Se face o distincţie între ceea ce este cunoscut nemijlocit şi ceea ce nu este decât dedus. Că într-o figură limitată de trei linii drepte se află trei unghiuri este cunoscut nemijlocit, dar că suma acestor unghiuri este egală cu două unghiuri drepte e numai dedus. Fiindcă avem continuu nevoie să raţionăm şi ne obişnuim în cele din urmă cu acest gen de cunoaştere, sfârşim prin a nu mai remarca această distincţie şi luăm, deseori, cum e cazul cu aşa-numitele iluzii ale simţurilor, ceva ca nemijlocit perceput, ceea ce totuşi nu e decât dedus: În orice raţionament [B 360] este ojudecată care serveşte ca principiu şi o alta, anume concluzia, care e scoasă din cea dintâi, şi în sfârşit deducţia (consecinţa) după care adevărul celei din urmă este legat indisolubil de adevărul celei dintâi. Dacă judecata dedusă este deja cuprinsă în prima, aşa încât ea poate fi dedusă din ea fără mijlocirea unei a treia reprezentări, atunci raţionamentul se numeşte nemijlocit (conseqaentia immediata); eu aş prefera să-l numesc raţionament intelectual. Dar dacă, în afară de cunoştinţă, care serveşte de fundament, mai este necesară o altă judecată pentru a efectua concluzia, raţionamentul se numeşte raţionament deductiv. În judecata: toţi oamenii sunt muritori sunt cuprinse deja judecăţile: unii oameni sunt muritori, unii muritori sunt oameni, nimic din ce e nemuritor nu e [A 304] om, şi aceste judecăţi sunt deci consecinţe imediate ale primei. Dimpotrivă, judecata: toţi savanţii sunt muritori nu este cuprinsă în judecata pusă la bază (căci conceptul de savant nu se găseşte în ea), şi ea nu poate fi dedusă din aceasta decât cu ajutorul unei judecăţi intermediare.

În orice raţionament deductiv eu gândesc mai întâi o regulă (major) cu ajutorul intelectului. Apoi subsumez o cunoaştere sub condiţia regulii (minor) cu ajutorul facultăţii de judecată. În sfârşit, determin cunoaşterea mea prin predicatul regulii [B 361] (conclusio), prin urmare a priori prin raţiune. Deci raportul pe care-l reprezintă premisa majoră, ca regulă, între cunoaştere şi condiţia ei constituie diversele specii de raţionamente deductive. Ele sunt deci exact trei, ca şi toate judecăţile în genere, întrucât se disting în modul cum exprimă raportul cunoaşterii in intelect, anume: raţionamente deductive categorice, ipotetice şi disjunctive.

Dacă, precum se întâmplă adeseori, concluzia e dată ca o judecată, pentru a se vedea dacă această judecată nu decurge din judecăţi deja date, prin care este gândit un cu totul alt obiect, atunci caut în intelect aserţiunea acestei concluzii, pentru a vedea dacă ea nu se găseşte în el, sub anumite condiţii, după o regulă generală. Dacă descopăr [A 305] o astfel de condiţie şi dacă obiectul concluziei se lasă subsumat condiţiei date, atunci concluzia este dedusă din regula care e valabilă şi pentru alte obiecte ale cunoaşterii. Se vede de aici că raţiunea caută în raţionament să reducă marea diversitate a cunoaşterii intelectului la cel mai mic număr de principii (de condiţii generale) şi să efectueze astfel unitatea lor cea mai înaltă.

[B 362] C. DESPRE FOLOSIREA PURĂ A RAŢIUNII

Se poate izola raţiunea şi mai este ea atunci un izvor propriu de concepte şi judecăţi care nu provin decât din ea şi prin care ea se raportează la obiecte? sau ea nu este decât o facultate subalternă, menită să procure unor cunoştinţe date o anumită formă care se numeşte logică şi prin care toate cunoştinţele intelectului sunt coordonate între ele, şi regulile inferioare sunt subordonate altor reguli superioare (a căror condiţie cuprinde în sfera ei condiţia celor dintâi), în măsura în care poate fi realizată prin compararea lor? Aceasta este problema cu care ne vom ocupa acum numai în mod prealabil. În realitate, diversitatea regulilor şi unitatea principiilor sunt o exigenţă a raţiunii pentru a pune intelectul în perfect acord cu el însuşi, la fel cum intelectul aduce diversul intuiţiei sub concepte şi astfel efectuează legătura. [A 306] Dar un astfel de principiu nu prescrie obiectelor nici o lege şi nu conţine fundamentul posibilităţii de a le cunoaşte şi a le determina ca atare în genere, ci nu este decât o lege subiectivă a gospodăririi bogăţiilor intelectului nostru, pentru a reduce, prin compararea conceptelor lui, folosirea lor generală la numărul lor cel mai mic posibil, fără a fi autorizaţi prin aceasta să cerem de la obiectele însele o astfel de unitate, care este [B 363] favorabilă comodităţii şi extinderii intelectului nostru, şi totodată să dăm acelei maxime valabilitate obiectivă. Cu un cuvânt, problema este: dacă raţiunea în sine, adică raţiunea pură, conţine a priori principii şi reguli sintetice şi în ce pot consta aceste principii.

Procedeul formal şi logic al raţiunii în raţionamentele deductive ne oferă deja o indicaţie suficientă, pentru a găsi fundamentul pe care se va sprijini principiul transcendental al acestei facultăţi în cunoaşterea sintetică prin raţiunea pură.

Mai întâi, raţionamentul deductiv nu se referă la intuiţii, pentru a le supune regulilor (cum face intelectul cu categoriile lui), ci la concepte şi judecăţi. Dacă deci raţiunea pură se raportează şi la obiecte, totuşi ea n-are nici un raport nemijlocit cu acestea şi cu intuiţia lor, ci numai cu intelectul şi judecăţile lui, care se adresează în primul rând simţurilor [A 307] şi intuiţiilor lor, pentru a le determina obiectul lor. Unitatea raţională nu este deci unitatea unei experienţe posibile, ci se distinge esenţial de această unitate intelectuală. Principiul că tot ce se întâmplă are o cauză, nu este nicidecum cunoscut şi prescris de raţiune. El face posibilă unitatea experienţei şi nu împrumută nimic de la raţiune, care, fără [B 364] această raportare la experienţa posibilă, nu ar fi putut impune din simple concepte o astfel de unitate sintetică.

În al doilea rând, raţiunea caută, în folosirea ei logică, condiţia generală a judecăţii ei (a concluziei) şi raţionamentul deductiv nu este el însuşi altceva decât o judecată pe care o formăm subordonând condiţia ei unei reguli generale (majora). Cum această regulă e expusă, la rândul ei, aceleiaşi tentative a raţiunii şi cum trebuie astfel căutată (cu ajutorul unui prosilogism) condiţia condiţiei, pe cât de departe posibil, e clar că principiul propriu al raţiunii în genere (în folosirea logică) este de a găsi pentru cunoştinţa condiţionată a intelectului necondiţionatul prin care se completează unitatea lui.

Dar această maximă logică nu poate deveni un principiu al raţiunii pure decât dacă se admite că, dacă condiţionatul este dat, este dată (adică e cuprinsă în obiect şi în legătura lui) şi întreaga serie de condiţii [A 308] subordonate unele altora, serie care prin urmare este ea însăşi necondiţionată.

Un astfel de principiu al raţiunii pure este însă vădit sintetic; căci condiţionatul se raportă fără îndoială analitic la o condiţie oarecare, dar nu la necondiţionat. Din el trebuie să izvorască şi diferite judecăţi sintetice, despre care intelectul [B 365] pur nu ştie nimic, fiindcă el nu are a face decât cu obiecte ale unei experienţe posibile, a căror cunoaştere şi sinteză este totdeauna condiţionată. Dar necondiţionatul, dacă are într-adevăr loc, poate fi examinat separat după toate determinările care îl disting de orice condiţionat, şi trebuie să dea astfel materia pentru multe judecăţi sintetice a priori.

Principiile fundamentale care provin din acest principiu suprem al raţiunii pure vor fi însă, faţă de toate fenomenele, transcendente, adică nu se va putea face niciodată de acest principiu o folosire empirică care să-i fie adecvată. El se va distinge deci cu totul de toate principiile intelectului (a căror folosire este total imanentă, pentru că nu au altă temă decât posibilitatea experienţei). Dacă acel principiu, care afirmă că seria condiţiilor (în sinteza fenomenelor sau chiar şi a gândirii lucrurilor în genere) se ridică până la necondiţionat, are sau nu valoare obiectivă; ce consecinţe decurg din aceasta pentru folosirea empirică a intelectului; [A 309] sau, mai curând, dacă nu există nicăieri un astfel de principiu raţional obiectiv valabil, ci un precept numai logic de a ne apropia, în urcarea la condiţii tot mai înalte, de totalitatea acestor condiţii şi de a pune astfel cea mai înaltă unitate raţională posibilă pentru noi în cunoştinţa noastră; dacă, zic, această nevoie a raţiunii a fost considerată, dintr-o neînţelegere, [B 366] ca un principiu transcendental al raţiunii pure, principiu care postulează pripit o astfel de totalitate absolută de la seria condiţiilor în obiectele însele; şi, în acest caz, ce fel de interpretări greşite şi iluzii se pot strecura în raţionamentele deductive a căror premisă majoră a fost luată din raţiunea pură (şi care, poate, este mai mult petitio decât postulat) şi care se urcă de la experienţă spre condiţiile ei: aceasta va fi problema noastră în Dialectica transcendentală, pe care o vom dezvolta acum pornind de la izvoarele ei, care sunt adânc ascunse în raţiunea omenească. O vom împărţi în două capitole principale, dintre care cel dintâi va trata despre conceptele transcendente ale raţiunii pure, iar al doilea, despre rţtionamentele ei transcendente şi dialectice.

[A 310] DIALECITCA TRANSCENDENTALĂ

Cartea întâi

DESPRE CONCEPTELE RAŢIUNII PURE

Oricum ar sta lucrurile cu posibilitatea conceptelor derivate din raţiunea pură, aceste concepte nu sunt totuşi numai reflectate, ci deduse. Conceptele intelectului sunt şi gândite a priori anterior [B 367] experienţei şi în vederea ei; dar ele nu conţin nimic mai mult decât unitatea reflectiei asupra fenomenelor, întrucât ele trebuie să aparţină necesar unei conştiinţe empirice posibile. Numai prin ele este posibilă cunoaşterea şi determinarea unui obiect. Ele procură deci mai întâi materia pentru raţionamentul deductiv şi nu le precedă concepte a priori despre obiecte, din care să poată fi deduse. Dimpotrivă, realitatea lor obiectivă se întemeiază numai pe faptul că, deoarece constituie forma intelectuală a oricărei experienţe, aplicarea lor trebuie să poată fi arătată oricând în experienţă.

Dar denumirea de concept raţional arată deocamdată că el nu vrea să se lase limitat în hotarele experienţei, fiindcă priveşte o cunoştinţă din care orice cunoştinţă empirică nu este decât o parte (poate întregul [A 311] experienţei posibile sau al sintezei ei empirice), cunoştinţă până la care, fără îndoială, nici o experienţă reală nu ajunge vreodată complet, deşi face totuşi totdeauna parte din ea. Conceptele raţionale servesc pentru a concepe, aşa cum conceptele intelectuale servesc pentru a înţelege (percepţiile). Când conţin necondiţionatul, ele se raportează la ceva din care face parte orice experienţă, dar el însuşi nu este niciodată un obiect al experienţei, ceva spre care conduce raţiunea în concluziile ei pe care le scoate din experienţă şi după care ea evaluează şi măsoară gradul folosirii ei empirice, dar care nu constituie niciodată [B 368] un element al sintezei empirice. Dacă astfel de concepte au, cu toate acestea, o valabilitate obiectivă, ele pot fi numite conceptus ratiocinati (concepte riguros deduse); dacă nu, ele sunt dobândite pe furiş şi ilicit cel puţin printr-o aparenţă de deducţie şi pot fi numite conceptus ratiocinantes (concepte sofistice). Dar fiindcă acest lucru nu poate fi explicat decât abia în capitolul despre raţionamentele dialectice ale raţiunii pure, nu-l putem încă lua în considerare. Deocamdată, aşa cum am numit categorii conceptele pure ale intelectului, vom denumi conceptele raţiunii pure cu un nou nume şi le vom numi Idei transcendentale: vom explica şi justifica această denumire.

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ

[A 312] Cartea întâi

Secţiunea întâi

DESPRE IDEI ÎN GENERE

În ciuda marii bogăţii a graiurilor noastre, gânditorul se găseşte adeseori stingherit când e vorba să găsească o expresie care să redea exact conceptul lui şi în lipsa căreia el nu se poate face înţeles bine nici altora, nici chiar lui însuşi. A făuri cuvinte noi [B 369] e o pretenţie de a legifera în materie de limbi vorbite, pretenţie care reuşeşte rareori, şi înainte de a recurge la acest mijloc desperat este prudent să căutăm într-o limbă moartă şi savantă, pentru a vedea dacă se găseşte în ea acest concept împreună cu expresia lui adecvată; şi chiar dacă vechea lui folosire ar fi devenit incertă, din cauza neglijenţei autorilor ei, totuşi e mai bine să se consolideze sensul care-i era propriu (chiar dacă ar rămâne dubios, dacă odinioară i se dădea exact acelaşi sens) decât să se piardă totul numai fiindcă ne facem ininteligibili.

De aceea, dacă pentru a exprima un anumit concept nu se găseşte decât un singur cuvânt care, în accepţia lui deja primită, să fie [A 313] strict adecvat acestui concept, pe care este foarte important să-l distingem de alte concepte analoage, este prudent să nu procedăm risipitor cu el sau să-l folosim sinonimic numai din dorinţa de variaţie, înlocuind unii termeni cu alţii, ci să-i păstrăm cu grijă semnificaţia particulară; fiindcă alt fel se poate uşor întâmpla ca după ce expresia nu ocupă special atenţia, ci se pierde în mulţimea altora cu sens foarte diferit, să se piardă şi ideea pe care singură această expresie ar fi putut-o păstra.

[B 370] Platon s-a servit de expresia Idee, astfel încât se vede bine că el a înţeles prin ea ceva care nu numai că nu este împrumutat niciodată de la simţuri, ci care depăşeşte mult chiar conceptele intelectului, cu care s-a ocupat Aristotel, fiindcă în experienţă nu se găseşte nicicând ceva care să-i corespundă. Ideile sunt, la el, arhetipuri ale lucrurilor însele şi nu numai chei pentru experienţe posibile, cum sunt categoriile. După părerea lui, ele derivau din raţiunea supremă, de unde au fost împărtăşite raţiunii omeneşti, care însă acum nu se mai găseşte în starea ei originară, ci trebuie să recheme cu trudă Ideile vechi, acum foarte întunecate, cu ajutorul reminiscenţei (care se numeşte filosoie). Nu vreau să intru aici într-o expunere literară pentru a determina sensul pe care marele filosof l-a dat expresiei [A 314] lui. Remarc numai că nu e nimic extraordinar, atât în conversaţia comună cât şi în cărţi, să înţelegi un autor chiar mai bine decât s-a înţeles el pe sine însuşi, şi anume prin comparaţia ideilor pe care le exprimă asupra obiectului lui, dat fiind că el nu determinase îndeajuns conceptul lui şi că, astfel, uneori el vorbea sau chiar gândea împotriva propriei lui intenţii.

Platon a observat foarte bine că facultatea noastră de cunoaştere simte o nevoie cu mult mai înaltă decât să silabisească numai fenomene în conformitate cu unitatea sintetică, pentru a le putea citi [B 371] ca experienţă, şi că raţiunea noastră se ridică în mod natural la cunoştinţe care merg cu mult mai departe decât poate să-i corespundă cândva vreun obiect pe care-l poate da experienţa, dar care totuşi îşi au realitatea lor şi nu sunt nicidecum simple himere.

Platon a găsit Ideile sale mai ales în tot ce e practic^[84], adică se întemeiază pe libertate care, la rândul ei, [A 315] este supusă cunoaşterilor, care sunt un produs propriu al raţiunii. Cine ar vrea să scoată conceptele virtuţii din experienţă, cine ar vrea să dea (cum de fapt au făcut mulţi) ca model pentru izvorul de cunoaştere ceea ce poate servi cel mult ca exemplu pentru o explicaţie imperfectă, acela ar face din virtute o fantomă echivocă, variabilă după timp şi împrejurări, inutilizabilă pentru o regulă. Dimpotrivă, oricine observă că dacă cineva îi este prezentat [B 372] ca model al virtuţii, el are totdeauna adevăratul original numai în capul lui propriu, cu care compară acest pretins model şi-l apreciază numai după el. Aceasta însă este Ideea de virtute cu privire la care toate obiectele posibile ale experienţei pot servi, ce-i drept, ca exemple (ca dovezi că ceea ce reclamă conceptul de raţiune e practicabil într-un anumit grad), dar nu ca arhetipuri. Faptul că niciodată un om nu va acţiona adecvat cu ceea ce conţine Ideea pură de virtute nu dovedeşte deloc că este ceva himeric în această Idee. Căci orice judecată asupra valorii sau nonvalorii morale nu este totuşi posibilă decât cu ajutorul acestei Idei; prin urmare, ea este în mod necesar la baza oricărui progres spre perfecţiunea morală, oricât de departe ne-ar ţine de ea obstacolele aflate în natura omenească şi al căror grad nu poate fi determinat.

[A 316] Republica lui Platon a devenit proverbială, ca un exemplu pretins izbitor de perfecţiune imaginară care nu-şi poate avea sediul decât în creierul unui gânditor fără ocupaţie, şi Brucker găseşte ridicolă afirmaţia filosofului că un principe n-ar guverna niciodată bine dacă nu ar participa la Idei. Dar am face mai bine să urmărim această idee mai îndeaproape şi (acolo unde eminentul bărbat ne lasă fără ajutor) s-o punem în lumină prin noi străduinţe decât s-o respingem ca inutilă [B 373] sub pretextul mizerabil şi dăunător că este impracticabilă. O constituţie având ca scop cea mai mare libertate omenească întemeiată pe legi care fac ca libertatea fiecăruia să poată coexista cu cea a altora (nu e vorba de cea mai mare fericire, căci aceasta va urma de la sine) este totuşi cel puţin o Idee necesară, care trebuie să servească de bază nu numai primului proiect al unei constituţii, ci şi tuturor legilor, şi în care trebuie de la început să se facă abstracţie de obstacolele prezente, care poate nu rezultă inevitabil atât din natura omenească cât mai curând din neglijarea adevăratelor Idei în materie de legislaţie. Căci nimic nu poate fi mai dăunător şi mai nedemn de un filosof decât apelul vulgar la o experienţă pretinsă contrară, care totuşi nu ar fi existat dacă acele instituţii ar fi fost întemeiate la timpul oportun pe Idei [A 317] şi dacă, în locul lor, concepte grosolane, tocmai fiindcă fuseseră scoase din experienţă, nu ar fi zădărnicit orice intenţie bună. Cu cât legislaţia şi guvernul ar fi întocmite mai în conformitate cu această Idee, cu atât mai rare, [B 374] fără îndoială, ar deveni pedepsele; şi atunci este cu totul raţional să se afirme (cum face Platon) că într-o legislaţie care ar fi în perfect acord cu Ideile pedepsele nu ar fi necesare. Deşi acest lucru din urmă nu se poate produce niciodată, totuşi este cu totul justă Ideea care propune acest maximum ca arhetip, pentru ca, orientându-se după el, să apropie tot mai mult constituţia legală a oamenilor de cea mai mare perfecţiune posibilă. Căci, oricare ar fi gradul cel mai ridicat la care trebuie să se oprească omenirea şi deci oricât de mare ar fi distanţa care rămâne în mod necesar între Idee şi realizarea ei, nimeni nu poate şi nu trebuie să le determine, tocmai fiindcă e vorba de libertate, care poate depăşi orice limită stabilită.

Dar nu numai în lucrurile în care raţiunea omenească arată o adevărată cauzalitate şi în care Ideile devin cauze eficiente (ale acţiunilor şi obiectelor lor), anume în domeniul moral, ci chiar cu privire la natura însăşi Platon vede cu drept cuvânt dovezi clare ale originii ei din Idei. O plantă, un animal, orânduirea regulată a lumii (probabil deci şi întreaga ordine a naturii) arată clar [A 318] că nu sunt posibile decât după Idei; că în adevăr nici o făptură individuală, în condiţiile particulare ale existenţei ei, nu cadrează cu Ideea celei mai mari perfecţiuni a speciei ei (tot atât de puţin ca şi omul cu Ideea de omenire, pe care chiar el însuşi o poartă în sufletul lui ca arhetip al acţiunilor lui), că totuşi acele Idei sunt determinate singular, imuabil, universal în intelectul suprem, că sunt cauzele originare ale lucrurilor şi că numai ansamblul legăturii lor în univers [B 375] este total adecvat acelei Idei. Dacă se face abstracţie de ceea ce este exagerat în expresie, avântul genial al filosofului de a se înălţa de la contemplarea copiei pe care o prezintă ordinea fizică a lumii la legătura ei arhitectonică după scopuri, adică după Idei, e o trudă care merită stimă şi care e demnă de urmat; însă cu privire la principiile moralei, legislaţiei şi religiei, unde Ideile fac în primul rând posibilă experienţa însăşi (a binelui), deşi ele nu pot fi exprimate aici niciodată pe deplin, această încercare are un merit cu totul particular, pe care nu-l cunoaştem decât fiindcă îl judecăm tocmai după regulile empirice, care trebuie să-şi piardă valabilitatea, ca principii, în faţa acestor idei. Căci, în ce priveşte natura, experienţa ne pune la îndemână regula şi este izvorul adevărului; dar în ce priveşte legile morale, experienţa este (din nefericire!) mama aparenţei şi este foarte [A 319] reprobabilă tentativa de a scoate legile pentru ceea ce trebuie să fac din ceea ce se face sau de a voi să le limităm prin ceea ce se face.

În locul tuturor acestor consideraţii, a căror dezvoltare cuvenită constituie de fapt demnitatea proprie a filosofiei, să ne ocupăm acum cu o lucrare nu atât de strălucită, dar totuşi nici lipsită de merit, anume să denivelăm şi să consolidăm terenul pentru acele maiestuoase [B 376] edificii ale moralei, teren în care se găsesc tot felul de găuri de cârtiţe ale unei raţiuni care, căutând comori, îl sapă zadarnic, în ciuda bunelor ei intenţii, şi care amenintă soliditatea acelei clădiri. Avem deci acum sarcina să cunoaştem exact folosirea transcendentală a raţiunii pure, principiile şi Ideile ei, pentru a putea determina şi aprecia just influenţa raţiunii pure şi valoarea ei. Totuşi, înainte de a pune capăt acestei introduceri prealabile, rog pe aceia cărora li-e scumpă filosofia (ceea ce mai mult se spune decât se întâlneşte de obicei), dacă se vor convinge prin expunerile făcute şi cele ce urmează, să apere termenul de Idee în sensul lui originar, pentru ca să nu se mai confunde de acum înainte cu celelalte expresii cu care se desemnează de obicei tot felul de reprezentări într-o dezordine nepăsătoare şi pentru ca ştiinţa să nu mai sufere prejudicii. Nu ne lipsesc totuşi denumiri perfect adecvate fiecărei specii de reprezentări fără a avea nevoie să încălcăm proprietatea [A 320] altuia. Iată o scară gradată a lor. Genul este reprezentarea în genere (repraesentatio). Sub ea stă reprezentarea însoţită de conştiinţă (perceptio). O percepţie care se raportează exclusiv la subiect ca modificare a stării sale este senzaţie (sensatio), o percepţie obiectivă este cunoaştere (cognitio). Aceasta din urmă este sau [B 377] intuiţie, sau concept (intuitus vel conceptus). Intuiţia se raportează nemijlocit la obiect şi e singulară, conceptul se raportează mijlocit cu ajutorul unei note care poate fi comună mai multor lucruri. Conceptul este sau un concept empiric, sau un concept pur, şi conceptul pur, întrucât îşi are originea exclusiv în intelect (nu în imaginea pură a sensibilităţii), se numeşte noţiune (notio). Un concept scos din noţiuni, care depăşeşte posibilitatea experienţei, este Idee sau concept raţional. Cine s-a obişnuit cu aceste distincţii nu va mai putea suporta să audă pe cineva numind Idee reprezentarea culorii roşii. Ea nu trebuie numită nici măcar noţiune (concept al intelectului).

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ

[A 321] Cartea întâi

Secţiunea a doua

DESPRE IDEILE TRANSCENDENTALE

Analitica transcendentală ne-a dat un exemplu al modului cum simpla formă logică a cunoştinţei noastre poate conţine originea conceptelor pure a priori, care, anterior oricărei experienţe, reprezintă obiecte sau mai curând indică unitatea sintetică, care singură face posibilă [B 378] o cunoştinţă empirică despre obiecte. Forma judecăţilor (transformată într-un concept al sintezei intuiţiilor) a produs categoriile, care conduc, în experienţă, orice folosire a intelectului. Putem spera la fel că forma raţionamentelor, dacă o aplicăm la unitatea sintetică a intuiţiilor după regula categoriilor, va conţine originea unor concepte particulare a priori, pe care le putem numi concepte pure ale raţiunii sau Idei transcendentale şi care vor determina, după principii, folosirea intelectului în ansamblul întregii experienţe.

Funcţia raţiunii, în raţionamentele ei, constă în universalitatea cunoaşterii prin concepte, şi raţionamentul însuşi este o judecată care e determinată [A 322] a priori în întreaga sferă a condiţiei ei. Judecata: Caius este muritor, aş putea s-o scot din experienţă numai cu ajutorul intelectului. Dar eu caut un concept care să cuprindă condiţia în care e dat predicatul (aserţiunea în genere) acestei judecăţi (adică aici conceptul de om); şi după ce l-am subsumat acestei condiţii, luată în întreaga ei sferă (toţi oamenii sunt muritori), determin în consecinţă cunoaşterea obiectului meu (Caius e muritor).

Prin urmare, noi restrângem în concluzia unui raţionament un predicat la un anumit obiect, [B 379] după ce înainte l-am gândit în premisa majoră în toată sfera lui sub o anumită condiţie. Această cantitate completă a sferei în raport cu o astfel de condiţie se numeşte universalitate (universalitas). Acesteia îi corespunde, în sinteza intuiţiilor, totalitatea (universitas) condiţiilor. Astfel, conceptul raţional transcendental nu este decât acela despre totalitatea condiţiilor pentru un condiţionat dat. Dar fiindcă numai necondiţionatul face posibilă totalitatea condiţiilor şi fiindcă, invers, totalitatea condiţiilor este ea însăşi totdeauna necondiţionată, atunci un concept raţional pur în genere poate fi definit prin conceptul necondiţionatului, întrucât el conţine un principiu al sintezei condiţionatului.

[A 323] Câte feluri de raporturi există, pe care intelectul şi le reprezintă cu ajutorul categoriilor, vor exista şi tot atâtea feluri de concepte raţionale pure şi va trebui deci să căutăm în primul rând un necondiţionat al sintezei categorice într-un subiect; în al doilea rând, un necondiţionat al sintezei ipotetice a membrilor unei serii; în a1 trei1ea rând, un necondiţionat al sintezei disjunctive a părţilor într-un sistem.

Există, în adevăr, tot atâtea specii de raţionamente, din care fiecare tinde prin prosilogisme spre necondiţionat: prima, spre un subiect care el însuşi nu mai e predicat; a doua, spre o supoziţie [B 380] care nu mai presupune nimic; a treia, spre un agregat al membrilor diviziunii, pentru care nu mai e nimic necesar spre a completa diviziunea conceptului. De aceea, conceptele raţionale pure ale totalităţii în sinteza condiţiilor sunt necesare, cel puţin ca probleme, pentru a împinge pe cât posibil unitatea intelectului până la necondiţionat, şi ele sunt întemeiate în natura raţiunii omeneşti, chiar dacă acestor concepte transcendentale le-ar lipsi in concreto o folosire corespunzătoare lor şi deci nu ar avea alt folos decât să îndrepte intelectul în direcţia unde folosirea lui, extinsă până la extrem, rămâne în acelaşi timp de perfect acord cu ea însăşi.

[A 324] Dar vorbind aici de totalitatea condiţiilor şi de necondiţionat ca titlu comun al tuturor conceptelor raţionale, ne lovim iarăşi de o expresie, de care nu ne putem dispensa şi de care totuşi nu ne putem servi deplin din cauza unei ambiguităţi pe care o are în urma unui lung abuz care s-a făcut prin folosirea ei. Absolut este unul din puţinele cuvinte care, în sensul lor originar, au fost construite conform unui concept căruia mai târziu nici un alt cuvânt al aceleiaşi limbi nu-i este exact adecvat şi a cărui pierdere [B 381] sau, ceea ce-i acelaşi lucru, folosire imprecisă trebuie să atragă după sine şi pierderea conceptului însuşi, şi anume a unui concept de care, fiindcă ocupă mult raţiunea, noi nu ne putem dispensa fără mare pagubă pentru toate judecăţile transcendentale. Cuvântul absolut este folosit acum adesea pentru a indica numai că ceva este considerat în sine şi că, deci, e valabil intrinsec. În acest sens, absolut posibil ar semnifica ceea ce e posibil în sine (interne), ceea ce de fapt e minimum ce se poate spune despre un obiect. Pe de altă parte, el e folosit uneori şi pentru a desemna că ceva este valabil sub toate raporturile (în mod nelimitat) (de exemplu, puterea absolută) şi absolut posibil ar însemna în acest sens ceea ce-i posibil în toate privinţele, sub toate raporturile, ceea ce, la rândul său, e maximum ce pot spune despre posibilitatea [A 325] unui lucru. Aceste sensuri se întâlnesc fără îndoială de multe ori împreună. Astfel, de exemplu, ceea ce e intrinsec imposibil este imposibil sub orice raport, prin urmare absolut imposibil. Dar în cele mai multe cazuri, ele sunt infinit depărtate unul de altul, şi eu nu pot conchide în nici un fel că deoarece ceva este posibil în sine este posibil şi sub orice raport, deci absolut posibil. În cele ce urmează [B 382] voi arăta că şi necesitatea absolută nu depinde nicidecum în toate cazurile de cea intrinsecă şi că deci nu trebuie să fie considerată ca echivalentă cu aceasta.Un lucru al cărui contrariu este intrinsec imposibil, contrariul lui este fără îndoială de asemenea imposibil în toate privinţele, prin urmare lucrul însuşi este absolut necesar; dar reciproca nu este adevărată: din faptul că ceva este absolut necesar, eu nu pot conchide că contrariul lui este intrinsec imposibil, adică nu pot conchide că necesitatea absolută a lucrurilor este o necesitate intrinsecă; căci această necesitate intrinsecă este, în anumite cazuri, o expresie cu totul goală, cu care noi nu putem uni nici cel mai neînsemnat concept, pe când cea de necesitate a unui lucru sub toate raporturile (cu privire la tot ce-i posibil) implică determinări cu totul particulare. Fiindcă pierderea unui concept de mare aplicaţie în filosofia speculativă nu poate fi niciodată indiferentă unui filosof, sper că nu-i vor fi indiferente nici determinarea şi păstrarea scrupuloasă a expresiei de care depinde conceptul.

[A 326] Mă voi servi de cuvântul absolut în acest sens mai larg şi îl voi opune numai la ceea ce nu e valabil decât relativ sau sub un raport particular, căci valabilul relativ este restrâns la condiţii, pe când absolutul este valabil fără restricţii.

Conceptul raţional transcendental nu se raportează totdeauna decât la totalitatea absolută în sinteza condiţiilor şi nu se opreşte niciodată decât la ceea ce este necondiţionat în mod absolut, adică sub orice raport. Căci raţiunea pură lasă totul pe seama intelectului, care se [B 383] raportează în primul rând la obiectele intuiţiei sau mai curând la sinteza lor în imaginaţie. Raţiunea îşi rezervă numai totalitatea absolută în folosirea conceptelor intelectului şi încearcă să extindă unitatea sintetică, care e gândită în categorie, până la necondiţionatul absolut. Această totalitate poate fi deci numită unitate raţională a fenomenelor, aşa cum aceea pe care o exprimă categoria poate fi numită unitate intelectuală. Astfel, raţiunea nu se raportează decât la folosirea intelectului, şi anume, nu întrucât el conţine principiul experienţei posibile (căci totalitatea absolută a condiţiilor nu este un concept utilizabil într-o experienţă, fiindcă nici o experienţă nu este necondiţionată), ci pentru a-i prescrie direcţia spre o anumită unitate, despre care intelectul nu are nici un concept şi care urmăreşte să cuprindă [A 327] într-un tot absolut toate actele intelectului cu privire la fiecare obiect. De aceea, folosirea obiectivă a conceptelor pure ale raţiunii este totdeauna transcendentă, pe când aceea a conceptelor pure ale intelectului trebuie să fie, după natura ei, totdeauna imanentă, fiindcă se mărgineşte numai la experienţa posibilă.

Înţeleg prin Idee un concept raţional necesar căruia nu i se poate da în simţuri nici un obiect corespunzător. Prin urmare, conceptele raţionale pure, pe care le examinăm acum, sunt Idei transcendentale. [B 384] Ele sunt concepte ale raţiunii pure, căci consideră orice cunoaştere prin experienţă ca determinată de o totalitate absolută a condiţiilor. Ele nu sunt născocite arbitrar, ci sunt date de natura însăşi a raţiunii şi se raportează deci necesar la întreaga folosire a intelectului. Ele sunt, în sfârşit, transcendente şi depăşesc limitele oricărei experienţe, în care deci nu se poate prezenta niciodată un obiect care să fie adecvat Ideii transcendentale. Când numim o Idee, spunem foarte mult cu privire la obiect (ca despre un obiect al intelectului pur), dar foarte puţin cu privire la subiect (cu privire adică la realitatea lui sub condiţie empirică), tocmai fiindcă, ca concept al unui maximum, nu poate fi dată niciodată in concreto în mod adecvat. Cum acesta este propriu-zis întregul scop al raţiunii în folosirea [A 328] ei numai speculativă şi cum apropierea de un concept, care nu este însă atins niciodată prin executare, este ca şi când conceptul ar eşua cu totul, despre un astfel de concept se spune: el nu este decât o Idee. Astfel, s-ar putea spune că totalitatea absolută a tuturor fenomenelor nu este decât o Idee, căci, cum nu putem realiza niciodată aşa ceva într-o imagine, ea rămâne o problemă fără nici o soluţionare. Dimpotrivă, fiindcă în folosirea practică a intelectului nu e vorba decât de aplicarea după reguli, [B 385] Ideea raţiunii practice poate fi dată totdeauna real, deşi numai în parte in concreto, ba chiar ea este condiţia indispensabilă a oricărei folosiri practice a raţiunii. Realizarea acestei Idei este totdeauna mărginită şi deficientă, dar în limite nedeterminabile, prin urmare ea este totdeauna supusă influenţei conceptului unei totalităţi absolute. Prin urmare, Ideea practică este totdeauna foarte rodnică şi absolut necesară cu privire la acţiunile reale. În ea, raţiunea pură găseşte chiar cauzalitatea de a produce real ceea ce conţine conceptul ei; de aceea, despre înţelepciune nu se poate spune oarecum dispreţuitor: ea ea nu este decât o Idee, ci tocmai fiindcă este Ideea despre unitatea necesară a tuturor scopurilor posibile, ea trebuie să servească drept regulă pentru tot ce e practic ca condiţie originară, cel puţin restrictivă.

[A 329] Deşi despre conceptele raţionale transcendentale trebuie să spunem: ele nu sunt decât Idei, nu le vom considera totuşi nicidecum ca fiind de prisos şi zadarnice. Căci, deşi nici un obiect nu poate fi determinat prin ele, ele pot totuşi servi în fond şi fără să se observe intelectului ca un canon care să-i permită să-şi extindă folosirea şi s-o facă uniformă; prin aceasta, el nu cunoaşte, ce-i drept, un obiect mai mult decât ar cunoaşte după conceptele lui, dar este mai bine şi mai departe condus în această cunoaştere. Fără să mai spun [B 386] că, poate, aceste Idei fac posibilă o trecere de la conceptele despre natură la cele practice şi, în felul acesta, pot procura Ideilor morale însele suport şi legătură cu cunoştinţele speculative ale raţiunii. Asupra tuturor acestor chestiuni trebuie să aşteptăm explicaţia în cele ce urmează.

Dar în conformitate cu planul nostru, să lăsăm la o parte Ideile practice şi să nu considerăm raţiunea decât în folosirea ei speculativă şi, mai restrâns încă, numai în folosirea transcendentală. Aici trebuie să urmăm aceeaşi cale pe care am urmat-o mai sus în deducţia categoriilor, anume, să examinăm forma logică a cunoaşterii raţionale şi să vedem dacă nu cumva, prin aceasta, raţiunea nu devine şi un izvor de concepte, care să ne facă să considerăm obiecte în sine ca determinate sintetic a priori în raport cu o funcţie sau alta a raţiunii.

[A 330] Raţiunea, considerată ca facultate a unei anumite forme logice a cunoaşterii, aste facultatea de a conchide, adică de a judeca în mod mijlocit (prin subordonarea condiţiei unei judecăţi posibile sub condiţia unei judecăţi date). Judecata dată este regula generală (premisa majoră, major). Subordonarea condiţiei altei judecăţi posibile sub condiţia regulii este premisa minoră (minor). Judecata reală care exprimă aserţiunea regulii în cazul subsumat este concluzia [B 387] (conclusio). Regula, anume, exprimă ceva general sub o anumită condiţie. Condiţia regulii se găseşte într-un caz dat. Deci, ceea ce era universal valabil sub acea condiţie va fi considerat ca valabil şi în cazul dat (care conţine acea condiţie). Se vede uşor că raţiunea ajunge la o cunoştinţă cu ajutorul actelor intelectului care constituie o serie de condiţii. Dacă la judecata: toate corpurile sunt schimbătoare, eu nu ajung decât pornind de la cunoştinţa mai îndepărtată: tot ce este compus e schimbător (în care conceptul de corp nu se găseşte încă, dar care totuşi conţine condiţia lui); dacă trec de la această judecată la una mai apropiată, care stă sub condiţia celei dintâi: corpurile sunt compuse, şi de la aceasta la o a treia, care de acum înainte leagă cunoştinţa îndepărtată (schimbător) cu cea de faţă: [A 331] deci corpurile sunt schimbătoare, am ajuns printr-o serie de condiţii (premise) la o cunoştinţă (concluzie). Dar orice serie, al cărei exponent (al judecăţii categorice sau ipotetice) e dat, poate fi continuată; prin urmare, acelaşi procedeu al raţiunii duce la ratiocinatio polysyllogistica, care este o serie de raţionamente ce poate fi indefinit continuată, fie de partea condiţiilor (perprosyllogismos), fie [B 388] de partea condiţionatului (per episyllogismos).

Dar se va observa îndată că lanţul sau seria prosilogismelor, adică a cunoştinţelor, urmărită de partea principiilor sau a condiţiilor unei cunoştinţe date, cu alte cuvinte: seria ascendentă a raţionamentelor trebuie să se comporte totuşi altfel faţă de facultatea raţiunii decât seria descendentă, adică progresia pe care o urmează raţiunea de partea condiţionatului cu ajutorul episilogismelor. Deoarece în primul caz cunoştinţa (conclusio) nu este dată decât ca condiţionată, nu se poate ajunge la ea cu ajutorul raţiunii altfel decât cel puţin sub supoziţia că sunt daţi toţi membrii seriei de partea condiţiilor (totalitatea în seria premiselor), fiindcă numai sub această supoziţie judecata în chestiune este posibilă a priori; dimpotrivă, de partea condiţionatului sau a consecinţelor nu este gândită decât o serie în devenire [A 332] şi nu o serie deja total presupusă sau dată, prin urmare este gândită numai o progresie potenţială. De aceea, când o cunoştinţă este considerată ca condiţionată, raţiunea este constrânsă să considere seria condiţiilor în linie ascendentă ca terminată şi ca dată în totalitatea ei. Dar dacă aceeaşi cunoştinţă este considerată totodată ca o condiţie [B 389] a altor cunoştinţe care constituie între ele o serie de consecinţe în linie descendentă, raţiunea poate rămâne cu totul indiferentă faţă de problema de a şti până unde se întinde această progresie a parte posteriori şi dacă totalitatea acestei serii este în genere posibilă, fiindcă ea nu are nevoie de o astfel de serie pentru concluzia prezentă, întrucât aceasta e deja suficient determinată şi asigurată prin principiile ei a parte priori. Fie deci că de partea condiţiilor seria premiselor are un punct de plecare ca condiţie supremă, fie că nu, şi că, deci, este fără limite a parte priori, ea trebuie totuşi să conţină totalitatea condiţiilor, admiţând că noi nu am putea reuşi niciodată s-o cuprindem, şi trebuie ca întreaga serie să fie necondiţionat adevărată, pentru ca condiţionatul, care este privit ca o consecinţă rezultând din ea, să poată fi adevărat. Aceasta este o exigenţă a raţiunii care prezintă cunoştinţa ei ca determinată a priori şi ca necesară, fie în sine, şi atunci nu e nevoie de principii, fie, în cazul când e derivată, ca un membru al unei serii de principii, care ea însăşi este necondiţionat adevărată.

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ

[A 333, B 390] Cartea întâi

Secţiunea a treia

SISTEMUL IDEILOR TRANSCENDENTALE

Nu avem a face aici cu o dialectică logică, care face abstracţie de orice conţinut al cunoştinţei şi descoperă numai aparenţa falsă în forma raţionamentelor, ci cu o dialectică transcendentală, care trebuie să conţină cu totul a priori originea anumitor cunoştinţe din raţiunea pură şi a unor concepte deduse prin raţionament, al căror obiect nu poate fi dat deloc empiric, care se găsesc deci cu totul în afara facultăţii intelectului pur. Din raportul natural pe care folosirea transcendentală a cunoştinţei noastre, atât în raţionamente cât şi în judecăţi, trebuie să-l aibă cu folosirea logică am conchis că nu există decât trei specii de raţionamente dialectice, care se raportează la cele trei specii de raţionamente prin care raţiunea poate ajunge la cunoştinţe din principii şi că, în totul, problema ei este de a se ridica de la sinteza condiţionată, de care intelectul este totdeauna legat, la cea necondiţionată, pe care intelectul niciodată n-o poate atinge.