Sinteza aprehensiunii este deci unită inseparabil cu sinteza reproducerii. Şi cum această sinteză constituie principiul transcendental al posibilităţii tuturor cunoştinţelor în genere (nu numai al celor empirice, ci şi al celor pure a priori), sinteza reproductivă a imaginaţiei aparţine acţiunilor transcendentale ale simţirii şi, luându-le în considerare, vom numi şi această facultate facultatea transcendentală a imaginaţiei.
[A 103] 3. DESPRE SINTEZA RECOGNIŢIEI ÎN CONCEPT
Fără conştiinţa că ceea ce gândim este identic cu ceea ce am gândit cu o clipă mai înainte, toată reproducerea în seria reprezentărilor ar fi zadarnică. Căci ar fi o nouă reprezentare în starea actuală care nu ar aparţine deloc actului prin care ea ar fi trebuit să fie produsă încetul cu încetul şi diversul acestei reprezentări n-ar constitui niciodată un întreg, fiindcă i-ar lipsi unitatea pe care numai conştiinţa i-o poate procura. Dacă, numărând, uit că unităţile pe care le am prezente înaintea ochilor au fost adăugate de mine succesiv unele la altele, nu aş recunoaşte producerea numărului mai mare prin această adăugare succesivă a unităţii la unitate, prin urmare nici numărul; căci acest concept constă pur şi simplu în conştiinţa acestei unităţi a sintezei.
Cuvântul concept ne-ar putea conduce de la sine la această observaţie. Această conştiinţă, una, este aceea care reuneşte într-o reprezentare diversul, intuit succesiv şi apoi şi reprodus. Această conştiinţă poate fi adeseori slabă, astfel încât noi o unim cu reproducerea reprezentării numai în efect, iar nu în actul însuşi, adică imediat; [A 104] dar, cu toate aceste deosebiri, trebuie totuşi să se găsească totdeauna o conştiinţă, deşi îi lipseşte claritatea izbitoare, şi fără care conceptele şi, cu ele, cunoaşterea despre obiecte ar fi cu totul imposibile.
Şi aici e necesar să facem inteligibil ce înţelegem prin expresia de obiect al reprezentărilor. Am spus mai sus că fenomenele însele nu sunt decât reprezentări sensibile, care trebuie considerate în sine, exact ca atare, şi nu ca obiecte (în afara imaginaţiei). Ce se înţelege când se vorbeşte despre un obiect care corespunde cunoaşterii şi, prin urmare, e şi distinct de ea? E uşor de sesizat că acest obiect trebuie gândit numai ca ceva în genere = X, fiindcă, afară de cunoştinţa noastră, noi nu avem nimic pe care să-l putem opune acestei cunoştinţe ca fiindu-i corespunzătoare.
Dar găsim că ideea noastră despre raportul oricărei cunoştinţe cu obiectul ei cuprinde în sine ceva necesar, dat fiind că acest obiect e considerat ca ceea ce e pus în faţa cunoştinţei, că şi cunoştinţele noastre nu sunt determinate la întâmplare sau arbitrar, ci într-un mod anumit a priori, fiindcă, urmând a se raporta la un obiect, ele trebuie să concorde, [A 105] de asemenea, necesar între ele cu privire la acest obiect, adică trebuie să aibă acea unitate care constituie conceptul despre un obiect.
Dar cum noi nu avem a face decât cu diversul reprezentărilor noastre şi cum acest X care le corespunde (obiectul) nu e nimic pentru noi, fiindcă trebuie să fie ceva distinct de toate reprezentările noastre, este clar că unitatea pe care obiectul o face necesară nu poate fi altceva decât unitatea formală a conştiinţei în sinteza diversului reprezentărilor. Atunci vom spune: cunoaştem obiectul, dacă am efectuat unitate sintetică în diversul intuiţiei. Dar această unitate este imposibilă, dacă intuiţia n-a putut fi produsă printr-o astfel de funcţie a sintezei potrivit unei reguli, care face necesară a priori reproducerea diversului şi face posibil un concept în care se unifică acest divers. Astfel, noi gândim un triunghi ca obiect când suntem conştienţi de aşezarea celor trei linii drepte după o regulă conform căreia o astfel de intuiţie poate fi totdeauna reprezentată. Această unitate a regulii determină tot diversul şi îl limitează la condiţii care fac posibilă unitatea apercepţiei, şi conceptul acestei unităţi este reprezentarea despre obiectul = X, pe care-l gândesc cu ajutorul predicatelor amintite ale unui triunghi.
[A 106] Orice cunoaştere reclamă un concept, fie el oricât de imperfect şi de obscur; dar acesta este, în ce priveşte forma lui, totdeauna ceva general şi ceva care serveşte ca regulă. Astfel, conceptul de corp, după unitatea diversului, care e gândit cu ajutorul lui, serveşte ca regulă cunoaşterii noastre despre fenomenele externe. Dar o regulă a intuiţiilor nu poate fi decât prin aceea că la fenomenele date el reprezintă reproducerea necesară a diversului lor, deci unitatea sintetică în conştiinţa despre ele. Astfel, conceptul de corp, în percepţia a ceva exterior nouă, face necesară reprezentarea întinderii şi, cu ea, a impenetrabilităţii, a figurii etc.
La baza oricărei necesităţi se află totdeauna o condiţie transcendentală. Trebuie deci să se găsească un principiu transcendental al unităţii conştiinţei în sinteza diversului tuturor intuiţiilor noastre, prin urmare şi a conceptelor obiectelor în genere, prin urmare şi a tuturor obiectelor experienţei, principiu fără care ar fi imposibil să gândim un obiect oarecare pentru intuiţiile noastre; căci obiect nu este nimic mai mult decât ceva despre care conceptul exprimă o astfel de necesitate a sintezei.
Această condiţie originară şi transcendentală nu este alta decât apercepţia transcendentală. [A 107] Conştiinţa de sine, efectuată de determinările stării noastre în percepţia internă, este numai empirică, totdeauna variabilă, nu poate exista un eu constant şi permanent în această curgere a fenomenelor interne şi e numită de obicei simţ intern sau apercepţie empirică. Ceea ce trebuie să fie reprezentat necesar ca numeric identic nu poate fi gândit ca atare cu ajutorul datelor empirice. Trebuie să fie o condiţie care precedă toată experienţa şi face posibilă experienţa însăşi, care trebuie să facă valabilă o astfel de supoziţie transcendentală.
Nu pot avea loc în noi cunoaşteri, legătură şi unitate a acestor cunoaşteri între ele, fără acea unitate a conştiinţei care precedă toate datele intuiţiilor şi numai în raport cu care e posibilă orice reprezentare de obiecte. Voi numi această conştiinţă pură, originară şi imuabilă apercepţie transcendentală. Că ea merită acest nume rezultă clar din aceea că şi unitatea obiectivă cea mai pură, anume cea a conceptelor a priori (spaţiu şi timp), nu sunt posibile decât prin raportarea intuiţiilor la această apercepţie. Unitatea numerică a acestei apercepţii stă deci a priori la baza tuturor conceptelor, tot astfel precum diversitatea spaţiului şi a timpului se află la baza intuiţiilor sensibilităţii.
[A 108] Dar tocmai această unitate transcendentală a apercepţiei face din toate fenomenele posibile, care se pot găsi vreodată reunite într-o experienţă, o legătură a tuturor acestor reprezentări după legi. Căci această unitate a conştiinţei ar fi imposibilă dacă simţirea, în cunoaşterea diversului, n-ar putea deveni conştientă de identitatea funcţiei prin care unitatea aprehensivă uneşte diversul în mod sintetic într-o cunoaştere. Astfel, conştiinţa originară şi necesară a identităţii de sine însăşi este totodată o conştiinţă a unei unităţi, la fel de necesare, a sintezei tuturor fenomenelor prin concepte, adică după reguli, care le fac nu numai necesar reproductibile, ci îi determină prin aceasta şi intuiţiei lor un obiect, adică un concept despre ceva, în care ele se înlănţuie necesar; căci simţirea nu ar putea gândi, şi încă a priori, propria sa identitate în diversitatea reprezentărilor ei, dacă nu ar avea înaintea ochilor identitatea acţiunii, care supune unei unităţi transcendentale întreaga sinteză a aprehensiunii (care este empirică) şi face posibilă mai întâi înlănţuirea ei după reguli a priori. Acum vom putea determina mai exact şi conceptele noastre despre un obiect în genere. Toate reprezentările au, ca reprezentări, obiectul lor şi pot fi, la rândul lor, obiecte ale altor reprezentări. Fenomenele sunt singurele obiecte [A 109] care ne pot fi date nemijlocit şi ceea ce se raportează în ele nemijlocit la obiect se numeşte intuiţie. Dar aceste fenomene nu sunt lucruri în sine, ci numai reprezentări, care la rândul lor îşi au obiectul lor, care deci nu mai poate fi intuit de noi şi prin urmare poate fi numit obiect nonempiric, adică transcendental = X.
Conceptul pur despre acest obiect transcendental (care, de fapt, în toate cunoaşterile noastre este totdeauna identic = X) este ceea ce poate procura tuturor conceptelor noastre empirice, în genere, un raport cu un obiect, adică realitate obiectivă. Acest concept nu poate conţine nici o intuiţie determinată şi nu va privi deci altceva decât acea unitate care trebuie să se întâlnească într-un divers al cunoaşterii, întrucât acest divers se află în raport cu un obiect. Dar acest raport nu este altceva decât unitatea necesară a conştiinţei, deci şi a sintezei diversului cu ajutorul funcţiei comune a simţirii, care constă în a-l lega într-o reprezentare. Iar fiindcă această unitate trebuie să fie considerată ca necesară a priori (pentru că altfel cunoaşterea ar fi fără obiect), raportul cu un obiect transcendental, adică cu realitatea obiectivă a cunoaşterii noastre empirice, se va baza pe legea transcendentală [A 110] că toate fenomenele, întrucât prin ele urmează să ne fie date obiecte, trebuie să fie supuse regulilor a priori ale unităţii lor sintetice, care numai ele fac posibil raportul lor în intuiţia empirică; adică ele trebuie să fie supuse în experienţă condiţiilor unităţii necesare a apercepţiei, aşa cum în simpla intuiţie sunt supuse condiţiilor formale ale spaţiului şi timpului, ba chiar că orice cunoaştere nu e mai întâi posibilă decât datorită acestei duble condiţii.
4. EXPLICARE PRELIMINARĂ A POSIBILITĂŢII
CATEGORIILOR CA CUNOAŞTERI A PRIORI
Există numai o experienţă în care toate percepţiile sunt reprezentate ca fiind într-o înlănţuire completă şi logică; tot aşa cum este numai un spaţiu şi un timp în care au loc toate formele fenomenului şi toate relaţiile existenţei sau ale nonexistenţei. Când se vorbeşte de diferite experienţe, nu e vorba decât de tot atâtea percepţii aparţinând ca atare uneia şi aceleiaşi experienţe generale. Unitatea universală şi sintetică a percepţiilor constituie, în adevăr, tocmai forma experienţei, şi ea nu este altceva decât unitatea sintetică a fenomenelor prin concepte.
[A 111] Dacă unitatea sintezei prin concepte empirice ar fi cu totul contingentă şi dacă aceste concepte nu s-ar întemeia pe un principiu transcendental al unităţii, ar fi posibil ca o mulţime de fenomene să umple sufletul nostru, fără ca totuşi din aceasta să rezulte vreodată experienţă. Dar atunci ar dispărea şi orice raport al cunoaşterii la obiecte, fiindcă i-ar lipsi legătura care se face în virtutea legilor universale şi necesare; prin urmare, ea ar fi, ce-i drept, intuiţie vidă de gândire, dar niciodată cunoaştere, deci pentru noi ar fi totuna cu nimic.
Condiţiile a priori ale unei experienţe posibile în genere sunt în acelaşi timp condiţiile posibilităţii obiectelor experienţei. Eu afirm că toate categoriile menţionate mai sus nu sunt altceva decât condiţiile gândirii pentru o experienţă posibilă, aşa cum spaţiul şi timpul conţin condiţiile intuiţiei pentru această experienţă. Prin urmare, şi ele sunt concepte fundamentale pentru a gândi obiecte în genere corespunzătoare fenomenelor şi au deci a priori valabilitate obiectivă; ceea ce am vrut propriu-zis să ştim.
Dar posibilitatea şi chiar necesitatea acestor categorii se întemeiază pe relaţia pe care o are întreaga sensibilitate şi cu ea şi [A 112] toate fenomenele posibile, cu apercepţia originară, în care totul trebuie să fie necesar în conformitate cu condiţiile unităţii universale a conştiinţei de sine, adică să fie supuse funcţiilor generale ale sintezei, anume ale sintezei prin concepte, în care, numai, apercepţia îşi poate dovedi a priori identitatea ei universală şi necesară. Astfel, conceptul de cauză nu este altceva decât o sinteză (a ceea ce succede în seria cronologică cu alte fenomene) efectuată prin concepte, şi fără o astfel de unitate, care îşi are regula a priori şi îşi supune fenomenele, nu s-ar găsi o unitate, completă şi generală, deci necesară, a conştiinţei în diversul percepţiilor. Dar ele nu ar mai aparţine atunci nici unei experienţe, ar fi prin urmare fără obiect, si nu ar fi decât un joc orb al reprezentărilor, adică mai puţin decât un vis.
Toate încercările de a deriva din experienţă aceste concepte pure ale intelectului şi de a le atribui o origine numai empirică sunt deci cu totul sterile şi zadarnice. Nu vreau să dau ca exemplu decât conceptul de cauză, care cuprinde în sine caracterul de necesitate pe care nici o experienţă nu o poate da; experienţa ne învaţă, desigur, că unui fenomen îi succede de obicei alt fenomen, dar nu că cel din urmă trebuie să-i succeadă în mod necesar celui dintâi, nici că se poate conchide, a priori şi în mod cu totul general, de la primul la cel de-al doilea, precum se conchide dintr-o condiţie la consecinţă. Dar această regulă empirică a asociaţiei, care trebuie admisă pretutindeni când se spune că totul, în seria evenimentelor, [A 113] este supus regulilor în aşa măsură încât niciodată nu se întâmplă ceva fără să fi fost precedat de altceva căruia îi urmează totdeauna această regulă, considerată ca o lege a naturii, întreb eu, pe ce se întemeiază? şi cum este posibilă această asociaţie însăşi? Principiul posibilităţii asociaţiei diversului, întrucât se găseşte în obiect, se numeşte afinitatea diversului. Întreb, deci, cum vă faceti inteligibilă afinitatea universală a fenomenelor (cu ajutorul căreia ele sunt supuse legilor constante şi trebuie să le fie supuse)?
După principiile mele, această afinitate este foarte inteligibilă. Toate fenomenele posibile aparţin, ca reprezentări, întregii conştiinţe de sine posibile. Dar de această conştiinţă, considerată ca o reprezentare transcendentală, identitatea numerică este inseparabilă, şi ca este certă a priori, fiindcă nimic nu poate interveni în cunoaştere decât cu ajutorul acestei apercepţii originare. Cum această identitate trebuie să intervină necesar în sinteza oricărui divers al fenomenelor, întrucât ea urmează să devină cunoaştere empirică, fenomenele sunt supuse unor condiţii a priori, cu care sinteza lor (sinteza aprehensiunii) trebuie să fie universal conformă. Reprezentarea unei condiţii generale, după care poate fi pus un anumit divers (prin urmare într-un mod identic), se numeşte o regulă, şi se numeşte o lege când acest divers trebuie pus astfel. Toate fenomenele se află deci într-o legătură universală după legi necesare [A 114] şi, prin urmare, ele sunt într-o afinitate transcendentală, din care cea empirică nu este decât o simplă consecinţă.
Afirmaţia că natura urmează să se orienteze după principiul nostru subiectiv al apercepţiei, ba chiar că urmează să depindă de el în ce priveşte legitatea ei, pare desigur absurdă şi stranie. Dar dacă ne gândim că această natură nu este în sine decât un ansamblu de fenomene, prin urmare că nu este un lucru în sine, ci numai o multitudine de reprezentări ale simţirii, atunci nu ne vom mira s-o vedem numai în facultatea radicală a întregii noastre cunoaşteri, anume în apercepţia transcendentală, în această unitate care singură îi permite să fie obiect al oricărei experienţe posibile, adică natură; şi se va înţelege prin aceasta însăşi că noi putem cunoaşte această unitate a priori, prin urmare şi ca necesară, lucru la care fireşte ar trebui să renunţăm, dacă ea ar fi dată în sine, independent de primele izvoare ale gândirii noastre. Căci atunci eu nu aş şti de unde ar trebui să luăm judecăţile sintetice ale unei astfel de unităţi universale a naturii, fiindcă în acest caz ar trebui să le împrumutăm de la obiectele naturii însăşi. Dar cum aceasta nu s-ar putea face decât empiric, atunci de aici nu ar putea fi scoasă altă unitate decât una contingentă, care însă e departe de a fi suficientă înlănţuirii necesare pe care o gândim, când o numim natură.
[A 115] DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE
ALE INTELECTULUI
Secţiunea a treia
DESPRE RAPORTUL INTELECTULUI CU OBIECTE ÎN
GENERE ŞI DESPRE POSIBILITATEA
DE A LE CUNOAŞTE A PRIORI
Ceea ce am expus separat şi în detaliu în secţiunea precedentă vom prezenta acum reunit şi sistematic. Sunt trei izvoare subiective de cunoaştere pe care se întemeiază posibilitatea unei experienţe în genere şi cunoaşterea obiectelor acestei experienţe: simţurile, imaginaţia şi apercepţia; fiecare dintre ele poate fi considerată ca empirică – în aplicarea la fenomene date -, dar toate sunt şi elemente sau fundamente a priori care fac posibilă însăşi această folosire empirică. Simţurile prezintă fenomenele empiric în percepţie; imaginaţia, în asociaţie (şi reproducere); apercepţia, în conştiinţa empirică a identităţii acestor reprezentări reproductive cu fenomenele, prin care au fost date, prin urmare în recogniţie.
Dar la baza tuturor percepţiilor stă a priori intuiţia pură (care pentru percepţiile considerate ca reprezentări este forma intuiţiei interne, timpul); la baza asociaţiei, [A 116] sinteza pură a imaginaţiei şi la cea a conştiinţei empirice, apercepţia pură, adică identitatea universală de sine în toate reprezentările posibile.
Dacă vrem să urmărim principiul intern al acestei legături a reprezentărilor până la acel punct în care toate trebuie să conveargă pentru a dobândi abia aici unitatea cunoaşterii pentru o experienţă posibilă, trebuie să începem cu apercepţia pură. Toate intuiţiile nu sunt pentru noi nimic şi nu ne interesează câtuşi de puţin, dacă nu pot fi primite în conştiinţă, fie că ele pătrund în ea direct sau indirect, şi numai astfel este posibilă cunoaşterea. Noi suntem conştienţi a priori de identitatea universală, a noastră înşine, în raport cu toate reprezentările care pot aparţine vreodată cunoaşterii noastre, ca de o condiţie necesară a posibilităţii tuturor reprezentărilor (fiindcă ele nu reprezintă în mine ceva decât cu condiţia de a aparţine, cu toate celelalte, unei conştiinţe, prin urmare trebuie să poată fi cel puţin legate în ea). Acest principiu este ferm stabilit a priori şi poate fi numit principiul transcendental al unităţii întregului divers al reprezentărilor noastre (prin urmare şi al diversului intuiţiei). Unitatea diversului într-un subiect este sintetică, deci apercepţia pură ne procură un principiu [A 117] al unităţii sintetice a diversului în orice intuiţie posibilă[49].
[A 118] Dar această unitate sintetică presupune o sinteză sau o include, şi dacă prima trebuie să fie necesară a priori, atunci şi cea din urmă trebuie să fie o sinteză a priori. Deci unitatea transcendentală a apercepţiei se raportează la sinteza pură a imaginaţiei ca la o condiţie a priori a posibilităţii oricărei compuneri a diversului într-o cunoaştere. Dar numai sinteza productivă a imaginaţiei poate avea loc a priori, căci cea reproductivă se întemeiază pe condiţii ale experienţei. Principiul unităţii necesare a sintezei pure (proiiuctive) a imaginaţiei, anterior apercepţiei, este deci principiul posibilităţii oricărei cunoaşteri, îndeosebi a experienţei.
Numim transcendentală sinteza diversului în imaginaţie când, fără a distinge intuiţiile unele de altele, ea nu se raportează a priori la altceva decât la legarea diversului, şi unitatea acestei sinteze se numeşte transcendentală, când cu privire la unitatea originară a apercepţiei ea este reprezentată ca fiind a priori necesară. Cum aceasta din urmă se află la baza posibilităţii oricărei cunoaşteri, unitatea transcendentală a sintezei imaginaţiei este forma pură a oricărei cunoaşteri posibile şi prin care toate obiectele unei experienţe posibile trebuie reprezentate a priori.
[A 119] Unitatea apercepţiei cu privire la sinteza imaginaţiei este intelectul, şi aceeaşi unitate, cu privire la sinteza transcendentală a imaginaţiei, este intelectul pur. În intelect sunt deci cunoştinţe pure a priori, care conţin unitatea necesară a sintezei pure a imaginaţiei cu privire la toate fenomenele posibile. Acestea sunt categoriile, adică conceptele pure ale intelectului; prin urmare, facultatea de cunoaştere empirică a omului conţine în mod necesar un intelect care se raportează la toate obiectele simţurilor, deşi numai cu ajutorul intuiţiei şi al sintezei ei prin imaginaţie, căruia deci îi sunt supuse toate fenomenele ca data pentru o experienţă posibilă. Cum această raportare a fenomenelor la o experienţă posibilă este şi ea necesară (fiindcă fără ea nu am dobândi prin ele absolut nici o cunoaştere şi, prin urmare, ele nu ne-ar interesa câtuşi de puţin), urmează că intelectul pur este, cu ajutorul categoriilor, un principiu formal şi sintetic al tuturor experienţelor şi că fenomenele au un raport necesar cu intelectul.
Vom expune acum înlănţuirea necesară a intelectului cu fenomenele prin intermediul categoriilor, pornind de jos în sus, adică de la ceea ce-i empiric. Primul lucru care [A 120] ne este dat este fenomenul, care, dacă e unit cu conştiinţa, se numeşte percepţie (fără raportul la o conştiinţă cel puţin posibilă, fenomenul nu ar putea deveni pentru noi niciodată un obiect al cunoaşterii; nu ar fi deci pentru noi nimic, şi fiindcă în sine însuşi el nu are realitate obiectivă şi nu există decât în cunoaştere, n-ar fi absolut nimic). Dar fiindcă orice fenomen conţine un divers, prin urmare în simţire se găsesc diverse percepţii diseminate şi separate în sine, e necesară o legătură a lor pe care ele nu o pot avea în simţul însuşi. Este deci în noi o facultate activă a sintezei acestui divers, pe care o numim imaginaţie, iar acţiunea exercitată de ea nemijlocit în percepţii o numesc aprehensiune[50]. Imaginaţia trebuie să aducă diversul intuiţiei într-o imagine; mai întâi, deci, trebuie să primească impresiile în activitatea ei, adică să le aprehendeze.
[A 121] E însă clar că însăşi această aprehensiune a diversului încă nu ar produce ea singură o imagine şi un ansamblu de impresii, dacă nu ar exista un principiu subiectiv de a evoca o percepţie, de la care simţirea trece la alta, la cea următoare, şi de a reprezenta astfel serii întregi de percepţii, adică dacă nu ar exista o facultate reproductivă a imaginaţiei, facultate care nici ea nu este deci decât numai empirică.
Dar fiindcă, dacă reprezentări s-ar reproduce unele pe altele, fără deosebire, aşa cum s-au produs împreună la întâmplare, nu ar putea rezulta nici o înlănţuire determinată a lor, ci numai grămezi incoerente ale lor, prin urmare nici o cunoştinţă; reproducerea lor trebuie să aibă o regulă, conform căreia o reprezentare intră în legătură mai curând cu una decât cu alta în imaginaţie. Acest principiu subiectiv şi empiric al reproducerii după reguli se numeşte asociaţia reprezentărilor.
Dar dacă această unitate a asociaţiei n-ar avea şi un principiu obiectiv, astfel încât să fie imposibil ca fenomenele să fie aprehendate de imaginaţie altfel decât în condiţia unei unităţi sintetice posibile a acestei aprehensiuni, atunci ar fi ceva cu totul accidental ca fenomene să se ordoneze într-o înlănţuire de cunoştinţe omeneşti. Căci, deşi am avea facultatea de a asocia percepţii, ar rămâne totuşi în sine [A 122] cu totul indeterminat şi contingent dacă ele ar fi şi asociabile; şi în cazul când n-ar fi, atunci ar fi posibilă o mulţime de percepţii şi chiar poate o întreagă sensibilitate, în care s-ar găsi multă conştiinţă empirică în simţirea mea, dar izolată şi fără să aparţină unei conştiinţe de mine însumi, ceea ce este însă imposibil. Căci numai prin faptul că atribui toate percepţiile unei conştiinţe (apercepţiei originare) pot eu spune despre toate percepţiile că sunt conştient de ele. Trebuie să fie deci un principiu obiectiv, adică sesizabil a priori, anterior tuturor legilor empirice ale imaginaţiei, principiu pe care se întemeiază posibilitatea, ba chiar necesitatea unei legi care se extinde la toate fenomenele şi care constă în a le considera anume pe toate ca astfel de date ale simţurilor care sunt asociabile în sine şi supuse regulilor universale ale unei legături totale în reproducere. Eu numesc afinitatea fenomenelor acest principiu obiectiv al întregii asociaţii a fenomenelor. Dar nu-l putem găsi nicăieri altundeva decât în principiul unităţii apercepţiei cu privire la toate cunoştinţele care trebuie să-mi aparţină. După acest principiu, absolut toate fenomenele trebuie să intre în simţire sau să fie aprehendate astfel, încât să concorde cu unitatea apercepţiei, ceea ce ar fi imposibil fără o unitate sintetică în înlănţuirea lor, care, prin urmare, este şi obiectiv necesară.
[A 123] Unitatea obiectivă a oricărei conştiinţe (empirice) într-o conştiinţă (aceea a apercepţiei originare) este deci condiţia necesară a oricărei percepţii posibile, şi afinitatea apropiată sau îndepărtată a tuturor fenomenelor este o urmare necesară a unei sinteze în imaginaţie care este întemeiată a priori pe reguli.
Imaginaţia este deci şi ea o facultate a unei sinteze a priori, din care cauză noi îi dăm numele de imaginaţie productivă, şi întrucât cu privire la tot diversul fenomenului nu are alt scop decât unitatea necesară în sinteza acestui fenomen, ea poate fi numită funcţia transcendentală a imaginaţiei. Este de aceea fără îndoială straniu, dar din cele precedente totuşi evident, că numai cu ajutorul acestei funcţii transcendentale a imaginaţiei devine posibilă afinitatea fenomenelor, cu ea asociaţia, şi prin aceasta din urmă, în sfârşit, reproducerea după legi, prin urmare experienţa însăşi: fiindcă fără ea nici un concept despre obiecte nu s-ar uni într-o experienţă.
