Principiul permanenţei substanţei

Substanţa persistă în orice schimbare a fenomenelor şi

cuantumul ei în natură nu creşte, nici nu scade^[61]

DO VADĂ^[62]

Toate fenomenele sunt în timp şi numai în el ca substrat (ca formă permanentă a intuiţiei interne) pot fi reprezentate atât simultaneitatea cât şi succesiunea. Deci timpul, în care trebuie gândită orice schimbare [B 225] a fenomenelor, rămâne şi nu se schimbă, pentru că în el succesiunea sau simultaneitatea nu pot fi reprezentate decât ca determinări ale lui. Timpul nu poate fi perceput în sine. Prin urmare, în obiectele percepţiei, adică în fenomene, trebuie să se găsească substratul care reprezintă timpul în genere şi în care orice schimbare sau simultaneitate poate fi percepută în aprehensiune prin raportul fenomenelor faţă de el. Dar substratul a tot ce e real, adică a ceea ce aparţine existenţei obiectelor, este substanţa, în care tot ce aparţine existenţei nu poate fi gândit ca determinare. Prin urmare, permanentul, numai în legătură cu care pot fi determinate toate raporturile de timp ale fenomenelor, este substanţa în fenomen, adică realul lor, care, ca substrat al oricărei schimbări, rămâne totdeauna acelaşi. Fiindcă această substanţă nu poate deci să se schimbe în existenţa ei, nici cuantumul ei în natură nn poate nici creşte, nici scădea.

Aprehensiunea noastră a diversului fenomenului este totdeauna succesivă şi deci totdeauna schimbătoare. Noi nu putem deci niciodată determina numai prin ea dacă acest divers, ca obiect al experienţei, e simultan sau succesiv, dacă la baza experienţei nu se află ceva care este în orice timp, adică ceva durabil şi permanent, a cărui [B 226] schimbare şi simultaneitate nu reprezintă decât tot atâtea moduri (modi ai timpului) de existenţă a permanentului. Numai în permanent deci sunt posibile raporturile de timp (căci simultaneitatea şi succesiunea sunt singurele raporturi în timp), [A 183] adică permanentul este substratul reprezentării empirice a timpului însuşi, substratul care, el singur, face posibilă orice determinare de timp. Permanenţa exprimă în genere timpul ca un corelat constant al oricărei existenţe a fenomenelor, al oricărei schimbări şi al oricărei simultaneităţi. Căci schimbarea nu priveşte timpul însuşi, ci numai fenomenele în timp (aşa cum simultaneitatea nu este un modus al timpului însuşi, pentru că în timp părţile nu sunt simultane, ci sunt toate succesive). Dacă am voi să atribuim timpului însuşi o succesiune, ar trebui să mai gândim încă un alt timp, în care această succesiune ar fi posibilă. Numai datorită permanentului, existenţa dobândeşte în diferitele părţi succesive ale seriei de timp o cantitate, pe care o numim durată. Căci numai în simpla succesiune, existenţa nu face decât să dispară şi să apară mereu şi nu are niciodată nici cea mai mică cantitate. Fără acest permanent nu există deci raport de timp. Timpul nu poate fi perceput în sine; prin urmare, acest permanent în fenomene e substratul oricărei determinări de timp, în consecinţă şi condiţia posibilităţii oricărei unităţi sintetice a percepţiilor, adică a experienţei, [B 227] şi în acest permanent orice existenţă şi orice schimbare în timp nu pot fi considerate decât ca un modus al existenţei a ceea ce rămâne şi persistă. Astfel, în toate fenomenele permanentul este obiectul însuşi, adică substanţa (phaenomenon), dar tot ce se schimbă [A 184] sau se poate schimba nu aparţine decât modului cum există această substanţă sau aceste substanţe, deci determinărilor lor.

Găsesc că în toate timpurile nu numai filosoful, ci şi simţul comun au presupus această permanenţă ca un substrat al oricărei schimbări a fenomenelor şi o vor admite totdeauna ca fiind indubitabilă, numai că filosoful se exprimă asupra acestui lucru ceva mai exact, spunând: în toate schimbările din lume rămâne substanţa şi numai accidentele se schimbă. Dar despre această judecată sintetică nu găsesc nicăieri nici măcar încercarea unei demonstraţii; ba chiar ea nu figurează, cum i s-ar cuveni totuşi, decât rareori în fruntea legilor pure şi valabile cu totul a priori ale naturii. În realitate, judecata că substanţa este permanentă e tautologică. Căci numai această permanenţă este raţiunea pentru care aplicăm la fenomen categoria substanţei, şi ar fi trebuit să se demonstreze că în toate fenomenele este ceva permanent, în care ceea ce e schimbător nu e decât determinarea existenţei lui. Dar cum o astfel de demonstraţie nu poate fi procurată niciodată [B 228] dogmatic, adică cu ajutorul conceptelor, fiindcă priveşte o judecată sintetică a priori, şi cum nu i-a trecut nimănui prin gând că astfel de judecăţi nu sunt valabile decât cu privire la o experienţă posibilă, [A 185] şi că prin urmare nici nu pot fi dovedite decât printr-o deducţie a posibilităţii acestei experienţe, nu e de mirare că deşi a fost pusă la baza oricărei experienţe (fiindcă necesitatea ei în cunoaşterea empirică se simte) totuşi n-a fost dovedită niciodată.

Un filosof a fost întrebat: cât cântăreşte fumul? El a răspuns: scade din greutatea lemnului ars greutatea cenuşii rămase şi vei avea greutatea fumului. El presupunea deci ca incontestabil că nici în foc materia (substanţa) nu dispare, ci că numai forma ei suferă o schimbare. Tot astfel judecata: din nimic nu se naşte nimic nu este decât o altă concluzie a principiului permanenţei sau, mai curând, a existenţei totdeauna persistente a subiectului propriu al fenomenelor. Căci, pentru ca ceea ce vrem să numim substanţă în fenomen să fie adevăratul substrat al oricărei determinări de timp, atunci trebuie ca întreaga existenţă, atât în timpul trecut cât şi în cel viitor, să poată fi determinată exclusiv prin acest substrat. Prin urmare, noi nu putem da unui fenomen numele de substanţă decât pentru că presupunem existenţa lui în orice timp, ceea ce nu este exprimat bine prin cuvântul permanenţă, [B 229] întrucât acesta pare să se raporteze mai mult la timpul viitor. Dar cum necesitatea internă de a exista permanent este legată inseparabil cu necesitatea de a fi existat totdeauna, expresia poate fi păstrată. [A 186] Gigni de nihilo nihil, in nihilum nil posse reverti erau două judecăţi pe care cei vechi le legau inseparabil, şi care astăzi uneori se separă din nepricepere, fiindcă se crede că ele se aplică la lucrurile în sine şi că prima ar putea fi contrară dependenţei lumii de o cauză supremă (chiar în ce priveşte substanţa ei). Dar această teamă este fără temei, fiindcă aici e vorba numai de fenomene în câmpul experienţei, a căror unitate nu ar fi niciodată posibilă, dacă am admite că se produc lucruri noi (în ce priveşte substanţa). Căci atunci ar dispărea ceea ce poate reprezenta exclusiv unitatea timpului, anume identitatea substratului, singura în care orice schimbare are unitate completă. Această permanenţă nu este totuşi nimic mai mult decât modul de a ne reprezenta existenţa lucrurilor (în fenomen).

Determinările unei substanţe, care nu sunt altceva decât moduri particulare ale ei de a exista, se numesc accidente. Ele sunt totdeauna reale, deoarece privesc existenţa substanţei. (Negaţiile sunt numai determinări care exprimă nonexistenţa a ceva în substanţă.) Dacă am atribui acestui real [B 230] în substanţă o existenţă particulară (de exempltt mişcării, considerată ca un accident al materiei), atunci această existenţă se numeşte inerenţă, spre deosebire de existenţa substanţei, care se numeşte subzistenţă. Dar de aici [A 187] rezultă multe interpretări greşite, şi e mai exact şi mai bine exprimat dacă accidentul este desemnat numai prin modul cum e determinată pozitiv existenţa unei substanţe. Cu toate acestea, în virtutea condiţiilor cărora le este supusă folosirea logică a intelectului nostru, este inevitabil să se izoleze oarecum ceea ce se poate schimba [B 231] în existenţa unei substanţe, în timp ce substanţa rămâne, şi să se considere ceva în raportul lui cu permanentul propriu şi cu radicalul; de aceea, această categorie şi stă sub titlul raporturilor mai mult ca condiţie a acestora, decât pentru că ea însăşi ar conţine un raport.

[A 188] Pe această permanenţă se bazează şi înţelegerea corectă a conceptului de schimbare. Naşterea şi dispariţia nu sunt schimbări a ceea ce se naşte sau dispare. Schimbarea este un mod de a exista, care succede unui alt mod de a exista al aceluiaşi lucru. De aceea, tot ce se schimbă e permanent şi numai starea lui se schimbă. Deoarece această schimbare nu priveşte decât determinările care pot înceta sau şi începe, putem spune, printr-o expresie aparent cam paradoxală: numai permanentul (substanţa) se schimbă, variabilul nu suferă nici o schimbare de existenţă, ci numai o schimbare de aspect, fiindcă unele determinări încetează şi altele încep.

Schimbarea nu poate fi percepută deci decât la substanţe, şi nu poate fi percepţie posibilă a naşterii sau morţii decât întrucât sunt numai determinări ale permanentului, fiindcă tocmai acest permanent face , posibilă reprezentarea despre trecerea de la o stare la alta şi de la nonexistenţă la existenţă şi care deci nu pot fi cunoscute empiric decât ca determinări variabile a ceea ce rămâne. Presupuneţi că ceva începe să existe absolut; atunci trebuie să admiteţi un moment în care acest ceva nu era. Dar de ce vreţi să legaţi acest moment, dacă nu de ceea ce există deja? Căci un timp vid, care ar precede, nu este un obiect al percepţiei. Dar dacă legaţi această devenire de lucruri care existau înainte şi care au durat până la ea, atunci devenirea din urmă nu a fost decât o determinare a celei dintâi, care exista deja ca permanentă. La fel e şi cu dispariţia unui lucru: ea presupune reprezentarea empirică a unui timp în care un fenomen nu mai există.

Substanţele (în fenomen) sunt substraturile tuturor determinărilor de timp. Naşterea unora şi dispariţia altora ar suprima însăşi condiţia unică a unităţii empirice a timpului şi fenomenele s-ar raporta atunci la două feluri de timp, [B 232] a căror existenţă s-ar scurge simultan, ceea ce este absurd. Căci nu există decât un timp, în [A 189] care toate timpurile diferite trebuie puse nu ca simultane, ci ca succesive.

Prin urmare, permanenţa este o condiţie necesară care singură permite determinarea fenomenelor, ca lucruri sau ca obiecte, într-o experienţă posibilă. Dar care este criteriul empiric al acestei permanenţe necesare şi, cu ea, al substanţialităţii fenomenelor, despre aceasta expunerea următoare ne va da prilejul să remarcăm cele necesare.

B. ANALOGIA A DOUA

Principiul succesiunii în timp după legea cauzalităţii

Toate schimbările au loc după legea legăturii dintre cauză şiefect^[63]

^DOVADĂ[64]

Principiul precedent a demonstrat că toate fenomenele succesiunii în timp nu sunt decât schimbări, adică o existenţă şi o nonexistenţă succesivă a determinărilor substanţei care persistă, prin urmare că nu se poate admite existenţa substanţei însăşi care ar succede nonexistenţei ei sau nonexistenţa ei care ar succede existenţei – cu alte cuvinte, [B 233] naşterea sau dispariţia substanţei însăşi. Acest principiu ar fi putut fi exprimat şi astfel: Orice schimbare de stare (succesiune) a fenomenelor nu este decât schimbare de existenţă, căci naşterea sau dispariţia substanţei nu sunt schimbări ale ei, deoarece conceptul schimbării presupune tocmai acelaşi subiect ca existând cu două determinări opuse, prin urmare, ca permanent. După această avertizare urmează dovada.

Eu percep că fenomenele se succed, adică o stare a lucrurilor este într-un moment al cărei contrariu exista în starea precedentă. Eu leg deci, propriu-zis, două percepţii în timp. Această legătură nu este opera simplului simţ şi a intuiţiei, ci este, aici, produsul unei facultăţi sintetice a imaginaţiei, care determină simţul intern cu privire la raportul de timp. Dar această facultate poate lega cele două stări amintite în două moduri, astfel încât una sau alta să preceadă în timp, căci timpul nu poate fi perceput în el însuşi şi, în raport cu el, poate fi determinat în obiect, oarecum empiric, ceea ce precede şi ceea ce urmează. Eu nu sunt deci conştient decât că imaginaţia mea pune pe una înainte, pe alta după, iar nu că în obiect o stare precede pe alta; sau, cu alte cuvinte, simpla percepţie [B 234] lasă indeterminat raportul obiectiv al fenomenelor care se succed. Pentru ca acesta să fie cunoscut ca determinat, raportul dintre cele două stări trebuie să fie gândit astfel, încât el să determine ca necesar care din aceste două stări trebuie pusă întâi şi care pe urmă, şi nu invers. Dar conceptul care implică o necesitate a unităţii sintetice nu poate fi decât un concept pur al intelectului, care nu se află în percepţie; şi acesta este aici conceptul raportului dintre cauză şi efect, prin care cauza determină efectul în timp ca pe o consecinţă a ei şi nu ca ceva care ar putea precede numai în imaginaţie (sau chiar de a nu fi deloc perceput). Deci numai prin faptul că supunem succesiunea fenomenelor, prin urmare orice schimbare, legii cauzalităţii este posibilă experienţa însăşi, adică o cunoaştere empirică a acestor fenomene; prin urmare ele însele nu sunt posibile, ca obiecte ale experienţei, decât după această lege.

Aprehensiunea diversului fenomenului este totdeauna succesivă. Reprezentările părţilor se succed unele după altele. Dacă se succed şi în obiect, este un al doilea punct al reflecţiei, care nu e cuprins în cel dintâi. Putem numi într-adevăr obiect orice lucru şi chiar orice reprezentare, întrucât suntem conştienţi de ele; dar ceea ce înseamnă acest cuvânt cu privire la [B 235] fenomene, considerate nu ca obiecte (ca reprezentări), [A 190] ci numai ca desemnând un obiect trebuie cercetat mai adânc. Întrucât sunt în acelaşi timp numai, ca reprezentări, obiecte ale conştiinţei, ele nu sunt deloc diferite de aprehensiune, adică de actul prin care ele sunt admise în sinteza imaginaţiei, şi deci trebuie să spunem: diversul fenomenelor este produs totdeauna succesiv în simţire. Dacă fenomenele ar fi lucruri în sine, nici un om nu şi-ar putea da seama din succesiunea reprezentărilor diversului lor cum acest divers este legat în obiect. Căci noi nu avem a face decât cu reprezentările noastre; cum ar putea fi lucrurile în sine (fără a lua în considerare reprezentările prin care ele ne afectează) este cu totul în afara sferei cunoaşterii noastre. Deşi fenomenele nu sunt lucruri în sine şi totuşi sunt singurul lucru care ne poate fi dat spre cunoaştere, trebuie să arăt ce legătură convine în timp diversului care se găseşte în fenomenele însele, în timp ce reprezentarea diversului în aprehensiune este totdeauna succesivă. Astfel, de exemplu, aprehensiunea diversului în fenomenul unei case care se află în faţa mea este succesivă. Se pune acum întrebarea dacă diversul acestei case este şi în sine succesiv, ceea ce, fără îndoială, nu va admite nimeni. Dar de îndată ce ridic conceptele mele despre un obiect [B 236] până la semnificaţia transcendentală, casa nu mai este un lucru în sine, ci numai un fenomen, [A 191] adică o reprezentare al cărei obiect transcendental e necunoscut. Ce înţeleg eu deci prin întrebarea: cum poate fi legat diversul în fenomenul însuşi (care totuşi nu este nimic în sine)? Ceea ce se află în aprehensiunea succesivă este considerat aici ca reprezentare, iar fenomenul, care mi-e dat, cu toate că nu este altceva decât un ansamblu al acestor reprezentări, e considerat ca obiectul acestor reprezentări, obiect cu care trebuie să concorde conceptul meu, pe care-l scot din reprezentările aprehensiunii. Se vede imediat că, deoarece adevărul este acordul cunoştinţei cu obiectul, nu se poate pune aici problema decât despre condiţiile formale ale adevărului empiric, şi că fenomenul, în opoziţie cu reprezentările aprehensiunii, nu poate fi reprezentat decât ca obiect al aprehensiunii distinct de aceste reprezentări, întrucât această aprehensiune este supusă unei reguli care o distinge de orice altă aprehensiune şi care face necesar un mod de legare a diversului. Ceea ce în fenomen cuprinde condiţia acestei reguli necesare a aprehensiunii este obiectul.

Dar să revenim la problema noastră. Că ceva se întâmplă, că adică ceva sau o stare, care nu era mai înainte, devine, e ceea ce nu poate fi perceput [B 237] empiric, dacă nu e precedată de un fenomen care să nu fi conţinut în sine această stare; căci o realitate care [A 192] succede unui timp vid, prin urmare un început pe care nu-l precede nici o stare a lucrurilor, poate fi aprehendată tot atât de puţin ca şi timpul vid însuşi. Orice aprehensiune a unei întâmplări este deci o percepţie care succede alteia. Dar fiindcă în orice sinteză a aprehensiunii lucrurile stau aşa cum am arătat mai sus la fenomenul unei case, ea nu se distinge încă prin aceasta de altele. Dar mai observ că dacă într-un fenomen care conţine o întâmplare numesc A starea anterioară a percepţiei, iar B starea următoare, B nu poate decât să succeadă lui A în aprehensiune, iar percepţia A nu poate să succeadă lui B, ci numai să-l preceadă. Văd, de exemplu, o corabie plutind pe fluviu în jos. Percepţia mea a locului unde se găseşte ea în avalul fluviului succede percepţiei locului în care se găsea în amonte şi e imposibil ca în aprehensiunea acestui fenomen corabia să fie percepută întâi în aval şi pe urmă în amonte. Ordinea în seria percepţiilor care se succed în aprehensiune este deci aici determinată, şi aprehensiunea este legată de această ordine. În exemplul precedent al unei case, percepţiile mele în aprehensiune puteau să înceapă din vârful ei şi să sfârşească la pământ, dar ele puteau [B 238] să înceapă şi de jos şi să sfârşească sus, după cum puteau să aprehendeze de la dreapta sau de la stânga diversul intuiţiei empirice. În seria acestor [A 193] percepţii nu era deci o ordine determinată care să mă constrângă să încep cu o anumită parte în aprehensiune, pentru a lega empiric diversul. Această regulă se găseşte însă totdeauna în percepţia a ceea ce se întâmplă, şi ea face necesară ordinea percepţiilor succesive (în aprehensiunea acestui fenomen).

Va trebui deci, în cazul nostru, să deriv succesiunea subiectivă a aprehensiunii din succesiunea obiectivă a fenomenelor, pentru că altfel, cea dintâi ar fi cu totul indeterminată şi nu ar distinge nici un fenomen de altul. Succesiunea subiectivă singură, fiind cu totul arbitrară, nu dovedeşte nimic cu privire la legarea diversului în obiect. Succesiunea obiectivă va consta deci în ordinea diversului fenomenului, ordine care face ca aprehensiunea a ceva (care se întâmplă) să succadă aprehensiunii a altceva (care precede) după o regulă. Numai astfel pot fi eu îndreptăţit să spun despre fenomenul însuşi, şi nu numai despre aprehensiunea mea, că în fenomen se găseşte o succesiune, ceea ce înseamnă că eu nu pot efectua aprehensiunea decât tocmai în această succesiune.

După o astfel de regulă, trebuie deci ca în ceea ce în genere precede un eveniment să se afle condiţia [B 239] după care acest eveniment urmează totdeauna şi în mod necesar; eu nu pot răsturna însă ordinea, să merg de la eveniment îndărăt [A 194] şi să determin (prin aprehensiune) ceea ce precede. Căci nici un fenomen nu se întoarce de la momentul următor la cel precedent, dar se raportează totuşi la vreun moment precedent; dimpotrivă, de la un timp dat, progresia la un alt timp următor este necesar determinată. Astfel, fiindcă este ceva care urmează, eu trebuie să raportez acest ceva în mod necesar la altceva în genere care precede şi căruia îi succede după o regulă, adică în mod necesar, astfel încât evenimentul, ca condiţionat, indică cert o condiţie oarecare, care determină acest eveniment.

Să presupunem că un eveniment nu e precedat de nimic căruia el ar trebui să-i urmeze în conformitate cu o regulă; atunci orice succesiune a percepţiei nu ar fi determinată decât în aprehensiune, adică numai subiectiv; dar prin aceasta nu ar fi deloc determinat obiectiv ce anume trebuie să preceadă şi ce să succeadă percepţiilor. Nu am avea în acest fel decât un joc de reprezentări, care nu s-ar raporta la nici un obiect, adică prin percepţia noastră un fenomen nu ar fi distins deloc de oricare altul sub raportul timpului, fiindcă succesiunea în aprehendare este totdeauna identică şi deci în fenomen nu este nimic care s-o determine astfel ca, prin aceasta, o [B 240] anumită succesiune să fie făcută obiectiv necesară. Eu nu voi spune deci că două stări se [A 195] succed într-un fenomen, ci doar că o aprehensiune urmează alteia, ceea ce e numai ceva subiectiv şi nu determină un obiect, prin urmare nu poate fi valabilă pentrn cunoaşterea unui obiect oarecare (nici chiar în fenomen). Când deci aflăm prin experienţă că se întâmplă ceva, presupunem totdeauna că ceva precede, căruia acel ceva îi urmează în virtutea unei reguli. Căci fără aceasta eu nu aş spune despre obiect că succedă, deoarece simpla succesiune în aprehensiunea mea, dacă nu e determinată printr-o regulă cu privire la ceva care precede, nu justifică o succesiune în obiect. Astfel se întâmplă totdeauna cu privire la o regulă după care fenomenele în succesiunea lor, adică aşa cum se întâmplă, sunt determinate de starea anterioară; eu fac obiectivă sinteza mea subiectivă (a aprehensiunii), şi numai datorită acestei singure presupuneri este posibilă însăşi experienţa a ceva care se întâmplă.

Aceasta pare, ce-i drept, să contrazică toate observaţiile care au fost făcute totdeauna asupra mersului folosirii intelectului nostru. După aceste observaţii, abia numai prin succesiunile multor evenimente percepute şi comparate, şi găsite concordante cu fenomene anterioare, am fost noi conduşi să descoperim o regulă, [B 241] în virtutea căreia anumite evenimente urmează totdeauna anumitor fenomene, şi prin aceasta am fost înainte de toate determinaţi să formăm conceptul de cauză. După astfel [A 196] de considerente, acest concept ar fi numai empiric şi regula pe care o procură, anume că tot ce se întâmplă are o cauză, ar fi la fel de contingentă ca experienţa însăşi: universalitatea şi necesitatea lui nu ar fi decât fictive şi nu ar avea adevărată valabilitate universală, fiindcă nu ar fi a priori, ci ar i întemeiate numai pe inducţie. Dar aici este la fel ca şi cu alte reprezentări pure a priori (de exemplu, spaţiul şi timpul), pe care nu le putem scoate din experienţă ca concepte clare decât fiindcă noi le pusesem în experienţă, pe care am constituit-o cu ajutorul acestor concepte. Negreşit, claritatea logică a acestei reprezentări a unei reguli care determină seria evenimentelor nu e posibilă, ca concept de cauză, decât dacă ne-am servit de ea în experienţă; dar o considerare a acestei reguli ca o condiţie a unităţii sintetice a fenomenelor în timp a fost totuşi baza experienţei însăşi şi, deci, a precedat-o a priori.

E vorba deci să arătăm printr-un exemplu că noi nu atribuim niciodată, nici chiar în experienţă, obiectului succesiunea (pe care o vedem într-un eveniment, când se întâmplă ceva, care nu era mai înainte) şi nu o distingem de succesiunea subiectivă a [B 242] aprehensiunii noastre decât dacă avem ca principiu o regulă care ne constrânge să observăm această ordine a percepţiilor mai mult decât pe alta, ba chiar că această constrângere [A 197] este propriu-zis ceea ce face posibilă în primul rând reprezentarea unei succesiuni în obiect.

Avem reprezentări în noi de care putem deveni şi conştienţi. Dar oricât de întinsă, de exactă şi de precisă ar putea fi această conştiinţă, ea rămâne totuşi formată numai din reprezentări, adică din determinări interne ale simţirii noastre în cutare sau cutare raport de timp. Cum ajungem noi să conferim acestor reprezentări un obiect sau să le atribuim, dincolo de realitatea lor subiectivă, pe care o au ca modificări, nu ştiu ce realitate obiectivă? Semnificaţia obiectivă nu poate consta în raportul cu altă reprezentare (cu cea pe care vrem s-o denumim a obiectului); căci altfel se pune din nou problema: cum iese această reprezentare la rândul ei din ea însăşi şi dobândeşte semnificaţie obiectivă dincolo de cea subiectivă, care-i este proprie ca determinare a stării de simţire? Dacă cercetăm ce proprietate nouă conferă reprezentărilor noastre raportul cu un obiect şi care este dignitatea pe care ele o dobândesc în chipul acesta, găsim că acest raport nu constă în altceva decât în aceea că face necesară legătura reprezentărilor într-un anumit mod şi le supune unei reguli; invers, numai prin faptul [B 243] că o anumită ordine e necesară în raportul cronologic al reprezentărilor noastre, li se conferă o semnificaţie obiectivă.

[A 198] În sinteza fenomenelor, diversul reprezentărilor este totdeauna succesiv. Prin aceasta nu este reprezentat nici un obiect, fiindcă printr-o asemenea succesiune, care e comună tuturor aprehensiunilor, nimic nu este distins de altceva. Dar de îndată ce percep sau presupun că în această succesiune există un raport cu starea precedentă, din care reprezentarea rezultă după o regulă, atunci eu îmi reprezint ceva ca eveniment sau ca ceva care se întâmplă, adică cunosc un obiect pe care trebuie să-l pun în timp într-un anumit loc determinat, care, după starea precedentă, nu-i poate fi atribuită altfel. Dacă percep deci că se întâmplă ceva, atunci în această reprezentare e cuprins în primul rând că ceva precede, fiindcă tocmai în raportul cu acest ceva fenomenul îşi capătă raportul său de timp, anume de a exista după un timp precedent în care el nu exista. Dar el nu-şi poate dobândi locul determinat în acest raport decât pentru că în starea precedentă este presupus ceva căruia îi succede totdeauna, adică în virtutea unei reguli; de unde rezultă, mai întâi, că eu nu pot inversa seria şi să pun ceea ce se întâmplă înainte de ceea ce precede; în al doilea rând, că dacă este îndicată starea care precede, [B 244] acest eveniment determinat urmează inevitabil şi necesar. Astfel se face că în reprezentările noastre este o ordine în care prezentul (întrucât s-a [A 199] întâmplat) trimite spre o stare oarecare precedentă ca spre un corelat, dar încă nedeterminat, al acestui eveniment care e dat; dar acest corelat se raportează în mod determinat la acest eveniment ca la consecinţa lui şi îl leagă necesar de el în seria timpului.

Dacă este o lege necesară a sensibilităţii noastre, deci o condiţie formală a tuturor percepţiilor, ca timpul precedent să determine în mod necesar pe cel ce urmează (întrucât eu nu pot ajunge la timpul care urmează altfel decât trecând prin cel care precede), este şi o lege indispensabilă a reprezentării empirice a succesiunii de timp, ca fenomenele timpului trecut să determine orice existenţă în timpul care urmează şi ca fenomenele acestui timp următor să nu aibă loc ca evenimente decât în măsura în care acelea ale timpului anterior le determină existenţa în timp, adică le-o fixează după o regulă. Căci numai în fenomene putem noi cunoaşte empiric această continuitate în înlănţuirea timpurilor.

Orice experienţă şi posibilitatea ei presupun intelectul, şi cel dintâi lucru pe care-l face el nu este să clarifice reprezentarea obiectelor, ci să facă posibilă reprezentarea unui obiect în genere. Aceasta are loc prin faptul [B 245] că el transmite fenomenelor şi existenţei lor ordinea de timp, atribuind fiecăruia dintre ele, considerat ca o consecinţă, un loc determinat a priori în timp în raport cu fenomenele precedente, loc fără de care fenomenul nu [A 200] s-ar acorda cu timpul însuşi, care determină a priori locul tuturor părţilor lui. Această determinare a locului nu poate proveni din raportul fenomenelor faţă de timpul absolut (căci acesta nu e un obiect al percepţiei), ci, dimpotrivă, fenomenele însele trebuie să-şi determine între ele locurile lor în timpul însuşi şi să le facă necesare în ordinea timpului, că adică ceea ce urmează sau se întâmplă trebuie să succeadă, în virtutea unei reguli generale, după ceea ce era cuprins în starea precedentă; de aici o serie de fenomene care produc şi fac necesară, cu ajutorul intelectului, aceeaşi ordine şi înlănţuire continuă în seria percepţiilor posibile, aşa cum se găsesc ele a priori în forma intuiţiei interne (a timpului), în care toate percepţiile trebuie să-şi aibă locul lor.

Dacă deci se întâmplă ceva, este o percepţie care aparţine unei experienţe posibile şi care devine reală, când consider fenomenul ca determinat în ce priveşte locul lui în timp, prin urmare ca pe un obiect, care poate fi găsit totdeauna după o regulă în înlănţuirea percepţiilor. Iar această [B 246] regulă care ne ajută să determinăm ceva în ce priveşte succesiunea timpului este: în ceea ce precede să se găsească condiţia care face ca evenimentul să urmeze totdeauna (adică în mod necesar). Principiul raţiunii suficiente [A 201] este deci fundamentul experienţei posibile, adică al cunoaşterii obiective a fenomenelor din punctul de vedere al raportului lor în succesiunea timpului.

Dovada acestui principiu se bazează însă exclusiv pe momentele următoare. Orice cunoaştere empirică presupune sinteza diversului efectuată de imaginaţie, care este totdeauna succesivă, adică reprezentările se succed în ea totdeauna unele după altele. Dar succesiunea în imaginaţie nu este deloc determinată din punctul de vedere al ordinii (ceea ce trebuie să preceadă şi ceea ce trebuie să succeadă) şi seria uneia din reprezentările care se succed poate fi luată deopotrivă atât urcând cât şi coborând. Dar dacă această sinteză este o sinteză a aprehensiunii (a diversului unui fenomen dat), atunci ordinea e determinată în obiect sau, pentru a vorbi mai exact, este aici o ordine a sintezei suecesive care determină un obiect după care ceva trebuie să preceadă în mod necesar, şi dacă acest ceva este pus, celălalt ceva trebuie să urmeze în mod necesar. Pentru ca percepţia mea să conţină cunoaşterea unui eveniment, adică a ceva care se întâmplă real, ea trebuie să fie o judecată empirică în care să gândesc că succesiunea este determinată, că adică acest eveniment presupune în timp un alt fenomen căruia ea îi urmează necesar sau după o regulă. În caz contrar, dacă pun fenomenul [B 247] precedent şi evenimentul nu-i urmează necesar, ar trebui să consider percepţia mea numai ca pe un joc subiectiv al imaginaţiei [A 202] mele şi, dacă îmi reprezint totuşi prin ea ceva obiectiv, ar trebui s-o numesc un simplu vis. Astfel, raportul fenomenelor (considerate ca percepţii posibile), raport după care ceea ce urmează (ceea ce se întâmplă) este determinat în timp, în ce priveşte existenţa lui, de ceva precedent în mod necesar şi după o regulă, prin urmare raportul dintre cauză şi efect, este condiţia valabilităţii obiective a judecăţilor noastre empirice cu privire la seria percepţiilor, prin urmare a adevărului lor empiric şi deci a experienţei. Principiul raportului cauzal în succesiunea fenomenelor este valabil deci şi pentru toate obiectele experienţei (în condiţiile succesiunii), fiindcă el însuşi este fundamentul posibilităţii unei astfel de experienţe.

Dar aici mai apare o dificultate care trebuie înlăturată. Principiul legăturii cauzale între fenomene este restrâns, în formula noastră, la succesiunea seriei lor, în timp ce în folosirea acestui principiu se găseşte totuşi că el se aplică şi la simultaneitatea lor şi că efectul şi cauza pot exista în acelaşi timp. De exemplu, există în cameră o căldură care nu se găseşte în aer [B 248] liber. Caut în jur cauza şi găsesc o sobă încălzită. Soba, care este cauza, există în acelaşi timp cu efectul ei, căldura din cameră; aici nu este deci o succesiune în timp între cauză şi efect, ci ele sunt în acelaşi timp, şi totuşi legea e valabilă. Cea mai [A 203] mare parte a cauzelor efciente din natură există în acelaşi timp eu efectele lor şi succesiunea în timp a acestora din urmă este determinată de faptul că numai cauza nu-şi poate produce întregul ei efect într-o clipă. Dar din clipa în care efectul începe să se producă, el este totdeauna simultan cu cauzalitatea cauzei lui, pentru că dacă această cauză ar fi încetat să existe o clipă mai înainte, efectul nu s-ar fi produs. Trebuie să remarcăm aici că e vorba de ordinea timpului şi nu de curgerea lui; raportul rămâne, chiar dacă nu s-a scurs timp. Timpul dintre cauzalitatea cauzei şi efectul ei imediat poate fi disparent (deci cauza şi efectul pot fi simultane), dar raportul dintre ele rămâne totuşi totdeauna determinabil în timp. Dacă consider drept cauză o bilă care e aşezată pe o pernă umplută, căreia îi imprimă o mică adâncitură, atunci cauza este prezentă în acelaşi timp cu efectul. Dar eu le disting totuşi pe amândouă prin raportul de timp cuprins în legătura lor dinamică. Căci, dacă pun bila pe pernă, formei ei netede de mai înainte îi urmează mica adâncitură; dar dacă perna are (fără să [B 249] cunosc cauza) o mică adâncitură, n-o pot atribui unei bile de plumb.

Prin urmare, succesiunea de timp este fără îndoială unicul criteriu empiric al efectului în raport cu cauzalitatea cauzei ce precede. Paharul umplut [A 204] cu apă este cauza urcării apei deasupra suprafeţei lui orizontale, deşi ambele fenomene sunt în acelaşi timp. Căci de îndată ce scot apa cu paharul dintr-un vas mai mare, urmează ceva, anume schimbarea figurii orizontale pe care o avea în acel vas într-o figură concavă pe care o ia în pahar.

Această cauzalitate conduce la conceptul de acţiune, aceasta la conceptul de forţă şi, prin aceasta, la conceptul de substanţă. Cum nu vreau să amestec proiectul meu critic, care priveşte exclusiv izvoarele cunoaşterii sintetice a priori, cu analize care nu tind decât la lămurirea (nu la extinderea) conceptelor, rezerv examinarea amănunţită a acestor concepte pentru un viitor sistem al raţiunii pure; deşi o astfel de analiză se găseşte deja într-o largă măsură în manualele de acest gen cunoscute până acum. Dar nu pot trece sub tăcere criteriul empiric al unei substanţe, întrucât ea pare a se manifesta nu prin permanenţa fenomenului, ci mai bine şi mai uşor prin acţiune.

[B 250] Unde este acţiune, prin urmare activitate şi forţă, acolo este şi substanţă, şi numai în aceasta trebuie căutat sediul acelui izvor fecund al fenomenelor. Aceasta e foarte bine spus; dar când e vorba să se explice ce se înţelege prin substanţă şi vrem să evităm cercul vicios, atunci nu e atât [A 205] de uşor de răspuns. Cum să conchidem imediat de la acţiune la permanenţa agentului, ceea ce e totuşi un criteriu atât de esenţial şi atât de propriu al substanţei (phaenomenon)? Dar, după expunerile noastre precedente, rezolvarea problemei nu prezintă totuşi o astfel de dificultate, deşi după modul obişnuit (de a nu proceda cu conceptele noastre decât analitic) ea este cu totul insolubilă. Acţiune înseamnă deja raportul subiectului cauzalităţii cu efectul. Fiindcă orice efect constă în ceea ce se întâmplă, prin urmare în ceva schimbător pe care îl desemnează prin succesiune, ultimul subiect a ceea ce se schimbă este permanentul considerat ca substrat a tot ce se schimbă, adică substanţa. Căci, după principiul cauzalităţii, acţiunile sunt totdeauna primul fundament al oricărei schimbări a fenomenelor şi deci nu se pot afla într-un subiect, care se schimbă el însuşi, fiindcă altfel ar fi necesare alte acţiuni şi un alt subiect care să determine această schimbare. În virtutea acestui principiu, acţiunea este un criteriu empiric suficient pentru a dovedi substanţialitatea subiectului [B 251] fără a fi nevoit să caut permanenţa subiectului cu ajutorul percepţiilor comparate; ceea ce nici nu s-ar putea face pe această cale cu bogăţia de amănunte pe care o reclamă mărimea şi riguroasa valabilitate universală a conceptului. Căci subiectul prim al cauzalităţii oricărei naşteri şi dispariţii nu poate el însuşi (în câmpul fenomenelor) să se nască şi să dispară – [A 206] este o concluzie certă care conduce la necesitate empirică şi la permanenţă în existenţă, prin urmare la conceptul unei substanţe ca fenomen.

Când se întâmplă ceva, faptul simplu de a se naşte, abstracţie făcând de ceea ce se naşte, este deja în sine un obiect al cercetării. Trecerea de la nonexistenţa unei stări la această stare, presupunându-se că aceasta nu ar conţine o calitate în fenomen, este deja ea singură o problemă pe care e necesar s-o cercetăm. Această naştere nu priveşte, cum s-a arătat la numărul A, substanţa (căci aceasta nu se naşte), ci starea ei. Este deci numai schimbare şi nu naştere din nimic. Când această origine este considerată ca efect al unei cauze străine, ea se numeşte creaţie. Această creaţie nu poate fi admisă ca eveniment între fenomene, pentru că numai posibilitatea ei ar suprima unitatea experienţei; deşi, dacă privesc toate lucrurile [B 252] nu ca fenomene, ci ca lucruri în sine şi ca obiecte ale intelectului comun, ele pot fi considerate, deşi sunt substanţe, ca dependente în ce priveşte existenţa lor de o cauză străină; dar aceasta ar atrage după sine cu totul alte sensuri ale cuvintelor şi nu s-ar aplica la fenomene ca obiecte posibile ale experienţei.

Cum poate în genere ca ceva să fie schimbat, cum e posibil ca unei stări dintr-un moment de timp [A 207] să-i succeadă într-un alt moment o stare contrară: despre aceasta nu avem a priori nici cel mai neînsemnat concept. Pentru aceasta este nevoie de cunoaşterea forţelor reale, care nu poate fi dată decât empiric, de exemplu a forţelor motrice sau, ceea ce-i acelaşi lucru, a unor anumite fenomene succesive (ca mişcări), care indică astfel de forţe. Dar forma oricărei schimbări, condiţia sub care ea poate avea loc ca o naştere a altei stări (oricare ar fi conţinutul ei, adică starea care este schimbată), prin urmare succesiunea stărilor însele (ceea ce se întâmplă) poate fi totuşi considerată a priori după legea cauzalităţii şi după condiţiile timpului^[65].

[B 253] Când o substanţă trece dintr-o stare a în alta b, momentul stării a doua este diferit de momentul celei dintâi şi-i succede. La fel şi starea a doua ca realitate (în fenomen) este diferită de cea dintâi, în care aceasta nu era, ca b de zero; dacă starea b nu se distinge de starea a decât prin mărime, schimbarea este atunci o naştere a lui [A 208] b-a, care nu era în starea precedentă şi în raport cu care această stare este = 0.

Se pune deci întrebarea cum trece un lucru de la o stare = a la o alta = b. Între două momente este totdeauna un timp şi între două stări în aceste momente este totdeauna o diferenţă care are o mărime (căci toate părţile fenomenelor sunt totdeauna tot mărimi). Astfel, orice trecere de la o stare la alta are loc într-un timp care e cuprins între două momente, din care cel dintâi determină starea din care iese lucrul, al doilea, pe cea la care ajunge. Ambele sunt deci limite ale timpului unei schimbări, prin urmare ale stării intermediare dintre cele două stări, şi aparţin ca atare întregii schimbări. Orice schimbare are o cauză care-şi dovedeşte cauzalitatea în tot timpul în care are loc schimbarea. Această cauză nu produce deci schimbarea ei subit (dintr-o dată sau într-o clipă), ci [B 254] într-un timp, astfel încât aşa cum creşte timpul de la momentul iniţial a până la terminarea lui în b, la fel este produsă şi mărimea realităţii (b-a) prin toate gradele mai mici, care sunt cuprinse între primul şi ultimul. Orice schimbare nu e deci posibilă decât printr-o acţiune continuă a cauzalităţii, care, întrucât este uniformă, se numeşte un moment. [A 209] Schimbarea nu constă din aceste momente, ci e produsă de ele ca efect al lor.

Aceasta este deci legea continuităţii oricărei schimbări, al cărei principiu e acesta: că nici timpul, nici chiar fenomenul în timp, nu se compune din părţi care să fie cele mai mici posibile, şi că totuşi lucrul, schimbându-şi starea, nu ajunge la a doua lui stare decât trecând prin toate aceste părţi ca prin atâtea elemente. Nu există nici o diferenţă a realului în fenomen, tot astfel nici o diferenţă în mărimea timpurilor care să fie cea mai mică; şi astfel, noua stare a realităţii creşte începând de la prima, în care ea nu era şi, trecând prin toate gradele infinite ale acestei realităţi, ale căror diferenţe sunt împreună mai mici decât diferenţa dintre 0 şi a.

Ce folos ar putea avea acest principiu în investigarea naturii, nu ne interesează aici. Dar cum un astfel de principiu, care pare să lărgească atât de mult cunoaşterea noastră despre natură, este posibil cu totul a priori, e ceea ce reclamă imperios examinarea noastră, deşi o privire sumară dovedeşte că el este real şi legitim şi că deci [B 255] s-ar putea crede că suntem dispensaţi să răspundem la întrebarea: cum a fost posibil? Căci există atâtea pretenţii neîntemeiate de a lărgi cunoaşterea noastră prin raţiune pură, încât trebuie să acceptăm principiul general de a fi extrem de bănuitori şi de a nu crede şi admite nimic de acest fel, chiar în faţa celei mai clare dovezi dogmatice, fără documente care pot să procure o deducţie [A 210] temeinică.

Orice creştere a cunoaşterii empirice şi orice progres al percepţiei nu e decât o extindere a determinării simţului intern, adică o progresie în timp, oricare ar fi obiectele, fenomene sau intuiţii pure. Această progresie în timp determină totul şi nu este determinată în sine de nimic altceva, adică părţile ei sunt date numai în timp şi de sinteza timpului, dar nu anterior ei. De aceea, orice trecere în percepţie spre ceva care urmează în timp este o determinare a timpului efectuată de producerea acestei percepţii; şi cum acea determinare este totdeauna şi în toate părţile ei o mărime, ea este producţia unei percepţii care este o mărime şi care trece prin toate gradele, dintre care nici unul nu este cel mai mic, începând de la zero până la gradul ei determinat. De aici rezultă posibilitatea de a cunoaşte a priori o lege a schimbărilor în ce priveşte forma lor. Noi nu anticipăm [B 256] decât aprehensiunea noastră proprie, a cărei condiţie formală trebuie să poată fi cunoscută negreşit a priori, pentru că ea rezidă în noi înşine anterior oricărui fenomen dat.

Prin urmare, aşa cum timpul conţine condiţia sensibilă a priori a posibilităţii unei progresii continue de la ceea ce există la ceea ce urmează, tot astfel intelectul este, cu ajutorul unităţii apercepţiei, [A 211] condiţia a priori a posibilităţii unei determinări continue a tuturor locurilor pentru fenomenele din acest timp, cu ajutorul seriei de cauze şi efecte, dintre care cele dintâi atrag după ele inevitabil existenţa celor din urmă şi, prin aceasta, fac valabilă cunoaşterea empirică a raporturilor de timp pentru orice timp (universal), prin urmare obiectiv valabilă.

C. ANALOGIA A TREIA

Principiul simultaneităţii după legea acţiunii reciproce

sau a comunităţii

Toate substanţele, întrucât pot fi percepute în spaţiuca simultane, sunt

într-oacţiune reciprocă universală^[66]

DOVADĂ^[67]