În aplicarea conceptelor pure ale intelectului la o experienţă posibilă folosirea sintezei lor este sau matematică sau dinamică; căci ea se raportează în parte numai la intuiţie, în parte la existenţa unui fenomen în genere. Dar condiţiile a priori ale intuiţiei sunt absolut necesare în vederea unei experienţe posibile, iar cele ale existenţei obiectelor unei intuiţii empirice posibile nu sunt în sine decât contingente. De aceea, principiile folosirii matematice vor fi absolut necesare, adică vor fi apodictice, iar cele ale folosirii dinamice vor avea şi ele, ce-i drept, caracterul unei necesităţi a priori, dar numai sub condiţia gândirii empirice într-o experienţă, prin urmare numai mediat şi [B 200] indirect, aşadar nu vor conţine acea evidenţă imediată proprie celor dintâi (deşi certitudinea ei în raport cu experienţa în general rămâne neatinsă). [A 161] Dar aceasta se va putea judeca mai bine la sfârşitul acestui sistem al principiilor.

Tabelul categoriilor ne dă indicaţii foarte naturale pentru tabelul principiilor, pentru că aceste principii nu sunt altceva decât reguli ale folosirii obiective a categoriilor. Toate principiile intelectului pur sunt prin urmare:

1

Axiome

ale intuiţiei

2 3

Anticipaţii Analogii

ale percepţiei ale experienţei

4

Postulate

ale gândirii empirice

în genere

Aceste denumiri le-am ales cu grijă, penttu a nu lăsa neremarcate diferenţele cu privire la evidenţa şi aplicarea acestor principii. Dar se va vedea curând că atât în ce priveşte evidenţa [B 201] cât şi în ce priveşte determinarea fenomenelor a priori după categoriile cantităţii şi calităţii (dacă ţinem seamă numai de forma acesteia din urmă), [A 162] principiile acestor categorii se disting considerabil de principiile celorlalte două; căci, deşi atât unele cât şi altele sunt susceptibile de o certitudine perfectă, a celor dintâi este intuitivă, pe când a celor din urmă este numai discursivă. De aceea, le voi numi pe cele dintâi principii matematice, pe cele din urmă principii dinamice^[53]. Se va nota însă că aici eu [B 202] nu am în vedere, într-un caz, principiile matematicii, iar în alt caz, principiile dinamicii (fizice) generale, ci numai pe acelea ale intelectului pur în raportul lor cu simţul intern (fără a distinge reprezentările date în el), care procură tuturor posibilitatea lor. Eu le dau deci acest nume mai mult în vederea aplicării decât din cauza conţinutului lor, şi trec acum la examinarea lor în aceeaşi ordine în care au fost prezentate în tabel.

1. AXIOME ALE INTUIŢIEI

Principiul lor este: Toate intuiţiile sunt mărimi extensive^[54]

DO VADĂ^[55]*

Toate fenomenele cuprind, în ce priveşte forma, o intuiţie în spaţiu şi în timp care le stă a priori tuturor la bază. Ele nu pot fi deci altfel aprehendate, adică primite în conştiinţa empirică, decât cu ajutorul sintezei diversului prin care sunt produse reprezentările unui spaţiu sau timp determinat, adică prin compoziţia omogenului şi conştiinţa unităţii [B 203] sintetice a acestui divers (omogen). Conştiinţa omogenului divers în intuiţia în genere, întrucât prin ea devine mai întâi posibilă reprezentarea unui obiect, este conceptul unei mărimi (quantum). Prin urmare, însăşi percepţia unui obiect ca fenomen nu este posibilă decât prin aceeaşi unitate sintetică a diversului intuiţiei sensibile date prin care este gândită unitatea compoziţiei omogenului divers în conceptul unei mărimi; adică fenomenele sunt toate mărimi, şi anume mărimi extensive, pentru că ele, ca intuiţii în spaţiu sau în timp, trebuie să fie reprezentate prin aceeaşi sinteză prin care sunt determinate în genere spaţiul şi timpul.

Numesc mărime extensivă pe aceea în care reprezentarea părţilor face posibilă reprezentarea înaegului (şi deci o precede în mod necesar). Eu nu-mi pot reprezenta o linie, oricât de mică, fără s-o trag în gândire, adică fără să produc, plecând dintr-un punct, toate [A 163] părţile ei în mod succesiv şi fără să trasez astfel această intuiţie. La fe1 stau lucrurile şi cu orice parte a timpului, chiar cu cea mai mică. Eu nu gândesc în el decât progresia succesivă de la un moment la altul, în care toate părţile de timp adăugate unele la altele produc în sfârşit o mărime de timp determinată. Cum simpla intuiţie în toate fenomenele este sau spaţiul sau timpul, orice fenomen este, ca intuiţie, [B 204] o mărime extensivă, pentru că ea nu poate fi cunoscută decât prin sinteză succesivă (de la parte la parte) în aprehensiune. Toate fenomenele sunt deci intuite deja ca agregate (ca multitudini de părţi date anterior), ceea ce tocmai nu este cazul pentru orice fel de mărimi, ci numai pentru acelea care sunt reprezentate şi aprehendate de noi extensiv ca atare.

Pe această sinteză succesivă a imaginaţiei productive, în crearea figurilor, se bazează matematica întinderii (geometria) cu axiomele ei, care exprimă condiţiile intuiţiei sensibile a priori, sub care numai se poate efectua schema unui concept pur al fenomenului extern; de exemplu, că între două puncte este posibilă numai o dreaptă, că două drepte nu închid un spaţiu etc. Acestea sunt axiomele care nu privesc propriu-zis decât mărimi (quanta) ca atare.

Dar în ce priveşte mărimea (quantitas), adică răspunsul la întrebarea: cât de mare e ceva? deşi diverse [A 164] judecăţi de acest fel sunt sintetice şi imediat certe (indemonstrabilia), totuşi nu există, cu privire la ele, axiome în intelectul propriu-zis. Căci judecăţile: cantităţi egale adăugate la cantităţi egale sau scăzute din cantităţi egale dau cantităţi egale sunt judecăţi analitice, pentru că eu sunt imediat conştient de identitatea uneia din aceste [B 205] producţii de mărime cu alta; axiomele însă trebuie să fie judecăţi sintetice a priori. Dimpotrivă, judecăţile evidente ale raporturilor numerice sunt, fără îndoială, sintetice, dar nu sunt generale ca acelea ale geometriei, şi tocmai de aceea nici nu pot fi numite axiome, ci formule numerice. 7 + 5 =12 nu e o judecată analitică. Căci eu nu gândesc nici în reprezentarea de 7, nici în cea de 5, nici în reprezentarea reunirii ambelor numere – numărul 12 (că trebuie să gândesc acest număr în adiţiunea celorlalte două, despre aceasta nu e vorba aici; căci în judecata analitică se pune numai problema de a şti dacă gândesc într-adevăr predicatul în reprezentarea subiectului). Dar, deşi sintetică, totuşi ea nu este decât o judecată particulară. Întrucât aici se consideră numai sinteza omogenului (a unităţilor), sinteza nu poate avea loc aici decât într-un singur mod, cu toate că folosirea acestor numere este apoi generală. Dacă spun: cu trei linii, dintre care două luate împreună sunt mai mari decât a treia, se poate desemna un triunghi, atunci eu nu am aici decât simpla funcţie a imaginaţiei productive, care poate trage [A 165] liniile mai mari şi mai mici, şi în acelaşi timp să le facă să se întâlnească după tot felul de unghiuri alese după voie. Dimpotrivă, numărul 7 nu este posibil decât într-un singur mod, şi tot astfel numărul 12, care e produs prin sinteza celui dintâi cu 5. Astfel de judecăţi nu trebuie deci numite axiome [B 206] (căci altfel ar exista un număr infinit de axiome), ci formule numerice.

Acest principiu transcendental al matematicii fenomenelor oferă cunoaşterii noastre a priori o mare extindere. Căci numai el face aplicabilă matematica pură, în toată precizia ei, la obiecte ale experienţei; fără acest principiu, aplicarea nu ar putea fi atât de evidentă de la sine, ba chiar a şi prilejuit multe contraziceri. Fenomenele nu sunt lucruri în sine. Intuiţia empirică nu este posibilă decât prin intuiţia pură (a spaţiului şi timpului); ceea ce spune deci geometria despre intuiţia pură este valabil, fără contrazicere, şi despre intuiţia empirică, iar pretextele afirmând că obiectele simţurilor nu trebuie să fie conforme cu regulile construcţiei în spaţiu (de exemplu, cu divizibilitatea infinită a liniilor sau a unghiurilor) trebuie să dispară. Căci prin aceasta i s-ar contesta spaţiului şi, în acelaşi timp cu el, întregii matematici valabilitatea obiectivă; şi nu s-ar mai şti de ce şi până unde ar putea ea să se aplice la fenomene. Sinteza spaţiilor şi timpurilor ca forme esenţiale ale întregii intuiţii este ceea ce face posibilă în acelaşi timp aprehensiunea [A 166] fenomenului, prin urmare orice experienţă externă, în consecinţă şi orice cunoaştere a obiectelor experienţei şi ceea ce matematica dovedeşte despre cea dintâi este necesar valabil şi despre cea de-a doua. Toate obiecţiile nu sunt decât şicane ale unei raţiuni greşit instruite, [B 207] care, în mod eronat, caută să elibereze obiectele simţurilor de condiţia formală a sensibilităţii noastre şi pe care, deşi nu sunt decât fenomene, le reprezintă ca obiecte în sine, date intelectului; în acest caz, bineînţeles, absolut nimic nu ar putea fi cunoscut despre ele a priori în mod sintetic, prin urmare nici cu ajutorul conceptelor pure despre spaţiu; şi ştiinţa care determină aceste concepte din urmă, geometria, nu ar fi nici ea posibilă.

1. ANTICIPAŢII ALE PERCEPŢIEI

Principiul lor este: În toate fenomenele realul, care este un obiect al

senzaţiei, are mărime intensivă, adică un grad^[56]

DOVADĂ^[57]

Percepţia este conştiinţa empirică, adică o conştiinţă în care este totodată senzaţie. Fenomenele, ca obiecte ale percepţiei, nu sunt intuiţii pure (numai formale), ca spaţiul şi timpul (care nu pot fi percepute în ele însele). Ele conţin deci, pe lângă intuiţie, şi materiile pentru un obiect în genere (prin care ceva existent este reprezentat în spaţiu sau în timp), adică realul senzaţiei, ca reprezentare pur subiectivă de care nu putem deveni conştienţi decât dacă subiectul este afectat şi dacă [B 208] o raportăm la un obiect în genere, în sine. De la conştiinţa empirică la cea pură e posibilă o schimbare graduală, când realul celei dintâi dispare cu totul şi nu rămâne decât o conştiinţă pur formală (a priori) a diversului cuprins în spaţiu şi în timp; prin urmare, este posibilă şi o sinteză a producerii cantităţii unei senzaţii de la începutul ei – intuiţia pură = 0 – până la orice mărime a ei. Dar fiindcă senzaţia în sine nu este câtuşi de puţin o reprezentare obiectivă şi în ea nu se găseşte nici intuiţia de spaţiu, nici cea de timp, ea nu va avea în adevăr o mărime extensivă, dar va avea totuşi o mărime (şi anume, cu ajutorul aprehensiunii ei, în care conştiinţa empirică poate creşte într-un anumit timp de la nimic = 0, până la mărimea ei dată); ea va avea deci o mărime intensivă, conform căreia trebuie să li se atribuie tuturor obiectelor percepţiei, întrucât aceasta conţine senzaţie, mărime intensivă, adică un grad de influenţă asupra simţului.

Se poate numi anticipaţie orice cunoaştere prin care pot cunoaşte şi determina a priori ceea ce aparţine cunoaşterii [B 209] empirice, şi fără îndoială că acesta e înţelesul în care Epicur întrebuinţa [A 167] expresia sa de . Dar fiindcă în fenomene este ceva care nu este cunoscut niciodată a priori şi care constituie astfel adevărata diferenţă dintre cunoştinţa empirică şi cea a priori, anume senzaţia (ca materie a percepţiei), urmează că aceasta din urmă este propriu-zis ceea ce nu poate fi anticipat. Dimpotrivă, am putea numi anticipaţii ale fenomenelor determinările pure în spaţiu şi timp, atât în ce priveşte figura cât şi în ce priveşte mărimea, fiindcă ele reprezintă a priori ceea ce poate fi dat totdeauna a posteriori în experienţă. Presupuneţi însă că se găseşte totuşi ceva care se poate cunoaşte a priori în orice senzaţie ca senzaţie în genere (fără ca o senzaţie particulară să fie dată), atunci acest ceva ar merita să fie numit anticipaţie în înţeles excepţional, fiindcă pare straniu de a anticipa asupra experienţei în ceea ce priveşte tocmai materia ei, care nu poate fi scoasă decât din ea. Şi aşa stau lucrurile aici în realitate.

Aprehensiunea, efectuată numai cu ajutorul senzaţiei, nu umple decât o clipă (dacă, bineînţeles, nu consider succesiunea mai multor senzaţii). Fiind ceva în fenomen, a cărui aprehensiune nu este sinteză succesivă, care să meargă de la părţi la reprezentarea totală, ea nu are deci mărime extensivă; absenţa senzaţiei în aceeaşi clipă ar [A 168] reprezenta această clipă ca vidă, prin urmare = 0. Ceea ce corespunde senzaţiei în intuiţia empirică este realitate (realitas phaenomenon); ceea ce corespunde absenţei ei este negare = 0. Dar orice senzaţie [B 210] e susceptibilă de diminuare, aşa încât ea poate descreşte şi astfel dispărea treptat. Prin urmare, între realitatea în fenomen şi negare este o înlănţuire continuă şi mai multe senzaţii intermediare posibile, între care este totdeauna o diferenţă mai mică decât diferenţa dintre senzaţia dată şi zero sau negarea totală. Adică: realul în fenomen are totdeauna o mărime, care însă nu se găseşte în aprehensiune, pentru că aceasta are loc cu ajutorul simplei senzaţii într-o clipă şi nu prin sinteza succesivă a mai multor senzaţii, şi prin urmare nu merge de la părţi la întreg; realul are deci în adevăr o mărime, dar nu una extensivă.

Numesc mărime intensivă acea mărime care nu este aprehendată decât ca unitate şi în care pluralitatea nu poate fi reprezentată decât prin apropiere de negaţie = 0. Prin urmare, orice realitate în fenomen are o mărime intensivă, adică un grad. Dacă considerăm această realitate ca o cauză (fie a senzaţiei sau a altei realităţi în fenomen, de exemplu a unei schimbări), atunci numim gradul realităţii, cu titlu de cauză, un moment, de exemplu momentul greutăţii, [A 169] şi aceasta fiindcă gradul nu înseamnă decât mărimea a cărei aprehensiune nu este succesivă, ci momentană. Amintesc însă aceasta numai în treacăt aici, căci cu cauzalitatea nu mă ocup încă acum.

[B 211] Astfel, orice senzaţie, prin urmare şi orice realitate în fenomen, oricât de mică ar fi, are un grad, adică o mărime intensivă, care totdeauna mai poate fi micşorată; şi între realitate şi negaţie este o înlănţuire continuă de realităţi posibile şi de percepţii mai mici posibile. Orice culoare, de exemplu cea roşie, are un grad care, oricât de mic ar fi, nu este niciodată cel mai mic; şi la fel stau lucrurile pretutindeni cu căldura, cu momentul greutăţii etc.

Se numeşte continuitate a mărimilor proprietatea lor de a nu avea în ele nici o parte care să fie cea mai mică posibilă (nici o parte simplă). Spaţiul şi timpul sunt quanta continua, fiindcă nici o parte a lor nu poate fi dată fără a o închide între limite (puncte şi momente), prin urmare fără ca această parte însăşi să nu fie la rândul ei un spaţiu sau un timp. Spaţiul nu se compune deci decât din spaţii, timpul – din timpuri. Pnnctele şi momentele nu sunt decât limite, adică simple locuri ale limitării spaţiului şi timpului; locurile însă presupun totdeauna intuiţiile care trebuie să le delimiteze sau să le determine; [A 170] şi nici spaţiul, nici timpul nu se pot compune din simple locuri, ca din părţi integrante care ar putea fi date anterior spaţiului sau timpului. Astfel de mărimi pot fi numite şi fluente, fiindcă sinteza (imaginaţiei productive) care le produce este o progresie în timp, a cărei continuitate [B 212] se obişnuieşte a se desemna îndeosebi prin expresia: curgere (Fliessen-Verfliessen).

Toate fenomenele în genere sunt prin urmare mărimi continue, atât în ce priveşte intuiţia lor, ca mărimi extensive, cât şi în ce priveşte simpla percepţie (senzaţie şi deci realitate) ca mărimi intensive. Când sinteza diversului fenomenului e întreruptă, atunci acest divers este un agregat de mai multe fenomene (şi nu, propriu-zis, un fenomen ca un cuantum), care nu e produs prin simpla continuare a sintezei productive de un anumit mod, ci prin repetarea unei sinteze mereu întrerupte. Dacă numesc 13 taleri un cuantum de bani, denumirea este exactă în măsura în care înţeleg prin acel cuantum conţinutul unei mărci de argint fin; această marcă este fără îndoială o mărime continuă, în care nici o parte nu e cea mai mică, ci fiecare parte ar putea constitui o monedă care tot ar mai cuprinde materie pentru monede şi mai mici. Dacă însă înţeleg prin această expresie 13 taleri rotunzi ca tot atâtea monede (indiferent de conţinutul lor de argint), atunci este impropriu să le numesc un cuantum de taleri, ci trebuie să le numesc un agregat, [A 171] adică un număr de monede. Fiindcă la baza fiecărui număr trebuie să fie unitate, fenomenul ca unitate este un cuantum şi, ca atare, el este totdeauna un continuum.

Dacă toate fenomenele, considerate atât extensiv cât şi intensiv, sunt mărimi continue, atunci judecata [B 213] că şi orice schimbare (trecerea unui lucru dintr-o stare în alta) este continuă ar putea fi dovedită aici lesne şi cu evidenţă matematică, dacă cauzalitatea unei schimbări în genere nu s-ar afla cu totul dincolo de limitele unei filosofii transcendentale şi nu ar presupune principii empirice. Dacă este posibilă o cauză care schimbă starea lucrurilor, adică le determină în contrariul unei anurnile stări date, despre aceasta intelectul nu ne dă a priori nici o lămurire, nu numai pentru că el nu sesizează deloc posibilitatea schimbării (eăci această perspicacitate ne lipseşte în majoritatea cunoştinţelor a priori), ci fiindcă mutabilitatea nu se referă decât la anumite determinări ale fenomenelor, asupra cărora numai experienţa ne poate instrui, pe când cauza lor trebuie căutată în imuabil. Dar fiindcă aici nu avem nimic de care să ne servim, decât conceptele pure fundamentale ale oricărei experienţe posibile, în care nu trebuie să fie absolut nimic empiric, nu putem, fără a dăuna unităţii sistemului, să anticipăm asupra fizicii generale, [A 172] care este construită pe anumite experienţe fundamentale.

Totuşi, nu ne lipsesc dovezi pentru a demonstra marea influenţă pe care o are principiul nostru de a anticipa percepţii şi chiar de a umple lacunele percepţiilor, întrucât barează intrarea tuturor concluziilor false care ar putea fi trase din ele.

[B 214] Dacă orice realitate în percepţie are un grad, astfel încât între acest grad şi negaţie să aibă loc o serie infinită de grade tot mai mici şi dacă fiecare simţ trebuie să aibă un grad determinat de receptivitate a senzaţiilor, atunci nici o percepţie, deci şi nici o experienţă nu e posibilă care să dovedească, fie nemijlocit, fie mijlocit (prin orice digresiune în raţionament), o absenţă totală a oricărui real, adică din experienţă nu poate fi scoasă niciodată dovada unui spaţiu sau a unui timp vid. Căci, mai întâi, absenţa totală a realului în intuiţia sensibilă nu poate fi ea însăşi percepntă; în al doilea rând, ea nu poate fi dedusă dintr-un singur fenomen şi din diferenţa de grad a realităţii lui, sau nici nu e îngăduit să fie admisă vreodată pentru explicarea acestui fenomen. Căci, deşi întreaga intuiţie a unui spaţiu sau a unui timp determinat este în totului tot reală, adică nici o parte a lui nu este vidă, totuşi, fiindcă orice realitate îşi are gradul ei care, fără ca mărimea extensivă a [A 173] fenomenului să se schimbe, poate descreşte, prin trepte infinite, până la nimic (până la vid), trebuie să existe grade infinit de variate cu care să fie umplut spaţiul san timpul, şi mărimea intensivă în diversele fenomene trebuie să poată fi mai mică sau mai mare, deşi mărimea extensivă a intuiţiei rămâne aceeaşi.

[B 215] Vom da un exemplu în această privinţă. Aproape toţi fizicienii, observând o mare diferenţă în cantitatea diferitelor genuri de materii în corpuri ce au acelaşi volum (fie prin momentul greutăţii sau al densităţii, fie prin momentul rezistenţei opuse altor materii în mişcare), conchid în unanimitate că acest volum (mărime extensivă a fenomenului) trebuie să fie vid, deşi în măsură diferită, în toate materiile. Dar care din aceşti fizicieni, în cea mai mare parte matematicieni şi mecanicişti, şi-ar fi putut imagina cândva că îşi întemeiau concluzia exclusiv pe o supoziţie metafizică, pe care ei pretindeau totuşi că o evită, în timp ce admiteau că realul în spaţiu (nu pot să-l numesc aici impenetrabilitate sau greutate, pentru că acestea sunt concepte empirice) ar fi pretutindeni identici şi nu ar putea să se distingă decât prin mărimea extensivă, adică prin număr. Acestei supoziţii, pentru care ei nu puteau avea nici un temei în experienţă şi care deci este numai metafizică, eu îi opun o dovadă transcendentală [A 174] care, ce-i drept, nu trebuie să explice diferenţa în umplerea spaţiilor, dar care totuşi suprimă cu totul pretinsa necesitate a acelei supoziţii de a nu putea explica diferenţa amintită în alt fe1 decât prin admiterea de spaţii vide, şi care are meritul de a pune cel puţin intelectul în libertatea de a gândi [B 216] această diferenţâ şi în alt mod, dacă explicarea fizică ar face necesară aici vreo ipoteză. Căci vedem atunci că deşi spaţii egale pot fi perfect umplute de materii diferite, astfel încât în nici unul din ele să nu fie un punct în care să nu se găsească prezenţa materiei, totuşi orice real de aceeaşi calitate are gradul lui (de rezistenţă sau de greutate), grad care, fără diminuarea mărimii extensive sau a numărului, poate deveni mai mic la infinit, înainte ca această calitale să treacă în vid şi să dispară. Astfel, o dilatare care umple spaţiul, de exemplu căldura, şi în acelaşi mod orice altă realitate (în fenomen), poate să descrească fără a lăsa vidă câtuşi de puţin nici cea mai mică parte a acestui spaţiu, în gradele lui până la infinit, şi cu toate aeestea, să umple spaţiul cu aceste grade mai mici tot atât de bine ca un alt fenomen cu grade mai mari. Intenţia mea nu este nicidecum să susţin aici că aceasta este în realitate raţiunea diferenţei materiilor în ce priveşte greutatea lor specifică, ci numai să demonstrez dintr-un principiu al intelectului pur [A 175] că natura percepţiilor noastre face posibil un astfel de mod de explicare şi că în mod greşit se admite realul fenomenului ca fiind identic în ce priveşte gradul şi ca nefiind diferit decât din punctul de vedere al agregaţiei şi al mărimii lui extensive, şi că se afirmă aceasta a priori chiar cu ajutorul unui aşa-zis principiu al intelectului.

[B 217] Totuşi, pentru un cercetător deprins cu transcendentalul şi devenit, prin aceasta, circumspect, această anticipaţie a percepţiei are totdeauna ceva surprinzător în sine şi îi provoacă oarecare îndoială asupra capacităţii intelectului de a anticipa o astfel de judecată sintetică, cum este aceea despre gradul oricărui real în fenomene şi, prin urmare, despre posibilitatea diferenţei intrinsece a senzaţiei însăşi, dacă se face abstracţie de calitateaei empirică; este deci încă o problemă care merită să fie rezolvată: cum poate intelectul, aici, să enunţe ceva a priori sintetic asupra fenomenelor şi chiar să le anticipeze în ceea ce au propriu şi numai empiric, adică în ceea ce priveşte senzaţia?

Calitatea senzaţiei este totdeauna numai empirică şi nu poate fi reprezentată a priori (de exemplu, culori, gust etc.). Dar realul, care corespunde în genere senzaţiilor în opoziţie cu negaţia = 0, nu reprezintă decât ceva al cărui concept cuprinde în sine o existenţă şi nu înseamnă decât [A 176] sinteza într-o conştiinţă empirică în genere. În simţul intern, în adevăr, conştiinţa eznpirică poate fi înălţată de la 0 până la orice grad superior, aşa încât aceeaşi mărime extensivă a intuiţiei (de exemplu, o suprafaţă luminată) să existe o senzaţie tot atât de mare ca şi un agregat de mai multe alte suprafeţe (mai puţin luminate) luate la un loc. Putem face deci cu totul abstracţie de mărimea extensivă a fenomenului [B 218] şi să ne reprezentăm totuşi în simpla senzaţie, într-un moment, o sinteză a creşterii uniforme de la 0 până la conştiinţa empirică dată. Toate senzaţiile nu sunt deci date, ca atare, decât a posteriori, dar proprietatea lor de a avea un grad poate fi cunoscută a priori. Este demn de reţinut că nu putem cunoaşte a priori în mărimile în genere decât o singură calitate, anume continuitatea, iar că în orice calitate (în realul fenomenelor) nu putem cunoaşte nimic mai mult a priori decât cantitatea lor intensivă, anume că au un grad; tot restul rămâne în seama experienţei.

3. ANALOGII^[58]ALE EXPERIENŢEI

Principiul lor este: Experienţa nu este posibilă decât prin reprezentarea

unei legăturinecesarea percepţiilor^[59]

DO VADĂ^[60]*

Experienţa este o cunoaştere empirică, adică o cunoaştere care determină un obiect prin percepţii. Ea este deci o sinteză a percepţiilor care, ea însăşi, nu e conţinută în percepţie, ci conţine unitatea sintetică a diversului lor într-o conştiinţă, unitate care constituie esenţialul unei cunoştinţe a obiectelor simţurilor, adică a experienţei (nu [B 219] numai a intuiţiei sau a senzaţiei simţurilor). În experienţă, percepţiile nu se raportează unele la altele decât întâmplător, astfel încât nici o necesitate a legăturii lor nu rezultă, nici nu poate rezulta din percepţiile însele, fiindcă aprehensiunea nu este decât o asamblare a diversului intuiţiei empirice, dar în ea nu se găseşte nici o reprezentare a unei legături necesare în existenţa fenomenelor, pe care le asamblează în spaţiu şi în timp. Dar fiindcă experienţa este o cunoaştere a obiectelor prin percepţii, fiindcă, prin urmare, raportul în existenţa diversului nu trebuie să fie reprezentat în ea aşa cum e asamblat în timp, ci aşa cum este obiectiv în timp, fiindcă timpul însuşi nu poate fi perceput, determinarea existenţei obiectelor în timp nu poate avea loc decât prin legătura lor în timp în genere, prin urmare numai cu ajutorul conceptelor care le leagă a priori. Fiindcă aceste concepte implică totdeauna necesitate, experienţa nu este posibilă decât cu ajutorul unei reprezentări a legăturii necesare a percepţiilor.

Cele trei moduri ale timpului sunt: permanenţa, succesiunea şi simultaneitatea. De aici trei reguli ale tuturor raporturilor temporale ale fenomenelor, după care existenţa fiecăruia din ele poate fi determinată în raport cu unitatea oricărui timp, reguli care preced orice experienţă şi o fac mai întâi posibilă.

[B 220] Principiul general al tuturor acestor trei analogii se bazează pe unitatea necesară a apercepţiei cu privire la orice conştiinţă empirică posibilă (a apercepţiei) în fiecare timp şi, prin urmare, fiindcă această unitate serveşte de fundament a priori, pe unitatea sintetică a tuturor fenomenelor din punctul de vedere al raporturilor lor în timp. Căci apercepţia originară se raportează la simţul intern (ansamblul tuturor reprezentărilor), şi anume a priori la forma lui, adică la raportul conştiinţei empirice diverse în timp. În apercepţia originară trebuie să fie reunit tot acest divers după raporturile lui de timp; căci aceasta cere unitatea transcendentală a acestei apercepţii a priori, căreia îi este supus tot ceea ce trebuie să aparţină cunoaşterii mele (cu alte cuvinte, cunoaşterii mele unitare), prin urmare ceea ce poate deveni un obiect pentru mine. Această unitate sintetică în raportul cronologic al tuturor percepţiilor, care este determinată a priori, este deci această lege: toate determinările empirice de timp trebuie să fie supuse regulilor determinării generale de timp, [A 178] iar analogiile experienţei, despre care vrem să tratăm acum, trebuie să fie astfel de reguli.

Aceste principii au în sine particular că nu examinează fenomenele şi sinteza intuiţiei lor empirice, ci numai existenţa şi raportul dintre ele cu privire la această existenţă a lor. Modul cum ceva este aprehendat în fenomen [B 221] este determinat a priori, astfel încât regula sintezei lui să poată procura totodată această intuiţie a priori în fiecare exemplu empiric dat, adică s-o realizeze cu ajutorul acestei sinteze. Dar existenţa fenomenelor nu poate fi cunoscută a priori, şi deşi pe această cale am putea reuşi să deducem o existenţă oarecare, totuşi nu am putea-o cunoaşte în mod determinat, adică n-am putea anticipa prin ce se distinge intuiţia ei empirică de altele.

Cele două principii precedente, pe care le-am numit matematice, datorită faptului că ele ne autorizează să aplicăm matematica la fenomene, se raportau la fenomene din punctul de vedere al simplei lor posibilităţi şi ne învăţau cum ar putea fi produse, atât din punctul de vedere al intuiţiei lor cât şi din punctul de vedere al realului percepţiei lor, după regulile unei sinteze matematice; de aceea atât la una cât şi la cealaltă pot fi întrebuinţate cantităţi numerice şi, cu ele, determinarea fenomenului ca mărime. [A 179] Astfel, eu voi putea compune, de exemplu, gradul senzaţiilor luminii Soarelui din cam 200 000 de ori lumina Lunii şi-l voi putea da ca determinat a priori, adică îl voi putea construi. De aceea, putem numi constitutive aceste principii prime.

Cu totul altfel trebuie să fie acelea care urmează să supună a priori regulilor existenţa fenomenelor. Fiindcă această existenţă nu se lasă construită, [B 222] aceste principii nu vor putea privi decât raportul existenţei şi nu vor putea procura decât principii regulative. Nu ne putem deci gândi aici nici la axiome, nici la anticipaţii; ci, dacă ne e dată o percepţie într-un raport de timp faţă de altele (deşi nedeterminate), nu se va putea spune a priori: care este această altă percepţie şi cât de mare este ea, ci cum este ea legată necesar cu prima în ce priveşte existenţa, în acest mod al timpului. În filosofie, analogiile semnifică ceva foarte diferit de ceea ce reprezintă ele în maternatică. În matematică, ele sunt formula care exprimă egalitatea a două raporturi de mărime; şi sunt totdeauna constitutive, astfel încât, dacă sunt daţi trei membri ai unei proporţii, prin aceasta este dat şi al patrulea, adică poate fi construit. În filosofie însă, analogia nu este egalitatea a două raporturi cantitative, ci a două raporturi calitative, în care din trei membri daţi [A 180] eu nu pot cunoaşte şi da a priori decât raportul faţă de un al patrulea, dar nu acest al patrulea membru însuşi; dar am, desigur, o regulă pentru a-l căuta în experienţă şi un semn pentru a-l descoperi în ea. O analogie a experienţei nu va fi deci decât o regulă după care unitatea experienţei trebuie să rezulte din percepţii (nu percepţia însăşi, ca intuiţie empirică în genere), şi ea va fi valabilă cu privire la obiecte (ale fenomenelor), nu ca principiu constitutiv, ci numai ca principiu regulativ. [B 223] Acelaşi lucru va fi valabil însă şi pentru postulatele gândirii empirice în genere, care privesc împreună sinteza simplei intuiţii (a formei fenomenului), a percepţiei (a materiei lui) şi a experienţei (a raportului acestor percepţii). Aceste postulate nu sunt decât principii regulative şi se disting de cele matematice, care sunt constitutive, desigur nu prin certitudine, care atât în unele cât şi în altele este bine stabilită a priori, ci prin natura evidenţei, adică prin intuitivul lor (prin urmare şi prin demonstraţie).

Dar ceea ce a fost amintit la toate principiile sintetice şi trebuie îndeosebi notat aici este că aceste analogii nu au semnificaţia şi valabilitatea lor [A 181] exclusivă ca principii ale folosirii transcendentale a intelectului, ci numai ale folosirii lui empirice, [B 224] că, prin urmare, pot fi demonstrate numai ca atare, că, în consecinţă, fenomenele trebuie subsumate nu de-a dreptul sub categorii, ci numai sub schemele lor. Căci, dacă obiectele la care trebuie să fie raportate aceste principii ar fi lucruri în sine, ar fi cu totul imposibil să se cunoască despre ele ceva sintetic a priori. Ele nu sunt decât fenomene a căror cunoaştere completă, spre care trebuie să se îndrepte în cele din urmă toate principiile a priori, este exclusiv experienţa posibilă; prin urmare, aceste principii nu pot avea ca scop decât condiţiile unităţii cunoaşterii empirice în sinteza fenomenelor, iar această sinteză nu este gândită decât în schema conceptuluipur al intelectului, căci unitatea ei, ca aceea a unei sinteze în genere, este efectuată de funcţia care nu este restrânsă de nici o condiţie sensibilă şi care este cuprinsă în categorie. Vom fi deci autorizaţi de aceste principii să nu înlănţuim fenomenele decât după o analogie cu unitatea logică şi generală a conceptelor şi, prin urmare, ne vom servi, ce-i drept, în principiul însuşi, de categorie, dar în executare (în aplicarea la fenomene) vom pune în locul acestui principiu schema categoriei, ca fiind cheia folosirii ei, sau mai curând vom pune schema alături de categorie, ca o condiţie restrictivă sub numele de formulă a acestui principiu.

[A 182] A. ANALOGIA ÎNTÂI