În deducţia metafizică a fost expusă originea a priori a categoriilor în genere, prin acordul lor deplin cu funcţiile logice universale ale gândirii, iar în deducţia transcendentală a fost expusă posibilitatea acestor categorii considerate ca cunoaşteri a priori despre obiecte ale unei intuiţii în genere (§§ 20, 21). Acum urmează să explicăm posibilitatea de a cunoaşte a priori, cu ajutorul categoriilor, obiectele care nu ar putea să se prezinte decât simţurilor noastre, şi anume, nu în ce priveşte forma intuiţiei lor, ci în ce priveşte legile legăturii lor, prin urmare să explicăm [B 160] cum putem prescrie, aşa-zicând, naturii legea şi chiar de a o face posibilă. Căci fără această aplicare a categoriilor nu ar reieşi clar cum tot ce se poate numai prezenta simţurilor noastre trebuie să fie supus legilor care derivă a priori numai din intelect.
Notez mai întâi că prin sinteză a aprehensiunii eu înţeleg reunirea diversului într-o intuiţie empirică, prin care devine posibilă percepţia, cu alte cuvinte, conştiinţa empirică a acestei intuiţii (ca fenomen).
Noi avem forme ale intuiţiei sensibile atât externe cât şi interne, a priori, în reprezentările de spaţiu şi timp, şi sinteza aprehensiunii diversului fenomenului trebuie să fie totdeauna conformă acestei reprezentări, pentru că ea însăşi nu poate avea loc decât conform acestei forme. Dar spaţiul şi timpul sunt reprezentate în ele a priori nu numai ca forme ale intuiţiei sensibile, ci chiar ca intuiţii (care conţin un divers), deci cu determinarea unităţii acestui divers (vezi Estetica transcendentală)[46]. [B 161] Deci unitatea sintezei diversului, în afară de noi sau în noi, prin urmare şi o legătură cu care trebuie să fie conform tot ce trebuie să fie reprezentat ca determinat în spaţiu sau în timp, este ea însăşi dată a priori, ca condiţie a sintezei oricărei aprehensiuni, în acelaşi timp cu (nu în) aceste intuiţii. Această unitate sintetică nu poate fi însă alta decât cea a legăturii diversului unei intuiţii date în genere într-o conştiinţă originară, dar, în conformitate cu categoriile, aplicată numai la intuiţia noastră sensibilă. Prin urmare, orice sinteză, prin care însăşi percepţia devine posibilă, este supusă categoriilor şi, pentru că experienţa este cunoaştere prin percepţii legate, categoriile sunt condiţii ale posibilităţii experienţei, şi sunt deci valabile a priori şi pentru toate obiectele experienţei.
*
* *
[B 162] Când deci din intuiţia empirică a unei case, de exemplu, fac o percepţie prin aprehensiunea diversului ei, unitatea necesară a spaţiului şi a intuiţiei sensibile externe în genere îmi serveşte de fundament şi desenez oarecum forma acestei case în conformitate cu această unitate sintetică a diversului în spaţiu. Dar tocmai aceeaşi unitate sintetică, dacă fac abstracţie de forma spaţiului, îşi are sediul în intelect şi este categoria sintezei omogenului într-o intuiţie în genere; cu alte cuvinte, categoria cantităţii, căreia deci acea sinteză a aprehensiunii, adică percepţia, trebuie să-i fie pe de-a întregul conformă[47]*.
Când (pentru a lua un alt exemplu) percep îngheţarea apei, eu aprehendez două stări (a fluidităţii şi a solidităţii) ca atare, care stau una faţă de alta într-o relaţie de timp. Dar în timp, pe care-l pun la baza fenomenului ca intuiţie internă, [B 163] eu îmi reprezint în mod necesar unitatea sintetică a diversului, fără care această relaţie nu ar putea fi dată într-o intuiţie în mod determinat (din punctul de vedere al succesiunii). Această unitate sintetică, considerată ca fiind condiţia a priori care-mi permite să leg diversul unei intuiţii în genere şi făcând abstracţie de forma constantă a intuiţiei mele interne, adică de timp, este categoria de cauză, prin care, dacă o aplic la sensibilitatea mea, determin tot ce se întâmplă în timp în genere din punctul de vedere al relaţiei lui. Aprehensiunea într-un eveniment de această specie şi, prin urmare, acest eveniment însuşi, în raport cu percepţia posibilă, este deci supusă conceptului de raport al efectelor şi cauzelor, şi la fel în toate celelalte cazuri.
*
* *
Categoriile sunt concepte care prescriu legi a priori fenomenelor, prin urmare naturii considerată ca ansamblu al tuturor fenomenelor (natura materialiter spectata). Fiindcă aceste categorii nu sunt derivate din natură şi nu se orientează după ea ca după modelul lor (căci altfel nu ar fi decât empirice), se pune întrebarea cum e de conceput că natura trebuie să se orienteze după ele, adică în ce fel pot ele determina a priori legătura diversului naturii, fără a o scoate din natură. Iată aici soluţia acestei enigme.
[B 164] Privind acordul necesar al legilor fenomenelor naturii cu intelectul şi cu forma lui a priori, cu alte cuvinte, cu facultatea lui de a lega diversul în genere, nu este cu nimic mai straniu decât acordul fenomenelor însele cu forma a priori a intuiţiei sensibile. Căci legile nu există în fenomene, după cum fenomenele nu există în sine; aceste legi nu există decât în raport cu subiectul, căruia fenomenele îi sunt inerente, întrucât are intelect, după cum fenomenele nu există decât în raport cu aceeaşi fiinţă, întrucât are simţuri. Lucrurile în sine ar fi în mod necesar conforme legii, chiar în afara unui intelect care să le cunoască. Dar fenomenele nu sunt decât reprezentări de lucruri, despre care nu ştim ceea ce pot fi în sine. Ca simple reprezentări însă, ele nu sunt supuse nici unei alte legi de legătură decât aceleia pe care o prescrie facultatea care face legătura. Ceea ce leagă diversul intuiţiei sensibile este imaginaţia, care depinde de intelect în ce priveşte unitatea sintezei ei intelectuale, şi de sensibilitate în ce priveşte diversitatea aprehensiunii. Cum de sinteza aprehensiunii depinde orice percepţie posibilă, iar această sinteză empirică depinde ea însăşi de sinteza transcendentală, deci de categorii, toate percepţiile posibile, prin urmare şi tot ce poate ajunge cândva la conştiinţa empirică, adică [B 165] toate fenomenele naturii, trebuie să fie supuse, în ce priveşte legătura categoriilor, de care natura (considerată numai ca natură în genere) depinde ca de principiul originar al legităţii ei necesare (ca natura formaliter spectata). Dar facultatea intelectului pur de a prescrie a priori fenomenelor legi prin simple categorii nu ar putea prescrie mai multe legi decât cele pe care se întemeiază o natură în genere, considerată ca legitate a fenomenelor în spaţiu şi timp. Legi particulare privind fenomene empirice determinate nu pot fi integral deduse din categorii, deşi toate le sunt supuse în ansamblu. Trebuie să se adauge ajutorul experienţei pentru a învăţa să cunoaştem aceste din urmă legi în genere; dar numai primele ne instruiesc a priori despre experienţă în genere şi despre ceea ce poate fi cunoscut ca un obiect al acestei experienţe.
§ 27. REZULTATUL ACESTEI DEDUCŢII A CONCEPTELOR INTELECTULUI
Noi nu putem gândi nici un obiect fără ajutorul categoriilor; noi nu putem cunoaşte nici un obiect gândit fără ajutorul intuiţiilor care corespund acestor concepte. Toate intuiţiile noastre sunt sensibile, şi această cunoaştere, întrucât obiectul ei îi este dat, este empirică. Dar cunoaşterea empirică [B 166] este experienţă. Prin urmare, nouă nu ne este posibilă nici o cunoştinţă a priori decât exclusiv aceea despre obiectele experienţei posibile[48].
Dar această cunoaştere, care e limitată numai la obiecte ale experienţei, nu este din această cauză împrumutată în totalitate de la experienţă, ci, în ce priveşte atât intuiţiile pure cât şi conceptele pure ale intelectului, ele sunt elemente ale cunoaşterii, care se găsesc în noi a priori. Nu există decât două căi pe care poate fi gândit un acord necesar al experienţei cu conceptele despre obiectele ei: sau experienţa face posibilă aceste concepte, sau aceste concepte fac posibilă experienţa. [B 167] Prima explicaţie nu poate fi admisă cu privire la categorii (nici chiar cu privire la intuiţia sensibilă pură), căci ele sunt concepte a priori, deci independente de experienţă (afirmarea unei origini empirice ar fi un fel de generatio aequivoca). În consecinţă, nu rămâne decât cea de-a doua explicaţie (oarecum un sistem al epigenezei raţiunii pure), că anume categoriile cuprind din partea intelectului principiile posibilităţii oricărei experienţe în genere. Dar cum fac ele posibilă experienţa şi ce principii ale posibilităţii ei procură în aplicarea lor la fenomene va arăta mai pe larg capitolul următor, care tratează despre folosirea transcendentală a judecăţii.
Dacă cineva ar vrea să propună o cale intermediară între singurele două amintite, şi anume categoriile nu ar fi nici prime principii a priori gândite spontan ale cunoaşterii noastre, nici principii seoase din experienţă, ci că ar fi dispoziţii subiective de a gândi, sădite în noi o dată cu existenţa noastră, şi care au fost întocmite de creatorul nostru în aşa fel, încât folosirea lor să concorde exact cu legile naturii după care se desfăşoară experienţa (un fel de sistem de preformaţie al raţiunii pure), atunci (în afară de faptul că într-o asemenea ipoteză nu se vede nici un termen până la care am putea împinge supoziţia unor dispoziţii predeterminate pentru judecăţile viitoare) ar fi decisiv, contra căii intermediare amintite, [B 168] faptul că într-un asemenea caz categoriile ar fi lipsite de necesitatea care aparţine esenţial conceptului lor. Căci conceptul de cauză, de exemplu, care exprimă necesitatea unui efect sub o condiţie presupusă, ar fi fals dacă nu s-ar întemeia decât pe o necesitate subiectivă arbitrară înnăscută nouă de a lega anumite reprezentări empirice după o astfel de regulă a raportului. Eu nu aş putea spune: efectul este legat cu cauza în obiect (adică necesar), ci numai: eu sunt aşa constituit încât nu pot gândi altfel această reprezentare decât astfel legată; aceasta este tocmai ce doreşte mai mult scepticul; căci atunci orice cunoştinţă a noastră, obţinută cu ajutorul pretinsei valabilităţi obiective a judecăţilor noastre, nu este decât pură aparenţă şi nu ar lipsi nici oameni care nu ar mărturisi despre ei înşişi această necesitate subiectivă (care trebuie să fie simţită); cel puţin nu ne-am putea certa cu nimeni despre ceea ce se întemeiază numai pe modul cum este organizat subiectul lui.
SCURT REZUMAT AL ACESTEI DEDUCŢII
Ea constă în expunerea conceptelor pure ale intelectului (şi, cu ele, a oricărei cunoaşteri teoretice a priori, ca principii ale posibilităţii experienţei, dar a experienţei considerată ca determinare a fenomenelor în spaţiu şi în [B 169] timp în genere - , în sfârşit, în derivarea acestei determinări din principiul unităţii originare sintetice a apercepţiei, ca formă a intelectului în raportul lui cu spaţiul şi timpul, aceste forme originare ale sensibilităţii.
*
* *
Numai până aici am considerat necesară diviziunea în paragrafe, fiindcă aveam a face cu concepte elementare. Acum, când vrem să le ilustrăm folosirea, expunerea va putea să se dezvolte într-un lanţ continuu, fără paragrafe.
______________________________________________________________________________
a Toată secţiunea a doua are în ediţia I textul următor:
DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE
ALE INTELECTULUI
Secţiunea a doua
DESPRE PRINCIPIILE A PRIORI ALE
POSIBILITĂŢII EXPERIENŢEI
Ca un concept să fie produs cu totul a priori şi să se raporteze la un obiect, deşi el însuşi nu face parte din conceptul experienţei posibile, nici nu este compus din elemente ale unei experienţe posibile, este cu totul contradictoriu şi imposibil. Deoarece atunci el n-ar avea nici un conţinut, din cauză că nu i-ar corespunde nici o intuiţie, întrucât intuiţiile în genere, prin care ne pot fi date obiecte, formează câmpul sau obiectul total al experienţei posibile. Un concept a priori, care nu s-ar raporta la ele, nu ar fi decât forma logică a unui concept, dar nu ar fi conceptul însuşi prin care ceva ar fi gândit.
Dacă există deci concepte pure a priori, ele pot, ce-i drept, să nu conţină nimic empiric, dar trebuie să fie exclusiv condiţii a priori ale unei experienţe posibile, singura pe care se poate întemeia realitatea lor obiectivă.
Dacă vrem deci să ştim cum sunt posibile concepte pure ale intelectului, trebuie să cercetăm care sunt condiţiile [A 96] a priori de care depinde posibilitatea experienţei şi care stau la baza ei, chiar dacă facem abstracţie de tot empiricul fenomenelor. Un concept care exprimă, general şi suficient, această condiţie formală şi obiectivă a experienţei s-ar numi concept pur al intelectului. Dacă am concepte pure ale intelectului, pot gândi desigur şi obiecte, care sunt poate imposibile, poate posibile în sine, dar nu pot fi date în nici o experienţă, întrucât în legarea acelor concepte poate fi omis ceva care să aparţină necesar condiţiei unei experienţe posibile (ca în conceptul de spirit) sau concepte pure ale intelectului pot fi extinse mai departe decât poate cuprinde experienţa (ca în conceptul de Dumnezeu). Dar dacă elementele tuturor cunoştinţelor a priori, chiar ale ficţiunilor arbitrare şi absurde, nu pot fi împrumutate, ce-i drept, de la experienţă (căci altfel ele nu ar fi cunoştinţe a priori, ele trebuie însă să conţină totdeauna condiţiile pure a priori ale unei experienţe posibile şi ale unui obiect al acesteia, căci altfel nu numai că prin ele nu ar putea fi absolut nimic gândit, ci ele însele nici nu s-ar putea măcar naşte fără date [Data] în gândire.
Găsim aceste concepte, care cuprind a priori gândirea pură în orice experienţă, în categorii, şi înseamnă a da o deducţie suficientă a lor şi o justificare a valabilităţii lor obiective, [A 97] dacă putem dovedi că numai cu ajutorul lor poate fi gândit un obiect. Dar cum într-o astfel de idee este vorba de ceva mai mult decât de unica facultate de a gândi, anume intelectul, şi acesta, el însuşi, ca facultate de cunoaştere care trebuie să se raporteze la obiecte, are la fel nevoie de explicare cu privire la posibilitatea acestui raport, noi trebuie să examinăm mai întâi nu în natura lor empirică, ci în natura lor transcendentală izvoarele subiective care constituie fundamentul a priori al posibilităţii experienţei.
Dacă fiecare reprezentare particulară ar fi cu totul străină de altele, dacă ar fi, aşa-zicând, izolată şi separată de ele, nu s-ar naşte niciodată aşa ceva, ca ceea ce este cunoaşterea, care este un ansamblu de reprezentări comparate şi legate. Dacă deci îi atribui simţului o synopsis, din cauză că el conţine diversitate în intuiţia sa, atunci acestei synopsis îi corespunde totdeauna o sinteză şi receptivitatea nu poate face posibile cunoştinţe decât în unire cu spontaneitatea. Aceasta este principiul unei întreite sinteze, care se prezintă necesar în orice cunoaştere: anume, sinteza aprehensiunii reprezentărilor ca modificări ale simţirii în intuiţie, aceea a reproducerii acestor reprezentări în imaginaţie, aceea a recunoaşterii lor în concept. Aceste trei sinteze conduc la trei izvoare subiective de cunoaştere, care fac posibil însuşi intelectul, şi prin acesta orice experienţă, [A 98] considerată ca un produs empiric al intelectului.
OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ
Deducţia categoriilor este legată de atâtea dificultăţi şi ne constrânge să pătrundem atât de adânc în primele principii ale posibilităţii cunoaşterii noastre în genere, încât pentru a evita întinderea vastă a unei teorii complete şi totuşi pentru a nu neglija nimic într-o astfel de cercetare necesară am găsit că e mai oportun să-l pregătesc mai mult pe cititor decât să-l instruiesc prin următoarele patru numere şi să prezint în mod sistematic explicarea acestor elemente ale intelectului în secţiunea a treia, care urmează. Cititorul nu se va lăsa deci descurajat de obscuritate, care este inevitabilă la început pe un drum neumblat încă, dar care, cum sper, se va lămuri în secţiunea amintită până la o înţelegere deplină.
1. DESPRE SINTEZA APREHENSIUNII ÎN INTUIŢIE
De oriunde ar proveni reprezentările noastre, fie că sunt produse de influenţa lucrurilor externe sau de cauze interne, fie că s-au format a priori, sau empiric ca fenomene, totuşi ele aparţin, [A 99] ca modificări ale simţirii, de simţul intern, şi ca atare toate cunoştinţele noastre sunt supuse în cele din urmă condiţiei formale a simţului intern, adică timpului, în care toate trebuie orânduite, legate şi puse în relaţii. Aceasta este o observaţie generală, pe care trebuie s-o punem neapărat ca fundament în ceea ce urmează.
Orice intuiţie conţine în sine un divers, care totuşi n-ar fi reprezentat ca atare dacă simţirea nu ar distinge timpul în seria impresiilor succesive; căci, ca fiind cuprinsă într-o singură clipă, fiecare reprezentare nu poate fi niciodată altceva decât unitate absolută. Pentru ca din acest divers să poată apărea unitatea intuiţiei (ca, de exemplu, în reprezentarea de spaţiu), e necesară mai întâi parcurgerea diversităţii şi apoi reunirea ei; acţiune pe care o numesc sinteză a aprehensiunii, fiindcă este îndreptată direct spre intuiţie, care oferă, ce-i drept, un divers, dar nu poate niciodată, fără o sinteză preliminară, să producă acest divers ca atare şi ca fiind cuprins într-o reprezentare. Această sinteză a aprehensiunii trebuie efectuată şi a priori, adică în raport cu reprezentările care nu sunt empirice. Fără ea, noi n-am putea avea a priori nici reprezentările de spaţiu, nici pe cele de timp, fiindcă acestea nu pot fi produse decât prin [A 100] sinteza diversului, pe care îl oferă sensibilitatea în receptivitatea ei originară. Noi avem deci o sinteză pură a aprehensiunii.
2. DESPRE SINTEZA REPRODUCERII ÎN IMAGINAŢIE
Este fără îndoială numai empirică legea după care reprezentările care s-au succedat adeseori sau s-au însoţit sfârşesc prin a se asocia între ele şi prin a forma o astfel de legătură după care, şi fără prezenţa obiectului, una din aceste reprezentări efectuează o trecere a simţirii la alta, conform unei reguli constante. Dar această lege a reproducerii presupune ca fenomenele însele să fie supuse real unei astfel de reguli şi ca diversul reprezentărilor lor să se însoţească sau să se succeadă în conformitate cu anumite reguli; altfel, imaginaţia noastră empirică nu ar avea niciodată ceva de făcut care să fie conform facultăţii ei şi ar rămâne deci ascunsă în interiorul simţirii ca o facultate moartă şi necunoscută nouă înşine. Dacă chinovarul ar fi când roşu, când negru, când uşor, când greu, dacă un om s-ar transforma când într-o formă animală, când în alta, dacă în ziua cea mai lungă [A 101] Pământul ar fi acoperit când cu fructe, când cu gheaţă şi zăpadă, imaginaţia mea empirică nu ar avea nici măcar prilejul de a primi în gândire chinovarul greu cu reprezentarea culorii de roşu; sau dacă un anumit cuvânt ar fi atribuit când unui lucru, când altuia, sau dacă acelaşi obiect ar fi numit când într-un fel, când în altul, fără ca să domnească o anumită regulă căreia fenomenele să-i fie supuse prin ele însele, nici o sinteză empirică a reproducerii nu ar putea să aibă loc.
Trebuie deci să existe ceva care face posibilă această reproducere a fenomenelor, servind ca principiu a priori unei unităţi sintetice necesare a fenomenelor. De aceasta ne convingem uşor, dacă ne gândim că fenomenele nu sunt lucruri în sine, ci numai un simplu joc al reprezentărilor noastre, care în cele din urmă duc la determinări ale simţului intern. Dacă putem demonstra că şi cele mai pure intuiţii a priori ale noastre nu procură cunoştinţă, afară de cazul când conţin o legătură a diversului care face posibilă o sinteză completă a reproducerii, această sinteză a imaginaţiei este de asemenea întemeiată, anterior oricărei experienţe, pe principii a priori şi trebuie să admitem o sinteză transcendentală pură a ei, care ea însăşi stă la baza posibilităţii oricărei experienţe (întrucât aceasta presupune în mod necesar reproductibilitatea [A 102] fenomenelor). Este evident că dacă trag în gând o linie sau vreau să gândesc timpul de la o amiază la alta, sau chiar numai să-mi reprezint un anumit număr, trebuie mai întâi în mod necesar să sesizez una după alta în gândirea mea aceste reprezentări diverse. Dacă aş pierde mereu din gândirea mea reprezentările precedente (cele dintâi părţi ale liniei, părţile precedente ale timpului sau unităţile reprezentate succesiv) şi dacă nu le-aş reproduce pe măsură ce înaintează spre următoarele, nu s-ar putea produce nici o reprezentare întreagă şi nici una din toate ideile amintite mai înainte, nici măcar cele mai pure şi prime reprezentări fundamentale de spaţiu şi timp.
