Dar să revenim la problema noastră. Că ceva se întâmplă, că adică ceva sau o stare, care nu era mai înainte, devine, e ceea ce nu poate fi perceput [B 237] empiric, dacă nu e precedată de un fenomen care să nu fi conţinut în sine această stare; căci o realitate care [A 192] succede unui timp vid, prin urmare un început pe care nu-l precede nici o stare a lucrurilor, poate fi aprehendată tot atât de puţin ca şi timpul vid însuşi. Orice aprehensiune a unei întâmplări este deci o percepţie care succede alteia. Dar fiindcă în orice sinteză a aprehensiunii lucrurile stau aşa cum am arătat mai sus la fenomenul unei case, ea nu se distinge încă prin aceasta de altele. Dar mai observ că dacă într-un fenomen care conţine o întâmplare numesc A starea anterioară a percepţiei, iar B starea următoare, B nu poate decât să succeadă lui A în aprehensiune, iar percepţia A nu poate să succeadă lui B, ci numai să-l preceadă. Văd, de exemplu, o corabie plutind pe fluviu în jos. Percepţia mea a locului unde se găseşte ea în avalul fluviului succede percepţiei locului în care se găsea în amonte şi e imposibil ca în aprehensiunea acestui fenomen corabia să fie percepută întâi în aval şi pe urmă în amonte. Ordinea în seria percepţiilor care se succed în aprehensiune este deci aici determinată, şi aprehensiunea este legată de această ordine. În exemplul precedent al unei case, percepţiile mele în aprehensiune puteau să înceapă din vârful ei şi să sfârşească la pământ, dar ele puteau [B 238] să înceapă şi de jos şi să sfârşească sus, după cum puteau să aprehendeze de la dreapta sau de la stânga diversul intuiţiei empirice. În seria acestor [A 193] percepţii nu era deci o ordine determinată care să mă constrângă să încep cu o anumită parte în aprehensiune, pentru a lega empiric diversul. Această regulă se găseşte însă totdeauna în percepţia a ceea ce se întâmplă, şi ea face necesară ordinea percepţiilor succesive (în aprehensiunea acestui fenomen).
Va trebui deci, în cazul nostru, să deriv succesiunea subiectivă a aprehensiunii din succesiunea obiectivă a fenomenelor, pentru că altfel, cea dintâi ar fi cu totul indeterminată şi nu ar distinge nici un fenomen de altul. Succesiunea subiectivă singură, fiind cu totul arbitrară, nu dovedeşte nimic cu privire la legarea diversului în obiect. Succesiunea obiectivă va consta deci în ordinea diversului fenomenului, ordine care face ca aprehensiunea a ceva (care se întâmplă) să succadă aprehensiunii a altceva (care precede) după o regulă. Numai astfel pot fi eu îndreptăţit să spun despre fenomenul însuşi, şi nu numai despre aprehensiunea mea, că în fenomen se găseşte o succesiune, ceea ce înseamnă că eu nu pot efectua aprehensiunea decât tocmai în această succesiune.
După o astfel de regulă, trebuie deci ca în ceea ce în genere precede un eveniment să se afle condiţia [B 239] după care acest eveniment urmează totdeauna şi în mod necesar; eu nu pot răsturna însă ordinea, să merg de la eveniment îndărăt [A 194] şi să determin (prin aprehensiune) ceea ce precede. Căci nici un fenomen nu se întoarce de la momentul următor la cel precedent, dar se raportează totuşi la vreun moment precedent; dimpotrivă, de la un timp dat, progresia la un alt timp următor este necesar determinată. Astfel, fiindcă este ceva care urmează, eu trebuie să raportez acest ceva în mod necesar la altceva în genere care precede şi căruia îi succede după o regulă, adică în mod necesar, astfel încât evenimentul, ca condiţionat, indică cert o condiţie oarecare, care determină acest eveniment.
Să presupunem că un eveniment nu e precedat de nimic căruia el ar trebui să-i urmeze în conformitate cu o regulă; atunci orice succesiune a percepţiei nu ar fi determinată decât în aprehensiune, adică numai subiectiv; dar prin aceasta nu ar fi deloc determinat obiectiv ce anume trebuie să preceadă şi ce să succeadă percepţiilor. Nu am avea în acest fel decât un joc de reprezentări, care nu s-ar raporta la nici un obiect, adică prin percepţia noastră un fenomen nu ar fi distins deloc de oricare altul sub raportul timpului, fiindcă succesiunea în aprehendare este totdeauna identică şi deci în fenomen nu este nimic care s-o determine astfel ca, prin aceasta, o [B 240] anumită succesiune să fie făcută obiectiv necesară. Eu nu voi spune deci că două stări se [A 195] succed într-un fenomen, ci doar că o aprehensiune urmează alteia, ceea ce e numai ceva subiectiv şi nu determină un obiect, prin urmare nu poate fi valabilă pentrn cunoaşterea unui obiect oarecare (nici chiar în fenomen). Când deci aflăm prin experienţă că se întâmplă ceva, presupunem totdeauna că ceva precede, căruia acel ceva îi urmează în virtutea unei reguli. Căci fără aceasta eu nu aş spune despre obiect că succedă, deoarece simpla succesiune în aprehensiunea mea, dacă nu e determinată printr-o regulă cu privire la ceva care precede, nu justifică o succesiune în obiect. Astfel se întâmplă totdeauna cu privire la o regulă după care fenomenele în succesiunea lor, adică aşa cum se întâmplă, sunt determinate de starea anterioară; eu fac obiectivă sinteza mea subiectivă (a aprehensiunii), şi numai datorită acestei singure presupuneri este posibilă însăşi experienţa a ceva care se întâmplă.
Aceasta pare, ce-i drept, să contrazică toate observaţiile care au fost făcute totdeauna asupra mersului folosirii intelectului nostru. După aceste observaţii, abia numai prin succesiunile multor evenimente percepute şi comparate, şi găsite concordante cu fenomene anterioare, am fost noi conduşi să descoperim o regulă, [B 241] în virtutea căreia anumite evenimente urmează totdeauna anumitor fenomene, şi prin aceasta am fost înainte de toate determinaţi să formăm conceptul de cauză. După astfel [A 196] de considerente, acest concept ar fi numai empiric şi regula pe care o procură, anume că tot ce se întâmplă are o cauză, ar fi la fel de contingentă ca experienţa însăşi: universalitatea şi necesitatea lui nu ar fi decât fictive şi nu ar avea adevărată valabilitate universală, fiindcă nu ar fi a priori, ci ar i întemeiate numai pe inducţie. Dar aici este la fel ca şi cu alte reprezentări pure a priori (de exemplu, spaţiul şi timpul), pe care nu le putem scoate din experienţă ca concepte clare decât fiindcă noi le pusesem în experienţă, pe care am constituit-o cu ajutorul acestor concepte. Negreşit, claritatea logică a acestei reprezentări a unei reguli care determină seria evenimentelor nu e posibilă, ca concept de cauză, decât dacă ne-am servit de ea în experienţă; dar o considerare a acestei reguli ca o condiţie a unităţii sintetice a fenomenelor în timp a fost totuşi baza experienţei însăşi şi, deci, a precedat-o a priori.
E vorba deci să arătăm printr-un exemplu că noi nu atribuim niciodată, nici chiar în experienţă, obiectului succesiunea (pe care o vedem într-un eveniment, când se întâmplă ceva, care nu era mai înainte) şi nu o distingem de succesiunea subiectivă a [B 242] aprehensiunii noastre decât dacă avem ca principiu o regulă care ne constrânge să observăm această ordine a percepţiilor mai mult decât pe alta, ba chiar că această constrângere [A 197] este propriu-zis ceea ce face posibilă în primul rând reprezentarea unei succesiuni în obiect.
Avem reprezentări în noi de care putem deveni şi conştienţi. Dar oricât de întinsă, de exactă şi de precisă ar putea fi această conştiinţă, ea rămâne totuşi formată numai din reprezentări, adică din determinări interne ale simţirii noastre în cutare sau cutare raport de timp. Cum ajungem noi să conferim acestor reprezentări un obiect sau să le atribuim, dincolo de realitatea lor subiectivă, pe care o au ca modificări, nu ştiu ce realitate obiectivă? Semnificaţia obiectivă nu poate consta în raportul cu altă reprezentare (cu cea pe care vrem s-o denumim a obiectului); căci altfel se pune din nou problema: cum iese această reprezentare la rândul ei din ea însăşi şi dobândeşte semnificaţie obiectivă dincolo de cea subiectivă, care-i este proprie ca determinare a stării de simţire? Dacă cercetăm ce proprietate nouă conferă reprezentărilor noastre raportul cu un obiect şi care este dignitatea pe care ele o dobândesc în chipul acesta, găsim că acest raport nu constă în altceva decât în aceea că face necesară legătura reprezentărilor într-un anumit mod şi le supune unei reguli; invers, numai prin faptul [B 243] că o anumită ordine e necesară în raportul cronologic al reprezentărilor noastre, li se conferă o semnificaţie obiectivă.
[A 198] În sinteza fenomenelor, diversul reprezentărilor este totdeauna succesiv. Prin aceasta nu este reprezentat nici un obiect, fiindcă printr-o asemenea succesiune, care e comună tuturor aprehensiunilor, nimic nu este distins de altceva. Dar de îndată ce percep sau presupun că în această succesiune există un raport cu starea precedentă, din care reprezentarea rezultă după o regulă, atunci eu îmi reprezint ceva ca eveniment sau ca ceva care se întâmplă, adică cunosc un obiect pe care trebuie să-l pun în timp într-un anumit loc determinat, care, după starea precedentă, nu-i poate fi atribuită altfel. Dacă percep deci că se întâmplă ceva, atunci în această reprezentare e cuprins în primul rând că ceva precede, fiindcă tocmai în raportul cu acest ceva fenomenul îşi capătă raportul său de timp, anume de a exista după un timp precedent în care el nu exista. Dar el nu-şi poate dobândi locul determinat în acest raport decât pentru că în starea precedentă este presupus ceva căruia îi succede totdeauna, adică în virtutea unei reguli; de unde rezultă, mai întâi, că eu nu pot inversa seria şi să pun ceea ce se întâmplă înainte de ceea ce precede; în al doilea rând, că dacă este îndicată starea care precede, [B 244] acest eveniment determinat urmează inevitabil şi necesar. Astfel se face că în reprezentările noastre este o ordine în care prezentul (întrucât s-a [A 199] întâmplat) trimite spre o stare oarecare precedentă ca spre un corelat, dar încă nedeterminat, al acestui eveniment care e dat; dar acest corelat se raportează în mod determinat la acest eveniment ca la consecinţa lui şi îl leagă necesar de el în seria timpului.
Dacă este o lege necesară a sensibilităţii noastre, deci o condiţie formală a tuturor percepţiilor, ca timpul precedent să determine în mod necesar pe cel ce urmează (întrucât eu nu pot ajunge la timpul care urmează altfel decât trecând prin cel care precede), este şi o lege indispensabilă a reprezentării empirice a succesiunii de timp, ca fenomenele timpului trecut să determine orice existenţă în timpul care urmează şi ca fenomenele acestui timp următor să nu aibă loc ca evenimente decât în măsura în care acelea ale timpului anterior le determină existenţa în timp, adică le-o fixează după o regulă. Căci numai în fenomene putem noi cunoaşte empiric această continuitate în înlănţuirea timpurilor.
Orice experienţă şi posibilitatea ei presupun intelectul, şi cel dintâi lucru pe care-l face el nu este să clarifice reprezentarea obiectelor, ci să facă posibilă reprezentarea unui obiect în genere. Aceasta are loc prin faptul [B 245] că el transmite fenomenelor şi existenţei lor ordinea de timp, atribuind fiecăruia dintre ele, considerat ca o consecinţă, un loc determinat a priori în timp în raport cu fenomenele precedente, loc fără de care fenomenul nu [A 200] s-ar acorda cu timpul însuşi, care determină a priori locul tuturor părţilor lui. Această determinare a locului nu poate proveni din raportul fenomenelor faţă de timpul absolut (căci acesta nu e un obiect al percepţiei), ci, dimpotrivă, fenomenele însele trebuie să-şi determine între ele locurile lor în timpul însuşi şi să le facă necesare în ordinea timpului, că adică ceea ce urmează sau se întâmplă trebuie să succeadă, în virtutea unei reguli generale, după ceea ce era cuprins în starea precedentă; de aici o serie de fenomene care produc şi fac necesară, cu ajutorul intelectului, aceeaşi ordine şi înlănţuire continuă în seria percepţiilor posibile, aşa cum se găsesc ele a priori în forma intuiţiei interne (a timpului), în care toate percepţiile trebuie să-şi aibă locul lor.
Dacă deci se întâmplă ceva, este o percepţie care aparţine unei experienţe posibile şi care devine reală, când consider fenomenul ca determinat în ce priveşte locul lui în timp, prin urmare ca pe un obiect, care poate fi găsit totdeauna după o regulă în înlănţuirea percepţiilor. Iar această [B 246] regulă care ne ajută să determinăm ceva în ce priveşte succesiunea timpului este: în ceea ce precede să se găsească condiţia care face ca evenimentul să urmeze totdeauna (adică în mod necesar). Principiul raţiunii suficiente [A 201] este deci fundamentul experienţei posibile, adică al cunoaşterii obiective a fenomenelor din punctul de vedere al raportului lor în succesiunea timpului.
Dovada acestui principiu se bazează însă exclusiv pe momentele următoare. Orice cunoaştere empirică presupune sinteza diversului efectuată de imaginaţie, care este totdeauna succesivă, adică reprezentările se succed în ea totdeauna unele după altele. Dar succesiunea în imaginaţie nu este deloc determinată din punctul de vedere al ordinii (ceea ce trebuie să preceadă şi ceea ce trebuie să succeadă) şi seria uneia din reprezentările care se succed poate fi luată deopotrivă atât urcând cât şi coborând. Dar dacă această sinteză este o sinteză a aprehensiunii (a diversului unui fenomen dat), atunci ordinea e determinată în obiect sau, pentru a vorbi mai exact, este aici o ordine a sintezei suecesive care determină un obiect după care ceva trebuie să preceadă în mod necesar, şi dacă acest ceva este pus, celălalt ceva trebuie să urmeze în mod necesar. Pentru ca percepţia mea să conţină cunoaşterea unui eveniment, adică a ceva care se întâmplă real, ea trebuie să fie o judecată empirică în care să gândesc că succesiunea este determinată, că adică acest eveniment presupune în timp un alt fenomen căruia ea îi urmează necesar sau după o regulă. În caz contrar, dacă pun fenomenul [B 247] precedent şi evenimentul nu-i urmează necesar, ar trebui să consider percepţia mea numai ca pe un joc subiectiv al imaginaţiei [A 202] mele şi, dacă îmi reprezint totuşi prin ea ceva obiectiv, ar trebui s-o numesc un simplu vis. Astfel, raportul fenomenelor (considerate ca percepţii posibile), raport după care ceea ce urmează (ceea ce se întâmplă) este determinat în timp, în ce priveşte existenţa lui, de ceva precedent în mod necesar şi după o regulă, prin urmare raportul dintre cauză şi efect, este condiţia valabilităţii obiective a judecăţilor noastre empirice cu privire la seria percepţiilor, prin urmare a adevărului lor empiric şi deci a experienţei. Principiul raportului cauzal în succesiunea fenomenelor este valabil deci şi pentru toate obiectele experienţei (în condiţiile succesiunii), fiindcă el însuşi este fundamentul posibilităţii unei astfel de experienţe.
Dar aici mai apare o dificultate care trebuie înlăturată. Principiul legăturii cauzale între fenomene este restrâns, în formula noastră, la succesiunea seriei lor, în timp ce în folosirea acestui principiu se găseşte totuşi că el se aplică şi la simultaneitatea lor şi că efectul şi cauza pot exista în acelaşi timp. De exemplu, există în cameră o căldură care nu se găseşte în aer [B 248] liber. Caut în jur cauza şi găsesc o sobă încălzită. Soba, care este cauza, există în acelaşi timp cu efectul ei, căldura din cameră; aici nu este deci o succesiune în timp între cauză şi efect, ci ele sunt în acelaşi timp, şi totuşi legea e valabilă. Cea mai [A 203] mare parte a cauzelor efciente din natură există în acelaşi timp eu efectele lor şi succesiunea în timp a acestora din urmă este determinată de faptul că numai cauza nu-şi poate produce întregul ei efect într-o clipă. Dar din clipa în care efectul începe să se producă, el este totdeauna simultan cu cauzalitatea cauzei lui, pentru că dacă această cauză ar fi încetat să existe o clipă mai înainte, efectul nu s-ar fi produs. Trebuie să remarcăm aici că e vorba de ordinea timpului şi nu de curgerea lui; raportul rămâne, chiar dacă nu s-a scurs timp. Timpul dintre cauzalitatea cauzei şi efectul ei imediat poate fi disparent (deci cauza şi efectul pot fi simultane), dar raportul dintre ele rămâne totuşi totdeauna determinabil în timp. Dacă consider drept cauză o bilă care e aşezată pe o pernă umplută, căreia îi imprimă o mică adâncitură, atunci cauza este prezentă în acelaşi timp cu efectul. Dar eu le disting totuşi pe amândouă prin raportul de timp cuprins în legătura lor dinamică. Căci, dacă pun bila pe pernă, formei ei netede de mai înainte îi urmează mica adâncitură; dar dacă perna are (fără să [B 249] cunosc cauza) o mică adâncitură, n-o pot atribui unei bile de plumb.
Prin urmare, succesiunea de timp este fără îndoială unicul criteriu empiric al efectului în raport cu cauzalitatea cauzei ce precede. Paharul umplut [A 204] cu apă este cauza urcării apei deasupra suprafeţei lui orizontale, deşi ambele fenomene sunt în acelaşi timp. Căci de îndată ce scot apa cu paharul dintr-un vas mai mare, urmează ceva, anume schimbarea figurii orizontale pe care o avea în acel vas într-o figură concavă pe care o ia în pahar.
Această cauzalitate conduce la conceptul de acţiune, aceasta la conceptul de forţă şi, prin aceasta, la conceptul de substanţă. Cum nu vreau să amestec proiectul meu critic, care priveşte exclusiv izvoarele cunoaşterii sintetice a priori, cu analize care nu tind decât la lămurirea (nu la extinderea) conceptelor, rezerv examinarea amănunţită a acestor concepte pentru un viitor sistem al raţiunii pure; deşi o astfel de analiză se găseşte deja într-o largă măsură în manualele de acest gen cunoscute până acum. Dar nu pot trece sub tăcere criteriul empiric al unei substanţe, întrucât ea pare a se manifesta nu prin permanenţa fenomenului, ci mai bine şi mai uşor prin acţiune.
[B 250] Unde este acţiune, prin urmare activitate şi forţă, acolo este şi substanţă, şi numai în aceasta trebuie căutat sediul acelui izvor fecund al fenomenelor. Aceasta e foarte bine spus; dar când e vorba să se explice ce se înţelege prin substanţă şi vrem să evităm cercul vicios, atunci nu e atât [A 205] de uşor de răspuns. Cum să conchidem imediat de la acţiune la permanenţa agentului, ceea ce e totuşi un criteriu atât de esenţial şi atât de propriu al substanţei (phaenomenon)? Dar, după expunerile noastre precedente, rezolvarea problemei nu prezintă totuşi o astfel de dificultate, deşi după modul obişnuit (de a nu proceda cu conceptele noastre decât analitic) ea este cu totul insolubilă. Acţiune înseamnă deja raportul subiectului cauzalităţii cu efectul. Fiindcă orice efect constă în ceea ce se întâmplă, prin urmare în ceva schimbător pe care îl desemnează prin succesiune, ultimul subiect a ceea ce se schimbă este permanentul considerat ca substrat a tot ce se schimbă, adică substanţa. Căci, după principiul cauzalităţii, acţiunile sunt totdeauna primul fundament al oricărei schimbări a fenomenelor şi deci nu se pot afla într-un subiect, care se schimbă el însuşi, fiindcă altfel ar fi necesare alte acţiuni şi un alt subiect care să determine această schimbare. În virtutea acestui principiu, acţiunea este un criteriu empiric suficient pentru a dovedi substanţialitatea subiectului [B 251] fără a fi nevoit să caut permanenţa subiectului cu ajutorul percepţiilor comparate; ceea ce nici nu s-ar putea face pe această cale cu bogăţia de amănunte pe care o reclamă mărimea şi riguroasa valabilitate universală a conceptului. Căci subiectul prim al cauzalităţii oricărei naşteri şi dispariţii nu poate el însuşi (în câmpul fenomenelor) să se nască şi să dispară – [A 206] este o concluzie certă care conduce la necesitate empirică şi la permanenţă în existenţă, prin urmare la conceptul unei substanţe ca fenomen.
Când se întâmplă ceva, faptul simplu de a se naşte, abstracţie făcând de ceea ce se naşte, este deja în sine un obiect al cercetării. Trecerea de la nonexistenţa unei stări la această stare, presupunându-se că aceasta nu ar conţine o calitate în fenomen, este deja ea singură o problemă pe care e necesar s-o cercetăm. Această naştere nu priveşte, cum s-a arătat la numărul A, substanţa (căci aceasta nu se naşte), ci starea ei. Este deci numai schimbare şi nu naştere din nimic. Când această origine este considerată ca efect al unei cauze străine, ea se numeşte creaţie. Această creaţie nu poate fi admisă ca eveniment între fenomene, pentru că numai posibilitatea ei ar suprima unitatea experienţei; deşi, dacă privesc toate lucrurile [B 252] nu ca fenomene, ci ca lucruri în sine şi ca obiecte ale intelectului comun, ele pot fi considerate, deşi sunt substanţe, ca dependente în ce priveşte existenţa lor de o cauză străină; dar aceasta ar atrage după sine cu totul alte sensuri ale cuvintelor şi nu s-ar aplica la fenomene ca obiecte posibile ale experienţei.
Cum poate în genere ca ceva să fie schimbat, cum e posibil ca unei stări dintr-un moment de timp [A 207] să-i succeadă într-un alt moment o stare contrară: despre aceasta nu avem a priori nici cel mai neînsemnat concept. Pentru aceasta este nevoie de cunoaşterea forţelor reale, care nu poate fi dată decât empiric, de exemplu a forţelor motrice sau, ceea ce-i acelaşi lucru, a unor anumite fenomene succesive (ca mişcări), care indică astfel de forţe. Dar forma oricărei schimbări, condiţia sub care ea poate avea loc ca o naştere a altei stări (oricare ar fi conţinutul ei, adică starea care este schimbată), prin urmare succesiunea stărilor însele (ceea ce se întâmplă) poate fi totuşi considerată a priori după legea cauzalităţii şi după condiţiile timpului[65].
[B 253] Când o substanţă trece dintr-o stare a în alta b, momentul stării a doua este diferit de momentul celei dintâi şi-i succede. La fel şi starea a doua ca realitate (în fenomen) este diferită de cea dintâi, în care aceasta nu era, ca b de zero; dacă starea b nu se distinge de starea a decât prin mărime, schimbarea este atunci o naştere a lui [A 208] b-a, care nu era în starea precedentă şi în raport cu care această stare este = 0.
Se pune deci întrebarea cum trece un lucru de la o stare = a la o alta = b. Între două momente este totdeauna un timp şi între două stări în aceste momente este totdeauna o diferenţă care are o mărime (căci toate părţile fenomenelor sunt totdeauna tot mărimi). Astfel, orice trecere de la o stare la alta are loc într-un timp care e cuprins între două momente, din care cel dintâi determină starea din care iese lucrul, al doilea, pe cea la care ajunge. Ambele sunt deci limite ale timpului unei schimbări, prin urmare ale stării intermediare dintre cele două stări, şi aparţin ca atare întregii schimbări. Orice schimbare are o cauză care-şi dovedeşte cauzalitatea în tot timpul în care are loc schimbarea. Această cauză nu produce deci schimbarea ei subit (dintr-o dată sau într-o clipă), ci [B 254] într-un timp, astfel încât aşa cum creşte timpul de la momentul iniţial a până la terminarea lui în b, la fel este produsă şi mărimea realităţii (b-a) prin toate gradele mai mici, care sunt cuprinse între primul şi ultimul. Orice schimbare nu e deci posibilă decât printr-o acţiune continuă a cauzalităţii, care, întrucât este uniformă, se numeşte un moment. [A 209] Schimbarea nu constă din aceste momente, ci e produsă de ele ca efect al lor.
Aceasta este deci legea continuităţii oricărei schimbări, al cărei principiu e acesta: că nici timpul, nici chiar fenomenul în timp, nu se compune din părţi care să fie cele mai mici posibile, şi că totuşi lucrul, schimbându-şi starea, nu ajunge la a doua lui stare decât trecând prin toate aceste părţi ca prin atâtea elemente. Nu există nici o diferenţă a realului în fenomen, tot astfel nici o diferenţă în mărimea timpurilor care să fie cea mai mică; şi astfel, noua stare a realităţii creşte începând de la prima, în care ea nu era şi, trecând prin toate gradele infinite ale acestei realităţi, ale căror diferenţe sunt împreună mai mici decât diferenţa dintre 0 şi a.
Ce folos ar putea avea acest principiu în investigarea naturii, nu ne interesează aici. Dar cum un astfel de principiu, care pare să lărgească atât de mult cunoaşterea noastră despre natură, este posibil cu totul a priori, e ceea ce reclamă imperios examinarea noastră, deşi o privire sumară dovedeşte că el este real şi legitim şi că deci [B 255] s-ar putea crede că suntem dispensaţi să răspundem la întrebarea: cum a fost posibil? Căci există atâtea pretenţii neîntemeiate de a lărgi cunoaşterea noastră prin raţiune pură, încât trebuie să acceptăm principiul general de a fi extrem de bănuitori şi de a nu crede şi admite nimic de acest fel, chiar în faţa celei mai clare dovezi dogmatice, fără documente care pot să procure o deducţie [A 210] temeinică.
Orice creştere a cunoaşterii empirice şi orice progres al percepţiei nu e decât o extindere a determinării simţului intern, adică o progresie în timp, oricare ar fi obiectele, fenomene sau intuiţii pure. Această progresie în timp determină totul şi nu este determinată în sine de nimic altceva, adică părţile ei sunt date numai în timp şi de sinteza timpului, dar nu anterior ei. De aceea, orice trecere în percepţie spre ceva care urmează în timp este o determinare a timpului efectuată de producerea acestei percepţii; şi cum acea determinare este totdeauna şi în toate părţile ei o mărime, ea este producţia unei percepţii care este o mărime şi care trece prin toate gradele, dintre care nici unul nu este cel mai mic, începând de la zero până la gradul ei determinat. De aici rezultă posibilitatea de a cunoaşte a priori o lege a schimbărilor în ce priveşte forma lor. Noi nu anticipăm [B 256] decât aprehensiunea noastră proprie, a cărei condiţie formală trebuie să poată fi cunoscută negreşit a priori, pentru că ea rezidă în noi înşine anterior oricărui fenomen dat.
Prin urmare, aşa cum timpul conţine condiţia sensibilă a priori a posibilităţii unei progresii continue de la ceea ce există la ceea ce urmează, tot astfel intelectul este, cu ajutorul unităţii apercepţiei, [A 211] condiţia a priori a posibilităţii unei determinări continue a tuturor locurilor pentru fenomenele din acest timp, cu ajutorul seriei de cauze şi efecte, dintre care cele dintâi atrag după ele inevitabil existenţa celor din urmă şi, prin aceasta, fac valabilă cunoaşterea empirică a raporturilor de timp pentru orice timp (universal), prin urmare obiectiv valabilă.
C. ANALOGIA A TREIA
Principiul simultaneităţii după legea acţiunii reciproce
sau a comunităţii
Toate substanţele, întrucât pot fi percepute în spaţiuca simultane, sunt
într-oacţiune reciprocă universală[66]
DOVADĂ[67]
Lucrurile sunt simultane când în intuiţia empirică percepţia unuia poate succede percepţiei [B 257] celuilalt în mod reciproc (ceea ce nu poate avea loc în succesiunea de timp a fenomenelor, cum s-a arătat la principiul al doilea). Astfel, eu pot începe percepţia mea privind întâi Luna şi apoi Pământul sau, şi invers, privind întâi Pământul şi apoi Luna, şi fiindcă percepţiile acestor obiecte pot să succeadă reciproc unele altora, spun că ele există simultan. Simultaneitatea este existenţa diversului în acelaşi timp. Dar nu putem percepe timpul însuşi pentru a deduce, din faptul că lucrurile sunt puse în acelaşi timp, că percepţiile acestor lucruri se pot succede reciproc unele altora. Sinteza imaginaţiei în aprehensiune nu ar prezenta deci fiecare din aceste percepţii decât ca existând în subiect când cealaltă nu este, şi reciproc, dar nu că obiectele sunt simultane, adică atunci când unul este, este şi celălalt în acelaşi timp şi aceasta e necesar pentru ca percepţiile să se poată succede reciproc. Prin urmare, e necesar un concept al intelectului despre succesiunea reciprocă a determinărilor acestor lucruri care există simultan exterior unele faţă de altele, pentru a spune că succesiunea reciprocă a percepţiilor e întemeiată în obiect şi pentru a ne reprezenta astfel simultaneitatea ca obiectivă. Raportul substanţelor, în care una conţine [B 258] determinări al căror principiu e cuprins în cealaltă, este raportul influenţei; şi, reciproc, când aceasta din urmă cuprinde principiul determinărilor în cea dintâi el este raportul comunităţii sau al acţiunii reciproce. Simultaneitatea substanţelor în spaţiu nu poate fi cunoscută deci în experienţă altfel decât dacă se presupune o acţiune reciprocă între ele; această supoziţie este deci şi condiţia posibilităţii lucrurilor însele ca obiecte ale experienţei.
Lucrurile sunt simultane, întrucât există într-unul şi acelaşi timp. Dar prin ce se cunoaşte că ele sunt într-unul şi acelaşi timp? Când ordinea în sinteza aprehensiunii acestui divers este indiferentă, când adică se poate merge de la A prin B, C, D la E sau, invers, de la E la A. Căci dacă aceastâ sinteză ar fi succesivă în timp (în ordinea care începe cu A şi se sfârşeşte în E), ar fi imposibil să începem aprehensiunea în percepţie de la E şi să mergem îndărăt până la A, fiindcă A ar aparţine trecutului şi deci nu ar mai putea fi obiect al aprehensiunii.
[A 212] Admiteţi că într-o diversitate de substanţe, considerate ca fenomene, fiecare din ele ar fi cu totul izolată, adică nici una n-ar acţiona asupra celeilalte şi n-ar primi de la aceasta reciproc influenţe; eu spun că simultaneitatea acestor substanţe nu ar fi obiect al unei percepţii posibile şi că existenţa uneia [B 259] nu ar putea conduce pe nici o cale a sintezei empirice la existenţa celeilalte. Căci, dacă gândiţi că ele ar fi separate de un spaţiu cu totul vid, atunci percepţia, care merge în timp de la una la alta, le-ar determina, ce-i drept, existenţa cu ajutorul unei percepţii ulterioare, dar nu ar putea distinge dacă fenomenul urmează obiectiv celei dintâi sau dacă este simultan cu ea.
În afară de simpla existenţă, trebuie deci să mai existe ceva prin care A îi determină lui B locul în timp şi, reciproc, B, la rândul său, lui A, fiindcă numai în virtutea acestei condiţii substanţele amintite pot fi reprezentate empiric ca existând simultan. Dar ceva determină altui ceva locul în timp numai când e cauza lui sau a determinărilor lui. Trebuie deci ca orice substanţă (deoarece ea nu poate fi consecinţă decât cu privire la determinările ei) să conţină în sine cauzalitatea anumitor condiţii în celelalte substanţe şi în acelaşi timp efectele cauzalităţii celorlalte, adică ele trebuie să stea (imediat [A 213] sau mediat) în comunitate dinamică, pentru ca simultaneitatea să poată fi cunoscută într-o experienţă posibilă oarecare. Dar cu privire la obiectele experienţei sunt necesare toate acele condiţii fără care experienţa despre aceste obiecte însele ar fi imposibilă. [B 260] E deci necesar tuturor substanţelor în fenomen, întrucât sunt simultane, să stea între ele în comunitate universală de acţiune reciprocă.
Cuvântul Gemeinschaft este în limba noastră [germană] echivoc şi poate însemna communio, dar şi commercium. Noi ne servim de el aici în sensul din urmă, în acela de comunitate dinamică, fără care nici cea locală (communio spatii) nu ar putea fi niciodată cunoscută empiric. E uşor de observat în experienţele noastre că numai influenţele continue în toate locurile spaţiului pot conduce simţul nostru de la un obiect la altul; că lumina, care joacă între ochiul nostru şi corpurile cereşti, poate efectua o comunitate mediată între noi şi aceste corpuri şi le dovedeşte astfel simultaneitatea; că noi nu putem schimba empiric nici un loc (nu putem percepe această schimbare) fără ca pretutindeni materia să facă posibilă perceperea locului nostru şi că numai cu ajutorul influenţei ei reciproce materia îşi poate demonstra simultaneitatea şi prin aceasta coexistenţa obiectelor (deşi numai indirect) până la cele mai îndepărtate. Fără comunitate, orice percepţie [A 214] (a fenomenului în spaţiu) este ruptă de cealaltă şi lanţul reprezentărilor empirice, adică experienţa, ar începe la fiecare obiect nou cu totul de la început, [B 261] fără ca cea precedentă să poată fi legată câtuşi de puţin de aceasta sau să stea cu ea într-un raport de timp. Nu vreau nicidecum să dovedesc prin aceasta absurditatea spaţiului vid, căci el poate totdeauna să fie acolo unde nu ajung deloc percepţiile şi unde deci nu are loc nici o cunoaştere empirică a simultaneităţii; dar atunci el nu este un obiect pentru orice experienţă a noastră posibilă.
Spre lămurire pot servi următoarele: În simţirea noastră toate fenomenele, întrucât sunt cuprinse într-o experienţă posibilă, trebuie să stea într-o comunitate (communio) a apercepţiei şi, pentru ca obiectele să poată fi reprezentate ca legate şi ca existând simultan, ele trebuie să-şi determine reciproc [A 215] locul în timp şi să formeze astfel un întreg. Pentru ca această comunitate subiectivă să se poată baza pe un principiu obiectiv sau să fie raportată la fenomene ca substanţe, percepţia uneia, ca principiu, trebuie să facă posibilă percepţia celeilalte, şi astfel, reciproc, [B 262] pentru ca succesiunea, care este totdeauna în percepţii ca aprehensiuni, să nu fie atribuită obiectelor, ci ca acestea să poată fi reprezentate ca existente simultan. Dar aceasta este o influenţă reciprocă, adică o comunitate reală (commercium) a substanţelor, fără care deci raportul empiric al simultaneităţii nu ar putea avea loc în experienţă. Prin acest commercium fenomenele, întrucât sunt exterioare unele faţă de altele şi totuşi stau în legătură, formează un compus (compositum reale), şi astfel de composita sunt posibile în multe feluri. Cele trei raporturi dinamice, din care rezultă toate celelalte, sunt deci raporturile de inerenţă, de consecinţă şi de compoziţie.
*
* *
Acestea sunt deci cele trei analogii ale experienţei. Ele nu sunt altceva decât principii ale determinării existenţei fenomenelor în timp după toate aceste trei moduri ale lor: raportul faţă de timpul însuşi ca faţă de o mărime (mărimea existenţei, adică durata), raportul în timp ca întro serie (succesiune), în sfârşit, şi raportul în timp ca într-un ansamblu al întregii existenţe (simultaneitate). Această unitate a determinării de timp este pe de-a-ntregul dinamică, adică timpul nu este considerat ca ceva în care experienţa ar determina nemijlocit fiecărei existenţe locul ei, ceea ce-i imposibil, fiindcă timpul absolut nu este un obiect al percepţiei prin care fenomenele ar putea fi reunite, ci regula intelectului, numai prin care existenţa fenomenelor poate dobândi unitate sintetică bazată pe raporturi de timp, determină locul fiecărui fenomen în timp, prin urmare îl determină a priori şi valabil pentru toate timpurile şi pentru fiecare timp.
[A 216, B 263] Noi înţelegem prin natură (în sens empiric) înlănţuirea fenomenelor, cu privire la existenţa lor, după reguli necesare, adică după legi. Există deci anumite legi, şi anume a priori, care fac mai întâi posibilă natura; legile empirice nu pot avea loc şi nu pot fi găsite decât cu ajutorul experienţei, şi anume în virtutea acelor legi originare în conformitate cu care experienţa însăşi devine mai întâi posibilă. Analogiile noastre prezintă deci propriu-zis unitatea naturii în înlănţuirea tuturor fenomenelor sub anumiţi exponenţi, care nu exprimă altceva decât raportul timpului (întrucât el cuprinde în sine toată existenţa) faţă de unitatea apercepţiei, unitate care nu poate avea loc decât în sinteză, după reguli. Cele trei analogii spun deci împreună că toate fenomenele se află într-o natură şi trebuie să se afle în ea, fiindcă fără această unitate a priori nu ar fi posibilă unitatea experienţei, prin urmare nici determinarea obiectelor în ea.
