şi numai pur intelectuală. Dar fiindcă în noi o anumită formă stă a priori la baza intuiţiei sensibile, care se întemeiază pe receptivitatea capacităţii de reprezentare (sensibilitate), intelectul, ca spontaneitate, poate determina simţul intern prin diversul reprezentărilor date în conformitate cu unitatea sintetică a apercepţiei şi poate gândi astfel a priori unitatea sintetică a apercepţiei diversului intuiţiei sensibile, ca o condiţie căreia trebuie să-i fie supuse necesar toate obiectele intuiţiei noastre (omeneşti). În modul acesta, categoriile dobândesc, ca simple forme de gândire, realitate obiectivă, adică aplicare la obiecte [B 151] care ne pot fi date în intuiţie, dar numai ca fenomene; căci numai dcspre fenomene suntem noi capabili să avem o intuiţie a priori.
Această sinteză a diversului intuiţiei sensibile, care este a priori posibilă şi necesară, poate fi numită figurată (synthesis speciosa), spre a o distinge de aceea care ar fi gândită în raport cu diversul unei intuiţii în genere, în simpla categorie, şi care se numeşte sinteză a intelectului (synthesis intellectualis); ambele sunt transcendentale, nu numai fiindcă ele însele preced a priori, ci fiindcă întemeiază şi posibilitatea altei cunoştinţe a priori.
Dar sinteza figurată, dacă se raportează numai la unitatea originarsintetică a apercepţiei, adică la această unitate transcendentală, care este gândită în categorie, trebuie să fie numită, pentru a o distinge de legătura numai intelectuală, sinteza transcendentală a imaginaţiei. Imaginaţia este facultatea de a reprezenta în intuiţie un obiect în absenţa lui. Fiindcă orice intuiţie a noastră este sensibilă, imaginaţia, în virtutea condiţiei subiective care numai ea îi permite să dea conceptelor intelectului o intuiţie corespunzătoare, aparţine sensibilităţii; totuşi, întrucât sinteza ei este o funcţie a spontaneităţii, care este determinantă, şi nu, ca simţul, [B 152] numai determinabilă, prin urmare, întrucât poate determina a priori simţul în ce priveşte forma lui în conformitate cu unitatea apercepţiei, imaginaţia este în această măsură o facultate de a determina a priori sensibilitatea şi sinteza ei, a intuiţiilor, în conformitate cu categoriile, trebuie să fie sinteza transcendentală a imaginaţiei. Această sinteză este un efect al intelectului asupra sensibilităţii şi prima lui aplicare (totodată principiul tuturor celorlalte) la obiecte ale intuiţiei posibile nouă. Ca figurată, ea este diferită de sinteza intelectuală produsă numai de intelect, fără ajutorul imaginaţiei. Întrucât imaginaţia este spontaneitate, eu o numesc uneori şi imaginaţie productivă şi o disting prin aceasta de cea reproductivă, a cărei sinteză e supusă pur şi simplu unor legi empirice, anume celor ale asociaţiei, şi care, prin urmare nu contribuie cu nimic la explicarea posibilităţii cunoaşterilor a priori şi, din această cauză, nu aparţine filosofiei transcendentale, ci psihologiei.
*
* *
Aici e locul să facem inteligibil paradoxul pe care fiecare a trebuit să-l remarce în expunerea formei simţului intern (§6) - anume, că acest simţ intern nu ne prezintă conştiinţei, chiar şi pe noi înşine, [B 153] decât aşa cum ne apărem nouă, nu aşa cum suntem în noi înşine, fiindcă noi ne intuim numai cum suntem afectaţi interior, ceea ce pare a fi contradictoriu, întrucât ar trebui să ne comportăm pasiv faţă de noi înşine; de aceea, în sistemele de psihologie se obişnuieşte de preferinţă ca simţul intern şi facultatea apercepţiei (pe care noi le distingem cu grijă) să fie prezentate ca identice.
Ceea ce determină simţul intern sunt intelectul şi facultatea lui originară de a lega diversul intuiţiei, adică de a-l aduce sub o apercepţie (pe care se întemeiază însăşi posibilitatea lui). Fiindcă în noi, oamenii, intelectul nu este o facultate a intuiţiilor, şi chiar dacă aceste intuiţii ar fi date în sensibilitate, el nu le poate primi în sine, pentru a lega oarecum diversul propriei lui intuiţii, sinteza lui, dacă e considerat în el însuşi, nu este altceva decât unitatea acţiunii de care este conştient ca atare, chiar independent de sensibilitate, dar prin care el însuşi este capabil să determine interior sensibilitatea în raport cu diversul pe care acesta i-l poate da, potrivit formei intuiţiei ei. Sub numele de sinteză transcendentală a imaginaţiei, intelectul exercită deci asupra subiectului pasiv, a cărui facultate este, o acţiune despre care noi spunem cu drept cuvânt că simţul intern [B 154] e afectat de ea. Apercepţia şi unitatea ei sintetică sunt atât de puţin identice cu simţul intern, încât, cea dintâi, ca izvor al oricărei legături, se îndreaptă, sub numele de categorii, spre diversul intuiţiilor în genere anterior oricărei intuiţii sensibile, spre obiecte în genere; dimpotrivă, simţul intern conţine simpla formă a intuiţiei, dar fără legătura diversului în ea, prin urmare nu conţine încă nici o intuiţie determinată; aceasta nu este posibilă decât prin conştiinţa determinării simţului intern cu ajutorul acţiunii transcendentale a imaginaţiei (adică prin influenţa sintetică a intelectului asupra simţului intern), pe care am numit-o sinteză figurată.
Observăm acestea totdeauna şi în noi. Noi nu putem gândi o linie fără a o trage în gândire; nu putem gândi un cerc fără a-l descrie; nici să ne reprezentăm cele trei dimensiuni ale spaţiului fără a trage din acelaşi punct trei linii perpendiculare între ele; şi nici chiar timpul, fără ca în tragerea unei linii drepte (care să fie reprezentarea externă figurată a timpului) să dăm atenţie acţiunii sintezei diversului prin care determinăm succesiv simţul intern, şi prin aceasta succesiunii acestei determinări în el. Ceea ce produce mai întâi conceptul de succesiune este mişcarea, ca acţiune a subiectului (nu ca determinare [B 155] a unui obiect)[43], prin urmare, sinteza diversului în spaţiu, dacă facem abstracţie de acest spaţiu şi dăm atenţie numai acţiunii prin care determinăm simţul intern conform formei lui. Intelectul nu găseşte deci în simţul intern o astfel de legătură a diversului, ci o produce, afectând acest simţ. Dar problema de a şti cum eul, acel eu gândesc, este distinct de eul care se intuieşte pe sine însuşi (fiindcă îmi pot reprezenta, cel puţin ca posibil, şi un alt mod de intuiţie) şi totuşi este identic cu acesta din urmă ca acelaşi subiect, cum pot deci spune: eu, ca inteligenţă şi subiect gânditor, mă cunosc pe mine însumi ca obiect gândit, întrucât îmi sunt dat pe deasupra mie însumi în intuiţie, numai aşa cum cunosc celelalte fenomene, adică nu aşa cum sunt în faţa intelectului, ci aşa cum îmi apar mie însumi; această problemă, zic, nu prezintă nici mai multă, nici mai puţină dificultate decât este aceea de a şti cum îmi pot fi mie însumi în genere [B 156] un obiect şi chiar un obiect al intuiţiei şi percepţiilor interne. Că totuşi trebuie să fie în adevăr aşa se poate demonstra clar dacă se consideră spaţiul numai ca o simplă formă pură a fenomenelor simţurilor externe: prin aceea că noi nu ne putem reprezenta timpul, care nu este totuşi un obiect al intuiţiei externe, altfel decât sub imaginea unei linii pe care o tragem, şi că fără acest mod de expunere noi nu am putea cunoaşte unitatea dimensiunii lui; se poate arăta la fel că noi trebuie să luăm determinarea lungimii timpului sau şi a epocilor pentru toate percepţiile interne de la ceea ce obiectele externe prezintă ca variabil şi că, prin urmare, trebuie să ordonăm ca fenomene în timp determinările simţului intern exact în acelaşi mod cum ordonăm pe cele ale simţului extern în spaţiu; prin urmare, dacă admitem, despre cele din urmă, că prin ele cunoaştem obiecte numai întrucât suntem afectaţi dinafară, trebuie să recunoaştem şi despre simţul intern că prin el ne intuim pe noi înşine numai astfel cum suntem interior afectaţi de noi înşine, adică, în ce priveşte intuiţia internă, noi cunoaştem propriul nostru subiect numai ca fenomen, iar nu în ceea ce este el în sine[44].
[B 157] §25
Dimpotrivă eu sunt conştient de mine însumi în sinteza transcendentală a diversului reprezentărilor în genere, prin urmare în unitatea originară sintetică a apercepţiei, nu aşa cum îmi apar, nici aşa cum sunt în mine însumi, ci numai că sunt. Această reprezentare este o gândire, nu o intuire. Dar cum pentru cunoaşterea noastră înşine, în afară de acţiunea gândirii care aduce diversul fiecărei intuiţii posibile la unitatea apercepţiei, mai e nevoie de un anumit mod de intuiţie, prin care e dat acest divers, propria mea existenţă nu este, ce-i drept, fenomen (cu atât mai puţin simplă aparenţă), dar determinarea existenţei[45]* mele [B 158] nu poate avea loc decât în conformitate cu forma simţului intern şi după modul particular cum este dat diversul, pe care-l leg, în intuiţia internă, şi nu am deci după aceasta nici o cunoştinţă despre mine aşa cum sunt, ci numai aşa cum îmi apar mie însumi. Conştiinţa de sine însuşi nu este deci nici pe departe o cunoaştere de sine însuşi, cu toate categoriile care constituie gândirea unui obiect în genere prin legarea diversului într-o apercepţie. Aşa cum pentru cunoaşterea unui obiect diferit de mine, pe lângă gândirea unui obiect în genere (în categorie), am nevoie totuşi şi de o intuiţie prin care determin acel concept general, tot astfel pentru cunoaşterea mea însumi am nevoie, în afară de conştiinţă sau în afară de faptul că mă gândesc pe mine, încă de o intuiţie a diversului în mine, prin care determin această idee; eu exist ca inteligenţă care este conştientă numai de facultatea ei de sinteză, dar care, [B 159] cu privire la diversul pe care trebuie să-l lege, fiind supusă unei condiţii restrictive pe care ea o numeşte simţ intern, nu poate face intuitivă acea legătură decât după raporturi de timp, care se află cu totul în afara conceptelor intelectuale propriu-zise; prin urmare, această inteligenţă nu se poate cunoaşte pe sine însăşi decât cum îşi apare sie însăşi din punctul de vedere al unei intuiţii (care nu poate fi intelectuală şi dată de intelectul însuşi) şi nu cum s-ar cunoaşte, dacă intuiţia ei ar fi intelectuală.
§26. DEDUCŢIA TRANSCENDENTALĂ A FOLOSIRII
EMPIRICE UNIVERSAL POSIBILE A
CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
