Fiindcă experienţa, ca sinteză empirică, este deci în posibilitatea ei unicul mod de cunoaştere, care dă oricărei alte sinteze realitate, aceasta, ca cunoştinţă a priori, are adevăr (acord [B 197] cu obiectul), numai cu condiţia de a nu conţine nimic mai mult decât este necesar unităţii [A 158] sintetice a experienţei în genere.
Principiul suprem al tuturor judecăţilor sintetice este deci: orice obiect este supus condiţiilor necesare ale unităţii sintetice a diversului intuiţiei într-o experienţă posibilă.
În felul acesta judecăţi sintetice sunt posibile a priori când raportăm condiţiile formale ale intuiţiei a priori, sinteza imaginaţiei şi unitatea ei necesară într-o apercepţie transcendentală la o cunoaştere empirică posibilă în genere, şi zicem: condiţiile posibilităţii experienţei în genere sunt în acelaşi timp condiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei şi de aceea au valabilitate obiectivă într-o judecată sintetică a priori.
SISTEMUI. PRINCIPIILORINTELECTULUI PUR
Secţiunea a treia
REPREZENTAREA SISTEMATICĂ A TUTUROR
PRINCIPIILOR SINTETICE ALE INTELECTULUI PUR
Dacă există în genere undeva principii, trebuie să fie atribuite exclusiv intelectului pur, care nu este numai facultatea regulilor cu privire [B 198] la ceea ce se întâmplă, ci este însuşi izvorul principiilor [A 159] prin care totul (ce ni se poate prezenta ca obiect) este supus în mod necesar regulilor, pentru că fără astfel de reguli fenomenelor nu li s-ar putea atribui nicicând cunoaşterea unui obiect care le corespunde. Chiar legile naturii, când sunt considerate ca principii ale folosirii empirice a intelectului, implică totodată o expresie a necesităţii, prin urmare cel puţin prezumţia unei determinări scoase din principii care sunt valabile a priori şi anterior oricărei experienţe. Dar toate legile naturii sunt supuse, fără excepţie, unor principii mai înalte ale intelectului, pentru că ele le aplică numai în cazuri particulare ale fenomenului. Numai aceste principii dau deci conceptul care conţine condiţia şi oarecum exponentul unei reguli în genere, iar experienţa dă cazul care este supus regulii.
Nu poate exista propriu-zis nici o primejdie ca principii numai empirice să fie considerate ca principii ale intelectului pur sau şi invers; căci necesitatea bazată pe concepte, care caracterizează principiile intelectului pur şi a cărei absenţă în orice judecată empirică, oricât de generală ar fi valabilitatea ei, este observată uşor şi poate uşor preveni această confuzie. Dar există principii pure a priori pe care totuşi nu le-aş putea atribui propriu-zis intelectului pur, pentru că ele nu sunt scoase din concepte pure, ci din [B 199] intuiţii pure (deşi cu ajutorul intelectului); dar intelectul [A 160] este facultatea conceptelor. Matematica are astfel de principii, dar aplicarea lor la experienţă, prin urmare valabilitatea lor obiectivă, ba chiar posibilitatea unei astfel de cunoştinţe sintetice a priori (deducţia acestor principii), se bazează totuşi totdeauna pe intelectul pur.
De aceea, printre principiile mele nu voi număra şi pe cele ale matematicii, dar desigur pe cele pe care se bazează posibilitatea şi valabilitatea lor obiectivă a priori, şi care prin urmare trebuie să fie considerat ca principiul acestor principii fundamentale, căci pornesc de la concepte la intuiţie, iar nu de la intuiţie la concepte.
În aplicarea conceptelor pure ale intelectului la o experienţă posibilă folosirea sintezei lor este sau matematică sau dinamică; căci ea se raportează în parte numai la intuiţie, în parte la existenţa unui fenomen în genere. Dar condiţiile a priori ale intuiţiei sunt absolut necesare în vederea unei experienţe posibile, iar cele ale existenţei obiectelor unei intuiţii empirice posibile nu sunt în sine decât contingente. De aceea, principiile folosirii matematice vor fi absolut necesare, adică vor fi apodictice, iar cele ale folosirii dinamice vor avea şi ele, ce-i drept, caracterul unei necesităţi a priori, dar numai sub condiţia gândirii empirice într-o experienţă, prin urmare numai mediat şi [B 200] indirect, aşadar nu vor conţine acea evidenţă imediată proprie celor dintâi (deşi certitudinea ei în raport cu experienţa în general rămâne neatinsă). [A 161] Dar aceasta se va putea judeca mai bine la sfârşitul acestui sistem al principiilor.
Tabelul categoriilor ne dă indicaţii foarte naturale pentru tabelul principiilor, pentru că aceste principii nu sunt altceva decât reguli ale folosirii obiective a categoriilor. Toate principiile intelectului pur sunt prin urmare:
1
Axiome
ale intuiţiei
2 3
Anticipaţii Analogii
ale percepţiei ale experienţei
4
Postulate
ale gândirii empirice
în genere
Aceste denumiri le-am ales cu grijă, penttu a nu lăsa neremarcate diferenţele cu privire la evidenţa şi aplicarea acestor principii. Dar se va vedea curând că atât în ce priveşte evidenţa [B 201] cât şi în ce priveşte determinarea fenomenelor a priori după categoriile cantităţii şi calităţii (dacă ţinem seamă numai de forma acesteia din urmă), [A 162] principiile acestor categorii se disting considerabil de principiile celorlalte două; căci, deşi atât unele cât şi altele sunt susceptibile de o certitudine perfectă, a celor dintâi este intuitivă, pe când a celor din urmă este numai discursivă. De aceea, le voi numi pe cele dintâi principii matematice, pe cele din urmă principii dinamice[53]. Se va nota însă că aici eu [B 202] nu am în vedere, într-un caz, principiile matematicii, iar în alt caz, principiile dinamicii (fizice) generale, ci numai pe acelea ale intelectului pur în raportul lor cu simţul intern (fără a distinge reprezentările date în el), care procură tuturor posibilitatea lor. Eu le dau deci acest nume mai mult în vederea aplicării decât din cauza conţinutului lor, şi trec acum la examinarea lor în aceeaşi ordine în care au fost prezentate în tabel.
1. AXIOME ALE INTUIŢIEI
Principiul lor este: Toate intuiţiile sunt mărimi extensive[54]
DO VADĂ[55]*
Toate fenomenele cuprind, în ce priveşte forma, o intuiţie în spaţiu şi în timp care le stă a priori tuturor la bază. Ele nu pot fi deci altfel aprehendate, adică primite în conştiinţa empirică, decât cu ajutorul sintezei diversului prin care sunt produse reprezentările unui spaţiu sau timp determinat, adică prin compoziţia omogenului şi conştiinţa unităţii [B 203] sintetice a acestui divers (omogen). Conştiinţa omogenului divers în intuiţia în genere, întrucât prin ea devine mai întâi posibilă reprezentarea unui obiect, este conceptul unei mărimi (quantum). Prin urmare, însăşi percepţia unui obiect ca fenomen nu este posibilă decât prin aceeaşi unitate sintetică a diversului intuiţiei sensibile date prin care este gândită unitatea compoziţiei omogenului divers în conceptul unei mărimi; adică fenomenele sunt toate mărimi, şi anume mărimi extensive, pentru că ele, ca intuiţii în spaţiu sau în timp, trebuie să fie reprezentate prin aceeaşi sinteză prin care sunt determinate în genere spaţiul şi timpul.
Numesc mărime extensivă pe aceea în care reprezentarea părţilor face posibilă reprezentarea înaegului (şi deci o precede în mod necesar). Eu nu-mi pot reprezenta o linie, oricât de mică, fără s-o trag în gândire, adică fără să produc, plecând dintr-un punct, toate [A 163] părţile ei în mod succesiv şi fără să trasez astfel această intuiţie. La fe1 stau lucrurile şi cu orice parte a timpului, chiar cu cea mai mică. Eu nu gândesc în el decât progresia succesivă de la un moment la altul, în care toate părţile de timp adăugate unele la altele produc în sfârşit o mărime de timp determinată. Cum simpla intuiţie în toate fenomenele este sau spaţiul sau timpul, orice fenomen este, ca intuiţie, [B 204] o mărime extensivă, pentru că ea nu poate fi cunoscută decât prin sinteză succesivă (de la parte la parte) în aprehensiune. Toate fenomenele sunt deci intuite deja ca agregate (ca multitudini de părţi date anterior), ceea ce tocmai nu este cazul pentru orice fel de mărimi, ci numai pentru acelea care sunt reprezentate şi aprehendate de noi extensiv ca atare.
Pe această sinteză succesivă a imaginaţiei productive, în crearea figurilor, se bazează matematica întinderii (geometria) cu axiomele ei, care exprimă condiţiile intuiţiei sensibile a priori, sub care numai se poate efectua schema unui concept pur al fenomenului extern; de exemplu, că între două puncte este posibilă numai o dreaptă, că două drepte nu închid un spaţiu etc. Acestea sunt axiomele care nu privesc propriu-zis decât mărimi (quanta) ca atare.
Dar în ce priveşte mărimea (quantitas), adică răspunsul la întrebarea: cât de mare e ceva? deşi diverse [A 164] judecăţi de acest fel sunt sintetice şi imediat certe (indemonstrabilia), totuşi nu există, cu privire la ele, axiome în intelectul propriu-zis. Căci judecăţile: cantităţi egale adăugate la cantităţi egale sau scăzute din cantităţi egale dau cantităţi egale sunt judecăţi analitice, pentru că eu sunt imediat conştient de identitatea uneia din aceste [B 205] producţii de mărime cu alta; axiomele însă trebuie să fie judecăţi sintetice a priori. Dimpotrivă, judecăţile evidente ale raporturilor numerice sunt, fără îndoială, sintetice, dar nu sunt generale ca acelea ale geometriei, şi tocmai de aceea nici nu pot fi numite axiome, ci formule numerice. 7 + 5 =12 nu e o judecată analitică. Căci eu nu gândesc nici în reprezentarea de 7, nici în cea de 5, nici în reprezentarea reunirii ambelor numere – numărul 12 (că trebuie să gândesc acest număr în adiţiunea celorlalte două, despre aceasta nu e vorba aici; căci în judecata analitică se pune numai problema de a şti dacă gândesc într-adevăr predicatul în reprezentarea subiectului). Dar, deşi sintetică, totuşi ea nu este decât o judecată particulară. Întrucât aici se consideră numai sinteza omogenului (a unităţilor), sinteza nu poate avea loc aici decât într-un singur mod, cu toate că folosirea acestor numere este apoi generală. Dacă spun: cu trei linii, dintre care două luate împreună sunt mai mari decât a treia, se poate desemna un triunghi, atunci eu nu am aici decât simpla funcţie a imaginaţiei productive, care poate trage [A 165] liniile mai mari şi mai mici, şi în acelaşi timp să le facă să se întâlnească după tot felul de unghiuri alese după voie. Dimpotrivă, numărul 7 nu este posibil decât într-un singur mod, şi tot astfel numărul 12, care e produs prin sinteza celui dintâi cu 5. Astfel de judecăţi nu trebuie deci numite axiome [B 206] (căci altfel ar exista un număr infinit de axiome), ci formule numerice.
Acest principiu transcendental al matematicii fenomenelor oferă cunoaşterii noastre a priori o mare extindere. Căci numai el face aplicabilă matematica pură, în toată precizia ei, la obiecte ale experienţei; fără acest principiu, aplicarea nu ar putea fi atât de evidentă de la sine, ba chiar a şi prilejuit multe contraziceri. Fenomenele nu sunt lucruri în sine. Intuiţia empirică nu este posibilă decât prin intuiţia pură (a spaţiului şi timpului); ceea ce spune deci geometria despre intuiţia pură este valabil, fără contrazicere, şi despre intuiţia empirică, iar pretextele afirmând că obiectele simţurilor nu trebuie să fie conforme cu regulile construcţiei în spaţiu (de exemplu, cu divizibilitatea infinită a liniilor sau a unghiurilor) trebuie să dispară. Căci prin aceasta i s-ar contesta spaţiului şi, în acelaşi timp cu el, întregii matematici valabilitatea obiectivă; şi nu s-ar mai şti de ce şi până unde ar putea ea să se aplice la fenomene. Sinteza spaţiilor şi timpurilor ca forme esenţiale ale întregii intuiţii este ceea ce face posibilă în acelaşi timp aprehensiunea [A 166] fenomenului, prin urmare orice experienţă externă, în consecinţă şi orice cunoaştere a obiectelor experienţei şi ceea ce matematica dovedeşte despre cea dintâi este necesar valabil şi despre cea de-a doua. Toate obiecţiile nu sunt decât şicane ale unei raţiuni greşit instruite, [B 207] care, în mod eronat, caută să elibereze obiectele simţurilor de condiţia formală a sensibilităţii noastre şi pe care, deşi nu sunt decât fenomene, le reprezintă ca obiecte în sine, date intelectului; în acest caz, bineînţeles, absolut nimic nu ar putea fi cunoscut despre ele a priori în mod sintetic, prin urmare nici cu ajutorul conceptelor pure despre spaţiu; şi ştiinţa care determină aceste concepte din urmă, geometria, nu ar fi nici ea posibilă.
1. ANTICIPAŢII ALE PERCEPŢIEI
Principiul lor este: În toate fenomenele realul, care este un obiect al
senzaţiei, are mărime intensivă, adică un grad[56]
DOVADĂ[57]
Percepţia este conştiinţa empirică, adică o conştiinţă în care este totodată senzaţie. Fenomenele, ca obiecte ale percepţiei, nu sunt intuiţii pure (numai formale), ca spaţiul şi timpul (care nu pot fi percepute în ele însele). Ele conţin deci, pe lângă intuiţie, şi materiile pentru un obiect în genere (prin care ceva existent este reprezentat în spaţiu sau în timp), adică realul senzaţiei, ca reprezentare pur subiectivă de care nu putem deveni conştienţi decât dacă subiectul este afectat şi dacă [B 208] o raportăm la un obiect în genere, în sine. De la conştiinţa empirică la cea pură e posibilă o schimbare graduală, când realul celei dintâi dispare cu totul şi nu rămâne decât o conştiinţă pur formală (a priori) a diversului cuprins în spaţiu şi în timp; prin urmare, este posibilă şi o sinteză a producerii cantităţii unei senzaţii de la începutul ei – intuiţia pură = 0 – până la orice mărime a ei. Dar fiindcă senzaţia în sine nu este câtuşi de puţin o reprezentare obiectivă şi în ea nu se găseşte nici intuiţia de spaţiu, nici cea de timp, ea nu va avea în adevăr o mărime extensivă, dar va avea totuşi o mărime (şi anume, cu ajutorul aprehensiunii ei, în care conştiinţa empirică poate creşte într-un anumit timp de la nimic = 0, până la mărimea ei dată); ea va avea deci o mărime intensivă, conform căreia trebuie să li se atribuie tuturor obiectelor percepţiei, întrucât aceasta conţine senzaţie, mărime intensivă, adică un grad de influenţă asupra simţului.
Se poate numi anticipaţie orice cunoaştere prin care pot cunoaşte şi determina a priori ceea ce aparţine cunoaşterii [B 209] empirice, şi fără îndoială că acesta e înţelesul în care Epicur întrebuinţa [A 167] expresia sa de . Dar fiindcă în fenomene este ceva care nu este cunoscut niciodată a priori şi care constituie astfel adevărata diferenţă dintre cunoştinţa empirică şi cea a priori, anume senzaţia (ca materie a percepţiei), urmează că aceasta din urmă este propriu-zis ceea ce nu poate fi anticipat. Dimpotrivă, am putea numi anticipaţii ale fenomenelor determinările pure în spaţiu şi timp, atât în ce priveşte figura cât şi în ce priveşte mărimea, fiindcă ele reprezintă a priori ceea ce poate fi dat totdeauna a posteriori în experienţă. Presupuneţi însă că se găseşte totuşi ceva care se poate cunoaşte a priori în orice senzaţie ca senzaţie în genere (fără ca o senzaţie particulară să fie dată), atunci acest ceva ar merita să fie numit anticipaţie în înţeles excepţional, fiindcă pare straniu de a anticipa asupra experienţei în ceea ce priveşte tocmai materia ei, care nu poate fi scoasă decât din ea. Şi aşa stau lucrurile aici în realitate.
Aprehensiunea, efectuată numai cu ajutorul senzaţiei, nu umple decât o clipă (dacă, bineînţeles, nu consider succesiunea mai multor senzaţii). Fiind ceva în fenomen, a cărui aprehensiune nu este sinteză succesivă, care să meargă de la părţi la reprezentarea totală, ea nu are deci mărime extensivă; absenţa senzaţiei în aceeaşi clipă ar [A 168] reprezenta această clipă ca vidă, prin urmare = 0. Ceea ce corespunde senzaţiei în intuiţia empirică este realitate (realitas phaenomenon); ceea ce corespunde absenţei ei este negare = 0. Dar orice senzaţie [B 210] e susceptibilă de diminuare, aşa încât ea poate descreşte şi astfel dispărea treptat. Prin urmare, între realitatea în fenomen şi negare este o înlănţuire continuă şi mai multe senzaţii intermediare posibile, între care este totdeauna o diferenţă mai mică decât diferenţa dintre senzaţia dată şi zero sau negarea totală. Adică: realul în fenomen are totdeauna o mărime, care însă nu se găseşte în aprehensiune, pentru că aceasta are loc cu ajutorul simplei senzaţii într-o clipă şi nu prin sinteza succesivă a mai multor senzaţii, şi prin urmare nu merge de la părţi la întreg; realul are deci în adevăr o mărime, dar nu una extensivă.
Numesc mărime intensivă acea mărime care nu este aprehendată decât ca unitate şi în care pluralitatea nu poate fi reprezentată decât prin apropiere de negaţie = 0. Prin urmare, orice realitate în fenomen are o mărime intensivă, adică un grad. Dacă considerăm această realitate ca o cauză (fie a senzaţiei sau a altei realităţi în fenomen, de exemplu a unei schimbări), atunci numim gradul realităţii, cu titlu de cauză, un moment, de exemplu momentul greutăţii, [A 169] şi aceasta fiindcă gradul nu înseamnă decât mărimea a cărei aprehensiune nu este succesivă, ci momentană. Amintesc însă aceasta numai în treacăt aici, căci cu cauzalitatea nu mă ocup încă acum.
[B 211] Astfel, orice senzaţie, prin urmare şi orice realitate în fenomen, oricât de mică ar fi, are un grad, adică o mărime intensivă, care totdeauna mai poate fi micşorată; şi între realitate şi negaţie este o înlănţuire continuă de realităţi posibile şi de percepţii mai mici posibile. Orice culoare, de exemplu cea roşie, are un grad care, oricât de mic ar fi, nu este niciodată cel mai mic; şi la fel stau lucrurile pretutindeni cu căldura, cu momentul greutăţii etc.
