______________________________________________________________________________

^a Toată secţiunea a doua are în ediţia I textul următor:

DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE

ALE INTELECTULUI

Secţiunea a doua

DESPRE PRINCIPIILE A PRIORI ALE

POSIBILITĂŢII EXPERIENŢEI

Ca un concept să fie produs cu totul a priori şi să se raporteze la un obiect, deşi el însuşi nu face parte din conceptul experienţei posibile, nici nu este compus din elemente ale unei experienţe posibile, este cu totul contradictoriu şi imposibil. Deoarece atunci el n-ar avea nici un conţinut, din cauză că nu i-ar corespunde nici o intuiţie, întrucât intuiţiile în genere, prin care ne pot fi date obiecte, formează câmpul sau obiectul total al experienţei posibile. Un concept a priori, care nu s-ar raporta la ele, nu ar fi decât forma logică a unui concept, dar nu ar fi conceptul însuşi prin care ceva ar fi gândit.

Dacă există deci concepte pure a priori, ele pot, ce-i drept, să nu conţină nimic empiric, dar trebuie să fie exclusiv condiţii a priori ale unei experienţe posibile, singura pe care se poate întemeia realitatea lor obiectivă.

Dacă vrem deci să ştim cum sunt posibile concepte pure ale intelectului, trebuie să cercetăm care sunt condiţiile [A 96] a priori de care depinde posibilitatea experienţei şi care stau la baza ei, chiar dacă facem abstracţie de tot empiricul fenomenelor. Un concept care exprimă, general şi suficient, această condiţie formală şi obiectivă a experienţei s-ar numi concept pur al intelectului. Dacă am concepte pure ale intelectului, pot gândi desigur şi obiecte, care sunt poate imposibile, poate posibile în sine, dar nu pot fi date în nici o experienţă, întrucât în legarea acelor concepte poate fi omis ceva care să aparţină necesar condiţiei unei experienţe posibile (ca în conceptul de spirit) sau concepte pure ale intelectului pot fi extinse mai departe decât poate cuprinde experienţa (ca în conceptul de Dumnezeu). Dar dacă elementele tuturor cunoştinţelor a priori, chiar ale ficţiunilor arbitrare şi absurde, nu pot fi împrumutate, ce-i drept, de la experienţă (căci altfel ele nu ar fi cunoştinţe a priori, ele trebuie însă să conţină totdeauna condiţiile pure a priori ale unei experienţe posibile şi ale unui obiect al acesteia, căci altfel nu numai că prin ele nu ar putea fi absolut nimic gândit, ci ele însele nici nu s-ar putea măcar naşte fără date [Data] în gândire.

Găsim aceste concepte, care cuprind a priori gândirea pură în orice experienţă, în categorii, şi înseamnă a da o deducţie suficientă a lor şi o justificare a valabilităţii lor obiective, [A 97] dacă putem dovedi că numai cu ajutorul lor poate fi gândit un obiect. Dar cum într-o astfel de idee este vorba de ceva mai mult decât de unica facultate de a gândi, anume intelectul, şi acesta, el însuşi, ca facultate de cunoaştere care trebuie să se raporteze la obiecte, are la fel nevoie de explicare cu privire la posibilitatea acestui raport, noi trebuie să examinăm mai întâi nu în natura lor empirică, ci în natura lor transcendentală izvoarele subiective care constituie fundamentul a priori al posibilităţii experienţei.

Dacă fiecare reprezentare particulară ar fi cu totul străină de altele, dacă ar fi, aşa-zicând, izolată şi separată de ele, nu s-ar naşte niciodată aşa ceva, ca ceea ce este cunoaşterea, care este un ansamblu de reprezentări comparate şi legate. Dacă deci îi atribui simţului o synopsis, din cauză că el conţine diversitate în intuiţia sa, atunci acestei synopsis îi corespunde totdeauna o sinteză şi receptivitatea nu poate face posibile cunoştinţe decât în unire cu spontaneitatea. Aceasta este principiul unei întreite sinteze, care se prezintă necesar în orice cunoaştere: anume, sinteza aprehensiunii reprezentărilor ca modificări ale simţirii în intuiţie, aceea a reproducerii acestor reprezentări în imaginaţie, aceea a recunoaşterii lor în concept. Aceste trei sinteze conduc la trei izvoare subiective de cunoaştere, care fac posibil însuşi intelectul, şi prin acesta orice experienţă, [A 98] considerată ca un produs empiric al intelectului.

OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ

Deducţia categoriilor este legată de atâtea dificultăţi şi ne constrânge să pătrundem atât de adânc în primele principii ale posibilităţii cunoaşterii noastre în genere, încât pentru a evita întinderea vastă a unei teorii complete şi totuşi pentru a nu neglija nimic într-o astfel de cercetare necesară am găsit că e mai oportun să-l pregătesc mai mult pe cititor decât să-l instruiesc prin următoarele patru numere şi să prezint în mod sistematic explicarea acestor elemente ale intelectului în secţiunea a treia, care urmează. Cititorul nu se va lăsa deci descurajat de obscuritate, care este inevitabilă la început pe un drum neumblat încă, dar care, cum sper, se va lămuri în secţiunea amintită până la o înţelegere deplină.

1. DESPRE SINTEZA APREHENSIUNII ÎN INTUIŢIE

De oriunde ar proveni reprezentările noastre, fie că sunt produse de influenţa lucrurilor externe sau de cauze interne, fie că s-au format a priori, sau empiric ca fenomene, totuşi ele aparţin, [A 99] ca modificări ale simţirii, de simţul intern, şi ca atare toate cunoştinţele noastre sunt supuse în cele din urmă condiţiei formale a simţului intern, adică timpului, în care toate trebuie orânduite, legate şi puse în relaţii. Aceasta este o observaţie generală, pe care trebuie s-o punem neapărat ca fundament în ceea ce urmează.

Orice intuiţie conţine în sine un divers, care totuşi n-ar fi reprezentat ca atare dacă simţirea nu ar distinge timpul în seria impresiilor succesive; căci, ca fiind cuprinsă într-o singură clipă, fiecare reprezentare nu poate fi niciodată altceva decât unitate absolută. Pentru ca din acest divers să poată apărea unitatea intuiţiei (ca, de exemplu, în reprezentarea de spaţiu), e necesară mai întâi parcurgerea diversităţii şi apoi reunirea ei; acţiune pe care o numesc sinteză a aprehensiunii, fiindcă este îndreptată direct spre intuiţie, care oferă, ce-i drept, un divers, dar nu poate niciodată, fără o sinteză preliminară, să producă acest divers ca atare şi ca fiind cuprins într-o reprezentare. Această sinteză a aprehensiunii trebuie efectuată şi a priori, adică în raport cu reprezentările care nu sunt empirice. Fără ea, noi n-am putea avea a priori nici reprezentările de spaţiu, nici pe cele de timp, fiindcă acestea nu pot fi produse decât prin [A 100] sinteza diversului, pe care îl oferă sensibilitatea în receptivitatea ei originară. Noi avem deci o sinteză pură a aprehensiunii.

2. DESPRE SINTEZA REPRODUCERII ÎN IMAGINAŢIE

Este fără îndoială numai empirică legea după care reprezentările care s-au succedat adeseori sau s-au însoţit sfârşesc prin a se asocia între ele şi prin a forma o astfel de legătură după care, şi fără prezenţa obiectului, una din aceste reprezentări efectuează o trecere a simţirii la alta, conform unei reguli constante. Dar această lege a reproducerii presupune ca fenomenele însele să fie supuse real unei astfel de reguli şi ca diversul reprezentărilor lor să se însoţească sau să se succeadă în conformitate cu anumite reguli; altfel, imaginaţia noastră empirică nu ar avea niciodată ceva de făcut care să fie conform facultăţii ei şi ar rămâne deci ascunsă în interiorul simţirii ca o facultate moartă şi necunoscută nouă înşine. Dacă chinovarul ar fi când roşu, când negru, când uşor, când greu, dacă un om s-ar transforma când într-o formă animală, când în alta, dacă în ziua cea mai lungă [A 101] Pământul ar fi acoperit când cu fructe, când cu gheaţă şi zăpadă, imaginaţia mea empirică nu ar avea nici măcar prilejul de a primi în gândire chinovarul greu cu reprezentarea culorii de roşu; sau dacă un anumit cuvânt ar fi atribuit când unui lucru, când altuia, sau dacă acelaşi obiect ar fi numit când într-un fel, când în altul, fără ca să domnească o anumită regulă căreia fenomenele să-i fie supuse prin ele însele, nici o sinteză empirică a reproducerii nu ar putea să aibă loc.

Trebuie deci să existe ceva care face posibilă această reproducere a fenomenelor, servind ca principiu a priori unei unităţi sintetice necesare a fenomenelor. De aceasta ne convingem uşor, dacă ne gândim că fenomenele nu sunt lucruri în sine, ci numai un simplu joc al reprezentărilor noastre, care în cele din urmă duc la determinări ale simţului intern. Dacă putem demonstra că şi cele mai pure intuiţii a priori ale noastre nu procură cunoştinţă, afară de cazul când conţin o legătură a diversului care face posibilă o sinteză completă a reproducerii, această sinteză a imaginaţiei este de asemenea întemeiată, anterior oricărei experienţe, pe principii a priori şi trebuie să admitem o sinteză transcendentală pură a ei, care ea însăşi stă la baza posibilităţii oricărei experienţe (întrucât aceasta presupune în mod necesar reproductibilitatea [A 102] fenomenelor). Este evident că dacă trag în gând o linie sau vreau să gândesc timpul de la o amiază la alta, sau chiar numai să-mi reprezint un anumit număr, trebuie mai întâi în mod necesar să sesizez una după alta în gândirea mea aceste reprezentări diverse. Dacă aş pierde mereu din gândirea mea reprezentările precedente (cele dintâi părţi ale liniei, părţile precedente ale timpului sau unităţile reprezentate succesiv) şi dacă nu le-aş reproduce pe măsură ce înaintează spre următoarele, nu s-ar putea produce nici o reprezentare întreagă şi nici una din toate ideile amintite mai înainte, nici măcar cele mai pure şi prime reprezentări fundamentale de spaţiu şi timp.

Sinteza aprehensiunii este deci unită inseparabil cu sinteza reproducerii. Şi cum această sinteză constituie principiul transcendental al posibilităţii tuturor cunoştinţelor în genere (nu numai al celor empirice, ci şi al celor pure a priori), sinteza reproductivă a imaginaţiei aparţine acţiunilor transcendentale ale simţirii şi, luându-le în considerare, vom numi şi această facultate facultatea transcendentală a imaginaţiei.

[A 103] 3. DESPRE SINTEZA RECOGNIŢIEI ÎN CONCEPT

Fără conştiinţa că ceea ce gândim este identic cu ceea ce am gândit cu o clipă mai înainte, toată reproducerea în seria reprezentărilor ar fi zadarnică. Căci ar fi o nouă reprezentare în starea actuală care nu ar aparţine deloc actului prin care ea ar fi trebuit să fie produsă încetul cu încetul şi diversul acestei reprezentări n-ar constitui niciodată un întreg, fiindcă i-ar lipsi unitatea pe care numai conştiinţa i-o poate procura. Dacă, numărând, uit că unităţile pe care le am prezente înaintea ochilor au fost adăugate de mine succesiv unele la altele, nu aş recunoaşte producerea numărului mai mare prin această adăugare succesivă a unităţii la unitate, prin urmare nici numărul; căci acest concept constă pur şi simplu în conştiinţa acestei unităţi a sintezei.

Cuvântul concept ne-ar putea conduce de la sine la această observaţie. Această conştiinţă, una, este aceea care reuneşte într-o reprezentare diversul, intuit succesiv şi apoi şi reprodus. Această conştiinţă poate fi adeseori slabă, astfel încât noi o unim cu reproducerea reprezentării numai în efect, iar nu în actul însuşi, adică imediat; [A 104] dar, cu toate aceste deosebiri, trebuie totuşi să se găsească totdeauna o conştiinţă, deşi îi lipseşte claritatea izbitoare, şi fără care conceptele şi, cu ele, cunoaşterea despre obiecte ar fi cu totul imposibile.

Şi aici e necesar să facem inteligibil ce înţelegem prin expresia de obiect al reprezentărilor. Am spus mai sus că fenomenele însele nu sunt decât reprezentări sensibile, care trebuie considerate în sine, exact ca atare, şi nu ca obiecte (în afara imaginaţiei). Ce se înţelege când se vorbeşte despre un obiect care corespunde cunoaşterii şi, prin urmare, e şi distinct de ea? E uşor de sesizat că acest obiect trebuie gândit numai ca ceva în genere = X, fiindcă, afară de cunoştinţa noastră, noi nu avem nimic pe care să-l putem opune acestei cunoştinţe ca fiindu-i corespunzătoare.

Dar găsim că ideea noastră despre raportul oricărei cunoştinţe cu obiectul ei cuprinde în sine ceva necesar, dat fiind că acest obiect e considerat ca ceea ce e pus în faţa cunoştinţei, că şi cunoştinţele noastre nu sunt determinate la întâmplare sau arbitrar, ci într-un mod anumit a priori, fiindcă, urmând a se raporta la un obiect, ele trebuie să concorde, [A 105] de asemenea, necesar între ele cu privire la acest obiect, adică trebuie să aibă acea unitate care constituie conceptul despre un obiect.

Dar cum noi nu avem a face decât cu diversul reprezentărilor noastre şi cum acest X care le corespunde (obiectul) nu e nimic pentru noi, fiindcă trebuie să fie ceva distinct de toate reprezentările noastre, este clar că unitatea pe care obiectul o face necesară nu poate fi altceva decât unitatea formală a conştiinţei în sinteza diversului reprezentărilor. Atunci vom spune: cunoaştem obiectul, dacă am efectuat unitate sintetică în diversul intuiţiei. Dar această unitate este imposibilă, dacă intuiţia n-a putut fi produsă printr-o astfel de funcţie a sintezei potrivit unei reguli, care face necesară a priori reproducerea diversului şi face posibil un concept în care se unifică acest divers. Astfel, noi gândim un triunghi ca obiect când suntem conştienţi de aşezarea celor trei linii drepte după o regulă conform căreia o astfel de intuiţie poate fi totdeauna reprezentată. Această unitate a regulii determină tot diversul şi îl limitează la condiţii care fac posibilă unitatea apercepţiei, şi conceptul acestei unităţi este reprezentarea despre obiectul = X, pe care-l gândesc cu ajutorul predicatelor amintite ale unui triunghi.

[A 106] Orice cunoaştere reclamă un concept, fie el oricât de imperfect şi de obscur; dar acesta este, în ce priveşte forma lui, totdeauna ceva general şi ceva care serveşte ca regulă. Astfel, conceptul de corp, după unitatea diversului, care e gândit cu ajutorul lui, serveşte ca regulă cunoaşterii noastre despre fenomenele externe. Dar o regulă a intuiţiilor nu poate fi decât prin aceea că la fenomenele date el reprezintă reproducerea necesară a diversului lor, deci unitatea sintetică în conştiinţa despre ele. Astfel, conceptul de corp, în percepţia a ceva exterior nouă, face necesară reprezentarea întinderii şi, cu ea, a impenetrabilităţii, a figurii etc.

La baza oricărei necesităţi se află totdeauna o condiţie transcendentală. Trebuie deci să se găsească un principiu transcendental al unităţii conştiinţei în sinteza diversului tuturor intuiţiilor noastre, prin urmare şi a conceptelor obiectelor în genere, prin urmare şi a tuturor obiectelor experienţei, principiu fără care ar fi imposibil să gândim un obiect oarecare pentru intuiţiile noastre; căci obiect nu este nimic mai mult decât ceva despre care conceptul exprimă o astfel de necesitate a sintezei.

Această condiţie originară şi transcendentală nu este alta decât apercepţia transcendentală. [A 107] Conştiinţa de sine, efectuată de determinările stării noastre în percepţia internă, este numai empirică, totdeauna variabilă, nu poate exista un eu constant şi permanent în această curgere a fenomenelor interne şi e numită de obicei simţ intern sau apercepţie empirică. Ceea ce trebuie să fie reprezentat necesar ca numeric identic nu poate fi gândit ca atare cu ajutorul datelor empirice. Trebuie să fie o condiţie care precedă toată experienţa şi face posibilă experienţa însăşi, care trebuie să facă valabilă o astfel de supoziţie transcendentală.

Nu pot avea loc în noi cunoaşteri, legătură şi unitate a acestor cunoaşteri între ele, fără acea unitate a conştiinţei care precedă toate datele intuiţiilor şi numai în raport cu care e posibilă orice reprezentare de obiecte. Voi numi această conştiinţă pură, originară şi imuabilă apercepţie transcendentală. Că ea merită acest nume rezultă clar din aceea că şi unitatea obiectivă cea mai pură, anume cea a conceptelor a priori (spaţiu şi timp), nu sunt posibile decât prin raportarea intuiţiilor la această apercepţie. Unitatea numerică a acestei apercepţii stă deci a priori la baza tuturor conceptelor, tot astfel precum diversitatea spaţiului şi a timpului se află la baza intuiţiilor sensibilităţii.

[A 108] Dar tocmai această unitate transcendentală a apercepţiei face din toate fenomenele posibile, care se pot găsi vreodată reunite într-o experienţă, o legătură a tuturor acestor reprezentări după legi. Căci această unitate a conştiinţei ar fi imposibilă dacă simţirea, în cunoaşterea diversului, n-ar putea deveni conştientă de identitatea funcţiei prin care unitatea aprehensivă uneşte diversul în mod sintetic într-o cunoaştere. Astfel, conştiinţa originară şi necesară a identităţii de sine însăşi este totodată o conştiinţă a unei unităţi, la fel de necesare, a sintezei tuturor fenomenelor prin concepte, adică după reguli, care le fac nu numai necesar reproductibile, ci îi determină prin aceasta şi intuiţiei lor un obiect, adică un concept despre ceva, în care ele se înlănţuie necesar; căci simţirea nu ar putea gândi, şi încă a priori, propria sa identitate în diversitatea reprezentărilor ei, dacă nu ar avea înaintea ochilor identitatea acţiunii, care supune unei unităţi transcendentale întreaga sinteză a aprehensiunii (care este empirică) şi face posibilă mai întâi înlănţuirea ei după reguli a priori. Acum vom putea determina mai exact şi conceptele noastre despre un obiect în genere. Toate reprezentările au, ca reprezentări, obiectul lor şi pot fi, la rândul lor, obiecte ale altor reprezentări. Fenomenele sunt singurele obiecte [A 109] care ne pot fi date nemijlocit şi ceea ce se raportează în ele nemijlocit la obiect se numeşte intuiţie. Dar aceste fenomene nu sunt lucruri în sine, ci numai reprezentări, care la rândul lor îşi au obiectul lor, care deci nu mai poate fi intuit de noi şi prin urmare poate fi numit obiect nonempiric, adică transcendental = X.

Conceptul pur despre acest obiect transcendental (care, de fapt, în toate cunoaşterile noastre este totdeauna identic = X) este ceea ce poate procura tuturor conceptelor noastre empirice, în genere, un raport cu un obiect, adică realitate obiectivă. Acest concept nu poate conţine nici o intuiţie determinată şi nu va privi deci altceva decât acea unitate care trebuie să se întâlnească într-un divers al cunoaşterii, întrucât acest divers se află în raport cu un obiect. Dar acest raport nu este altceva decât unitatea necesară a conştiinţei, deci şi a sintezei diversului cu ajutorul funcţiei comune a simţirii, care constă în a-l lega într-o reprezentare. Iar fiindcă această unitate trebuie să fie considerată ca necesară a priori (pentru că altfel cunoaşterea ar fi fără obiect), raportul cu un obiect transcendental, adică cu realitatea obiectivă a cunoaşterii noastre empirice, se va baza pe legea transcendentală [A 110] că toate fenomenele, întrucât prin ele urmează să ne fie date obiecte, trebuie să fie supuse regulilor a priori ale unităţii lor sintetice, care numai ele fac posibil raportul lor în intuiţia empirică; adică ele trebuie să fie supuse în experienţă condiţiilor unităţii necesare a apercepţiei, aşa cum în simpla intuiţie sunt supuse condiţiilor formale ale spaţiului şi timpului, ba chiar că orice cunoaştere nu e mai întâi posibilă decât datorită acestei duble condiţii.

4. EXPLICARE PRELIMINARĂ A POSIBILITĂŢII

CATEGORIILOR CA CUNOAŞTERI A PRIORI

Există numai o experienţă în care toate percepţiile sunt reprezentate ca fiind într-o înlănţuire completă şi logică; tot aşa cum este numai un spaţiu şi un timp în care au loc toate formele fenomenului şi toate relaţiile existenţei sau ale nonexistenţei. Când se vorbeşte de diferite experienţe, nu e vorba decât de tot atâtea percepţii aparţinând ca atare uneia şi aceleiaşi experienţe generale. Unitatea universală şi sintetică a percepţiilor constituie, în adevăr, tocmai forma experienţei, şi ea nu este altceva decât unitatea sintetică a fenomenelor prin concepte.

[A 111] Dacă unitatea sintezei prin concepte empirice ar fi cu totul contingentă şi dacă aceste concepte nu s-ar întemeia pe un principiu transcendental al unităţii, ar fi posibil ca o mulţime de fenomene să umple sufletul nostru, fără ca totuşi din aceasta să rezulte vreodată experienţă. Dar atunci ar dispărea şi orice raport al cunoaşterii la obiecte, fiindcă i-ar lipsi legătura care se face în virtutea legilor universale şi necesare; prin urmare, ea ar fi, ce-i drept, intuiţie vidă de gândire, dar niciodată cunoaştere, deci pentru noi ar fi totuna cu nimic.

Condiţiile a priori ale unei experienţe posibile în genere sunt în acelaşi timp condiţiile posibilităţii obiectelor experienţei. Eu afirm că toate categoriile menţionate mai sus nu sunt altceva decât condiţiile gândirii pentru o experienţă posibilă, aşa cum spaţiul şi timpul conţin condiţiile intuiţiei pentru această experienţă. Prin urmare, şi ele sunt concepte fundamentale pentru a gândi obiecte în genere corespunzătoare fenomenelor şi au deci a priori valabilitate obiectivă; ceea ce am vrut propriu-zis să ştim.

Dar posibilitatea şi chiar necesitatea acestor categorii se întemeiază pe relaţia pe care o are întreaga sensibilitate şi cu ea şi [A 112] toate fenomenele posibile, cu apercepţia originară, în care totul trebuie să fie necesar în conformitate cu condiţiile unităţii universale a conştiinţei de sine, adică să fie supuse funcţiilor generale ale sintezei, anume ale sintezei prin concepte, în care, numai, apercepţia îşi poate dovedi a priori identitatea ei universală şi necesară. Astfel, conceptul de cauză nu este altceva decât o sinteză (a ceea ce succede în seria cronologică cu alte fenomene) efectuată prin concepte, şi fără o astfel de unitate, care îşi are regula a priori şi îşi supune fenomenele, nu s-ar găsi o unitate, completă şi generală, deci necesară, a conştiinţei în diversul percepţiilor. Dar ele nu ar mai aparţine atunci nici unei experienţe, ar fi prin urmare fără obiect, si nu ar fi decât un joc orb al reprezentărilor, adică mai puţin decât un vis.

Toate încercările de a deriva din experienţă aceste concepte pure ale intelectului şi de a le atribui o origine numai empirică sunt deci cu totul sterile şi zadarnice. Nu vreau să dau ca exemplu decât conceptul de cauză, care cuprinde în sine caracterul de necesitate pe care nici o experienţă nu o poate da; experienţa ne învaţă, desigur, că unui fenomen îi succede de obicei alt fenomen, dar nu că cel din urmă trebuie să-i succeadă în mod necesar celui dintâi, nici că se poate conchide, a priori şi în mod cu totul general, de la primul la cel de-al doilea, precum se conchide dintr-o condiţie la consecinţă. Dar această regulă empirică a asociaţiei, care trebuie admisă pretutindeni când se spune că totul, în seria evenimentelor, [A 113] este supus regulilor în aşa măsură încât niciodată nu se întâmplă ceva fără să fi fost precedat de altceva căruia îi urmează totdeauna această regulă, considerată ca o lege a naturii, întreb eu, pe ce se întemeiază? şi cum este posibilă această asociaţie însăşi? Principiul posibilităţii asociaţiei diversului, întrucât se găseşte în obiect, se numeşte afinitatea diversului. Întreb, deci, cum vă faceti inteligibilă afinitatea universală a fenomenelor (cu ajutorul căreia ele sunt supuse legilor constante şi trebuie să le fie supuse)?

După principiile mele, această afinitate este foarte inteligibilă. Toate fenomenele posibile aparţin, ca reprezentări, întregii conştiinţe de sine posibile. Dar de această conştiinţă, considerată ca o reprezentare transcendentală, identitatea numerică este inseparabilă, şi ca este certă a priori, fiindcă nimic nu poate interveni în cunoaştere decât cu ajutorul acestei apercepţii originare. Cum această identitate trebuie să intervină necesar în sinteza oricărui divers al fenomenelor, întrucât ea urmează să devină cunoaştere empirică, fenomenele sunt supuse unor condiţii a priori, cu care sinteza lor (sinteza aprehensiunii) trebuie să fie universal conformă. Reprezentarea unei condiţii generale, după care poate fi pus un anumit divers (prin urmare într-un mod identic), se numeşte o regulă, şi se numeşte o lege când acest divers trebuie pus astfel. Toate fenomenele se află deci într-o legătură universală după legi necesare [A 114] şi, prin urmare, ele sunt într-o afinitate transcendentală, din care cea empirică nu este decât o simplă consecinţă.

Afirmaţia că natura urmează să se orienteze după principiul nostru subiectiv al apercepţiei, ba chiar că urmează să depindă de el în ce priveşte legitatea ei, pare desigur absurdă şi stranie. Dar dacă ne gândim că această natură nu este în sine decât un ansamblu de fenomene, prin urmare că nu este un lucru în sine, ci numai o multitudine de reprezentări ale simţirii, atunci nu ne vom mira s-o vedem numai în facultatea radicală a întregii noastre cunoaşteri, anume în apercepţia transcendentală, în această unitate care singură îi permite să fie obiect al oricărei experienţe posibile, adică natură; şi se va înţelege prin aceasta însăşi că noi putem cunoaşte această unitate a priori, prin urmare şi ca necesară, lucru la care fireşte ar trebui să renunţăm, dacă ea ar fi dată în sine, independent de primele izvoare ale gândirii noastre. Căci atunci eu nu aş şti de unde ar trebui să luăm judecăţile sintetice ale unei astfel de unităţi universale a naturii, fiindcă în acest caz ar trebui să le împrumutăm de la obiectele naturii însăşi. Dar cum aceasta nu s-ar putea face decât empiric, atunci de aici nu ar putea fi scoasă altă unitate decât una contingentă, care însă e departe de a fi suficientă înlănţuirii necesare pe care o gândim, când o numim natură.

[A 115] DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE

ALE INTELECTULUI

Secţiunea a treia

DESPRE RAPORTUL INTELECTULUI CU OBIECTE ÎN

GENERE ŞI DESPRE POSIBILITATEA

DE A LE CUNOAŞTE A PRIORI

Ceea ce am expus separat şi în detaliu în secţiunea precedentă vom prezenta acum reunit şi sistematic. Sunt trei izvoare subiective de cunoaştere pe care se întemeiază posibilitatea unei experienţe în genere şi cunoaşterea obiectelor acestei experienţe: simţurile, imaginaţia şi apercepţia; fiecare dintre ele poate fi considerată ca empirică – în aplicarea la fenomene date -, dar toate sunt şi elemente sau fundamente a priori care fac posibilă însăşi această folosire empirică. Simţurile prezintă fenomenele empiric în percepţie; imaginaţia, în asociaţie (şi reproducere); apercepţia, în conştiinţa empirică a identităţii acestor reprezentări reproductive cu fenomenele, prin care au fost date, prin urmare în recogniţie.

Dar la baza tuturor percepţiilor stă a priori intuiţia pură (care pentru percepţiile considerate ca reprezentări este forma intuiţiei interne, timpul); la baza asociaţiei, [A 116] sinteza pură a imaginaţiei şi la cea a conştiinţei empirice, apercepţia pură, adică identitatea universală de sine în toate reprezentările posibile.