Realitatea este, în conceptul pur al intelectului, ceea ce corespunde unei senzaţii în genere, prin urmare, ceva al cărui concept indică în sine o existenţă (în timp); negarea este ceva al cărui concept reprezintă o nonexistenţă (în timp). Opoziţia acestora are loc deci în distingerea aceluiaşi timp, ca un timp plin sau vid. Fiindcă timpul nu este decât forma intuiţiei, prin urmare a obiectelor ca fenomene, ceea ce corespunde în acestea senzaţiei este materia transcendentală a tuturor obiectelor ca lucruri în sine (reitatea, realitatea). Fiecare senzaţie are un grad sau o cantitate prin care poate umple mai mult sau mai puţin acelaşi timp, adică simţul intern cu privire la aceeaşi reprezentare a unui obiect, până când se reduce la nimic (0 = negatio). De aceea, este un raport şi o înlănţuire sau mai [B 183] curând o trecere de la realitate la negare, care face reprezentabilă orice realitate ca pe un cuantum; şi schema unei realităţi ca o cantitate a ceva, întrucât acest ceva umple timpul, este tocmai această producere continuă şi uniformă a realităţii în timp, în care se descinde în timp de la senzaţie, care are un anumit grad, până la dispariţia ei, sau în care se urcă treptat de la negarea senzaţiei la cantitatea aceleiaşi senzaţii.
[A 144] Schema substanţei este permanenţa realului în timp, adică reprezentarea lui ca substrat al determinării empirice de timp în genere, substrat care rămâne astfel, pe când tot restul se schimbă. (Timpul nu se scurge, ci în el se scurge existenţa a ceea ce se schimbă. Timpului deci, care el însuşi este imuabil şi fix, îi corespunde în fenomen imuabilul din existenţă, adică substanţa, şi numai în ea pot fi determinate succesiunea şi simultaneitatea fenomenelor în raport cu timpul.)
Schema cauzei şi a cauzalităţii unui obiect în genere este realul, căruia, dacă e pus arbitrar, îi urmează totdeauna altceva. Ea constă deci în succesiunea diversului, întrucât această succesiune e supusă unei reguli.
Schema comunităţii (acţiunii reciproce) sau a cauzalităţii reciproce a substanţelor în raport cu accidentele lor este simultaneitatea determinărilor [B 184] uneia cu acelea ale altora după o regulă generală.
Schema posibilităţii este acordul sintezei a diferite reprezentări cu condiţiile timpului în genere (că, de exemplu, contrariile nu pot exista într-un lucru în acelaşi timp, ci numai unul după altul), deci determinarea reprezentării unui lucru în raport cu un timp oarecare.
[A 145] Schema realităţii este existenţa într-un timp determinat.
Schema necesităţii este existenţa unui obiect în orice timp.
Se văd deci din toate acestea ce conţine şi ce face reprezentabilă schema fiecărei categorii: cea a cantităţii, producerea (sinteza) timpului însuşi în aprehensiunea succesivă a unui obiect; schema calităţii, sinteza senzaţiei (percepţiei) cu reprezentarea timpului sau faptul de a umple timpul; cea a relaţiei, raportul percepţiilor între ele în orice timp (adică după o regulă a determinării de timp); în sfârşit, schema modalităţii şi a categoriilor ei, timpul însuşi, ca corelat al actului de a determina dacă şi cum un obiect aparţine timpului. Schemele nu sunt deci altceva decât determinări de timp a priori după reguli, şi aceste determinări se raportează, după ordinea categoriilor, la seria timpului, la conţinutul timpului, la ordinea timpului, [B 185] în sfârşit, la ansamblul timpului în raport cu toate obiectele posibile.
De aici rezultă că schematismul intelectului, efectuat de sinteza transcendentală a imaginaţiei, nu tinde la nimic altceva decât la unitatea oricărui divers al intuiţiei în simţul intern şi astfel, indirect, la unitatea apercepţiei ca funcţie care corespunde simţului intern (unei receptivităţi). Schemele conceptelor pure ale intelectului [A 146] sunt deci adevăratele şi unicele condiţii pentru a procura acestor concepte o raportare la obiecte, prin urmare o semnificaţie. Categoriile nu au în definitiv altă folosire decât una empirică posibilă, pentru că ele servesc numai pentru a supune fenomenele regulilor generale ale sintezei, cu ajutorul principiilor unei unităţi necesare a priori (din cauza unirii necesare a oricărei conştiinţe într-o apercepţie originară) şi pentru a le face astfel proprii spre a forma o legătură universală într-o experienţă.
În ansamblul oricărei experienţe posibile se află toate cunoaşterile noastre, şi în raportul general la această experienţă constă adevărul transcendental, care precede orice adevăr empiric şi îl face posibil.
Dar bate totuşi la ochi faptul că deşi schemele sensibilităţii realizează [B 186] mai întâi categoriile, ele le şi restrâng totuşi, adică le limitează la condiţii care se află în afara intelectului (anume în sensibilitate). De aceea, schema este propriu-zis numai fenomen sau conceptul sensibil al unui obiect, întrucât concordă cu categoria. (Numerus est quantitas phaenomenon, sensatio realitas phaenomenon, constans et perdurabile rerum substantia phaenomenon – aeternitas, necessitas phaenomenon etc.) Dacă eliminăm o condiţie restrictivă, noi amplificăm, pare-se, [A 147] conceptul restrâns mai înainte; astfel categoriile considerate în sensul lor pur şi indiferent de toate condiţiile sensibilităţii ar trebui să fie valabile pentru lucruri în genere aşa cum sunt, în timp ce schemele lor nu le reprezintă decât aşa cum apar; categoriile ar trebui deci să aibă un sens independent de toate schemele şi mult mai extins. În realitate, conceptelor pure ale intelectului le rămâne negreşit, şi după ce se face abstracţie de orice condiţii sensibile, un sens, dar numai logic, acela al simplei unităţi a reprezentărilor, cărora însă nu le poate fi dat nici un obiect, prin urmare şi nici o semnificaţie care să poată procura un concept despre obiect. Astfel, substanţa, de exemplu, dacă am lăsa la o parte determinarea sensibilă a permanenţei, nu ar însemna mai mult decât un ceva ce poate fi gândit ca subiect (fără a fi predicat al vreunui altceva). Din această reprezentare eu nu pot face nimic, pentru că ea nu-mi [B 187] indică ce determinări trebuie să posede lucrul, pentru a merita titlul de subiect prim. Astfel, categoriile iară scheme nu sunt decât funcţii ale intelectului cu privire la concepte, dar nu reprezintă nici un obiect. Semnificaţia lor le vine de la sensibilitate, care realizează intelectul, în timp ce îl restrânge totodată.
[A 148] DOCTRINA TRANSCENDENTALĂ A JUDECĂŢII
(sau ANALITICA PRINCIPIILOR)
Capitolul al doilea
SISTEMUL TUTUROR PRINCIPIILOR
INTELECTULUI PUR
În capitolul precedent am examinat facultatea transcendentală a judecăţii numai din punctul de vedere al condiţiilor generale care o autorizează să aplice, ea singură, la judecăţi sintetice concepte pure ale intelectului. Acum sarcina noastră este să expunem în legătură sistematică judecăţile pe care le produce intelectul cu adevărat a priori sub această precauţie critică; în acest scop, tabelul nostru al categoriilor trebuie să ne dea fără îndoială un îndreptar natural şi sigur. Căci tocmai raportul acestor categorii la o experienţă posibilă trebuie să constituie orice cunoaştere pură a priori a intelectului şi a căror relaţie cu sensibilitatea în genere [B 188] va expune chiar de aceea integral şi în formă de sistem toate principiile transcendentale ale folosirii intelectului.
Principiile a priori poartă acest nume nu numai fiindcă conţin în ele fundamentele altor judecăţi, ci şi pentru că ele însele nu sunt întemeiate pe cunoştinţe mai înalte şi mai generale. Această însuşire nu le dispensează totuşi totdeauna de o dovadă. [A 149] Căci, deşi această dovadă nu ar putea fi dusă mai departe obiectiv, ci mai curând orice cunoaştere a obiectului ei îi serveşte de fundament, aceasta nu împiedică totuşi ca să nu fie posibil, ba chiar necesar, de a produce o dovadă din izvoarele subiective ale posibilităţii unei cunoaşteri a obiectului în genere, fiindcă altfel principiul şi-ar atrage asupră-şi grava bănuială de a nu fi decât o afirmaţie obţinută pe ascuns şi ilicit.
În al doilea rând, ne vom mărgini numai la acele principii care se raportează la categorii. Principiile Esteticii transcendentale, după care spaţiul şi timpul sunt condiţiile posibilităţii tuturor lucrurilor ca fenomene, tot astfel restrângerea acestor principii, anume că ele nu pot fi raportate la obiecte în sine, nu intră deci în câmpul trasat cercetării noastre. Tot astfel, principiile matematice nu fac parte din acest sistem, fiindcă ele nu sunt scoase decât din intuiţie, şi nu din conceptul pur al intelectului; [B 189] totuşi, fiindcă ele sunt judecăţi sintetice a priori, posibilitatea lor îşi va găsi în mod necesar locul aici, fără îndoială nu pentru a li se demonstra exactitatea şi certitudinea apodictică, un lucru de care nu au deloc nevoie, ci numai pentru a face inteligibilă şi a deduce posibilitatea unor astfel de cunoştinţe evidente a priori.
Va trebui să vorbim însă şi despre principiul judecăţilor analitice, şi anume în opoziţie [A 150] cu acela al judecăţilor sintetice, cu care ne ocupăm propriu-zis, fiindcă tocmai această opoziţie scuteşte teoria judecăţilor sintetice de orice interpretare greşită şi îi expune clar natura particulară.
SISTEMUL PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR
Secţiunea întâi
DESPRE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR
JUDECĂŢILOR ANALITICE
Oricare ar fi conţinutul cunoştinţei noastre şi oricum s-ar raporta ea la obiect, totuşi condiţia generală, deşi numai negativă, a tuturor judecăţilor noastre în genere este ca ele să nu se contrazică pe ele însele; în caz contrar, aceste judecăţi nu sunt în ele însele (şi fără să se raporteze la obiect) nimic. Dar, chiar dacă [B 190] în judecata noastră nu este nici o contradicţie, ea poate lega totuşi concepte într-un mod contrar aceluia pe care-l comportă obiectul, sau chiar fără a ne fi dat vreun principiu, nici a priori, nici a posteriori, care să justifice o astfel de judecată; şi astfel o judecată, deşi lipsită de orice contradicţie internă, poate fi sau falsă, sau fără fundament.
[A 151] Judecata: nici unui lucru nu-i revine un predicat care-l contrazice se numeşte principiul contradicţiei şi e un criteriu universal, deşi numai negativ, al oricărui adevăr; dar acest principiu aparţine numai logicii, fiindcă el este valabil pentru cunoştinţe considerate numai ca cunoştinţe în genere, independent de conţinutul lor, şi spune că contradicţia le distruge şi le suprimă cu totul.
Dar acest principiu poate fi folosit totuşi şi pozitiv, adică nu numai pentru a respinge falsitatea şi eroarea (întrucât se bazează pe contradicţie), ci şi pentru a cunoaşte adevărul. Dacă judecata este analitică, fie că e negativă sau afirmativă, adevărul ei trebuie totdeauna să poată fi recunoscut suficient după principiul contradicţiei. Căci se va nega totdeauna în mod corect contrariul a ceea ce va fi fost deja pus sau gândit ca concept în cunoaşterea obiectului, în timp ce conceptul însuşi va trebui în mod necesar să fie afirmat despre acest obiect, deoarece [B 191] contrariul acestui concept ar fi în contradicţie cu obiectul.
Trebuie deci să recunoaştem că principiul contradicţiei e valabil ca principiu universal şi cu totul suficient al oricărei cunoştinţe analitice; dar autoritatea şi utilitatea principiului, ca criteriu suficient al adevărului, nu se întind mai departe. Faptul că nici o cunoştinţă nu-i poate fi contrară fără a se anula pe ea însăşi face din acest principiu desigur o conditio [A 152] sine qua non, dar nu un principiu determinant al adevărului cunoştinţei noastre. Cum noi ne vom ocupa propriu-zis numai cu partea sintetică a cunoştinţei noastre, vom veghea fără îndoială totdeauna să nu acţionăm niciodată contra acestui principiu inviolabil, dar nu vom putea aştepta niciodată de la el vreo lămurire cu privire la adevărul acestei specii de cunoştinţe.
Dar există totuşi o formulă a acestui principiu celebru, deşi golit de orice conţinut şi numai formal, care cuprinde o sinteză, strecurată în ea din imprudenţă şi în mod cu totul inutil. Această formulă spune: e imposibil ca ceva să fie şi să nu fie în acelaşi timp. Afară de faptul că aici a fost adăugată de prisos certitudinea apodictică (prin cuvântul imposibil), care trebuie să se înţeleagă de la sine în virtutea principiului, acest principiu este afectat de condiţia timpului; el spune oarecum: un lucru = A, care este ceva = B, nu poate fi în acelaşi timp nonB; dar el poate fi foarte bine şi unul, şi altul (atât B cât şi nonB) succesiv. De exemplu, un om care e tânăr nu poate fi în acelaşi timp bătrân; dar acelaşi om poate foarte bine să fie într-un timp tânăr, în alt timp să nu fie tânăr, adică să fie bătrân.
Principiul contradicţiei ca principiu pur logic nu trebuie să-şi limiteze câtuşi de puţin enunţurile lui la raporturi de timp; [A 153] de aceea, o astfel de formulă este cu totul opusă intenţiei lui. Neînţelegerea provine numai din faptul că se separă mai întâi un predicat al unui lucru de conceptul acestui lucru şi apoi contrariul lui se leagă cu acest predicat; contradicţia care se produce nu se referă niciodată la subiect, ci numai la predicatul lui, care a fost legat sintetic cu subiectul, şi anume numai atunci când primul şi al doilea predicat sunt puse în acelaşi timp. Dacă spun: un om care e ignorant nu e instruit, trebuie să adaug condiţia: în acelaşi timp; căci cine este ignorant într-un timp dat poate foarte bine să fie instruit într-un alt timp. Dar dacă spun: nici un om ignorant nu este instruit, atunci judecata este analitică, fiindcă nota (ignoranţei) contribuie la constituirea noţiunii de subiect; în acest caz, judecata negativă rezultă nemijlocit din principiul contradicţiei, fără a fi nevoie să se adauge condiţia: în acelaşi timp. Aceasta e şi cauza pentru care eu am modificat mai sus formula [B 193] acestui principiu, pentru ca natura unei judecăţi analitice să fie astfel clar exprimată.
[A 154] SISTEMUL PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR
Secţiunea a doua
DESPRE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR
JUDECĂŢILOR SINTETICE
Explicarea posibilităţii judecăţilor sintetice este o problemă cu care nu are nimic a face logica generală, căreia nu-i este îngăduit să cunoască nici măcar numele problemei. Dar într-o logică transcendentală ea este sarcina cea mai importantă dintre toate şi chiar unica, când e vorba de posibilitatea judecăţilor sintetice a priori, precum şi de condiţiile şi întinderea valabilităţii lor. Căci, după ce va fi îndeplinit această sarcină, logica transcendentală poate împlini perfect scopul, anume de a determina întinderea şi limitele intelectului pur.
În judecata analitică eu rămân la conceptul dat, pentru a stabili ceva despre el. Dacă urmează să fie afirmativă, eu adaug acestui concept numai ceea ce a fost deja gândit în el; dacă urmează să fie negativă, atunci eu exclud din el numai contrariul lui. Dar în judecăţile sintetice eu trebuie să ies din conceptul dat pentru a considera, în raport cu el, [B 194] cu totul altceva decât fusese gândit în el; acest raport nu este deci niciodată nici un raport de identitate, nici unul de contradicţie, şi în aceste condiţii judecata [A 155] însăşi nu poate prezenta nici adevăr, nici eroare.
Dacă deci se admite că noi trebuie să ieşim dintr-un concept dat, pentru a-l compara cu altul în mod sintetic, atunci e necesar un al treilea termen, în care se poate naşte sinteza celor două concepte. Ce este însă acest al treilea termen ca mediu al tuturor judecăţilor sintetice? Nu este decât un ansamblu în care sunt cuprinse toate reprezentările noastre, anume simţul intern şi forma lui a priori – timpul. Sinteza reprezentărilor se bazează pe imaginaţie, iar unitatea lor sintetică (care e necesară judecăţii) se bazează pe unitatea apercepţiei. Aici va trebui căutată deci posibilitatea judecăţilor sintetice, şi fiindcă toţi cei trei termeni cuprind toate izvoarele reprezentărilor a priori, şi posibilitatea judecăţilor sintetice pure; ba ele vor fi necesare chiar în virtutea acestor principii, dacă urmează să se realizeze o cunoaştere a obiectelor, care se bazează exclusiv pe sinteza reprezentărilor.
Pentru ca o cunoştinţă să poată avea realitate obiectivă, adică să se raporteze la un obiect şi să găsească în el semnificaţie şi sens, obiectul trebuie să poată fi dat într-un mod oarecare. Fără aceasta, conceptele sunt goale şi am gândit [B 195] în adevăr cu ajutorul lor, dar în realitate prin această gândire n-am cunoscut nimic, ci ne-am jucat numai cu reprezentări. A da [A 156] un obiect, care la rându-i să nu fie numai mediat gândit, ci reprezentat imediat în intuiţie, nu înseamnă altceva decât a raporta reprezentarea lui la experienţă (fie aceasta reală sau numai posibilă). Chiar spaţiul şi timpul, oricât de pure sunt aceste concepte de orice e empiric şi oricât de cert este că sunt reprezentate în simţire cu totul a priori, ar fi totuşi fără valabilitate obiectivă şi fără sens şi semnificaţie, dacă nu s-ar arăta aplicarea lor necesară la obiectele experienţei; ba reprezentarea lor este o simplă schemă ce se raportează totdeauna la imaginaţia reproductivă, care cheamă obiectele experienţei, fără care ele nu ar avea nici o semnificaţie; şi la fel cu toate conceptele, fără deosebire.
Posibilitatea experienţei este deci ceea ce dă tuturor cunoştinţelor a priori realitate obiectivă. Experienţa se bazează pe unitatea sintetică a fenomenelor în genere, fără care nu ar fi cunoştinţă, ci o rapsodie de percepţii, care nu ar forma împreună [B 196] un context după regulile unei conştiinţe (posibile) universal legate, prin urmare care nu s-ar acomoda nici în unitatea transcendentală şi necesară a apercepţiei. Experienţa are deci ca bază principii ale formei ei a priori, anume reguli [A 157] generale ale unităţii în sinteza fenomenelor, a căror realitate obiectivă, ca condiţii necesare, poate fi arătată oricând în experienţă, ba chiar în posibilitatea experienţei. Dar în afară de acest raport,judecăţi sintetice a priori sunt cu totul imposibile, fiindcă nu au un al treilea termen, anume nici un obiect, în care unitatea sintetică a conceptelor lor să poată demonstra realitatea lui obiectivă.
Prin urmare, cu toate că în judecăţile sintetice cunoaştem a priori despre spaţiu în genere sau despre figurile pe care imaginaţia productivă le desenează în el, aşa încât, de fapt, nu avem nevoie pentru aceasta de nici o experienţă, totuşi această cunoştinţă nu ar fi nimic, ci ne-ar ocupa numai ca o simplă himeră, dacă nu s-ar considera spaţiul ca condiţia fenomenelor care constituie materia experienţei externe; de aceea, aceste judecăţi sintetice pure se raportează, deşi numai imediat, la o experienţă posibilă sau mai curând la posibilitatea însăşi a acestei experienţe, şi îşi bazează numai pe aceasta valabilitatea obiectivă a sintezei lor.
