Satira a III-a (Trândăvia)[132]
− Iar trândăveşti? Afară-i ziuă. De mult a soarelui văpaie,
Trecând de-ngustele ferestre, a dat năvală în odaie.
Tu sforăi! Ai, se vede treaba, Falern[133] grozav de limpezit.
Vezi? pe-a cadranului lumină a cincea oră[134] s-a umbrit.
Ce mai aştepţi? Pe cîmpuri grîul se rumeneşte-n miez de vară,
Şi turmele la umbra deasă a ulmului se furişară.
Un bun prieten îţi vorbeşte… − Adevărat? Unde-i, să-l văd?
Îmi ard ficaţii ca o sticlă înfierbîntată… E prăpăd!
Ai zice că porniră turme din toată-Arcadia[135] să zbiere.
În fine, iată-l, îşi ia cartea, şi trestiile şi le cere,
Tăbliţele pe care scrie, şi pergamentul răzuit;
Le are toate la-ndemînă să-nceapă lucrul… Ţi-ai găsit!
Ba că cerneala e prea deasă şi-ngroaşe pana încărcată;
Ba nu i se cunoaşte urma, că prea tare subţiată;
Şi uite cum condeiul trage, în loc de una, două dungi!
− Te faci din zi în zi mai leneş. De milă-ţi plîng. Unde-o s-ajungi?
Vrei, ca odraslelor de rege şi puilor de turturele,
Să-ţi dau mîncarea mură-n gură şi să ţi-o tai în bucăţele?
Ţi-alungi dădaca ta în ghionturi, cu cîntecele ei cu tot?
− Dar c-un condei care nu scrie, cum e să scriu? − Eşti un netot?
Nefericitule, pe cine încerci să-nşeli cu baliverne?
Să ştii, că fiecare doarme aşa cum singur îşi aşterne.
Cînd vasul de pămînt e moale şi n-a fost ars în de ajuns,
Zadarnic vrei s-auzi cum sună, argila lui nu-ţi dă răspuns.
Tu eşti ca lutul crud, din care olarul meşter, stînd la roată,
Se străduieşte, modelîndu-l, un vas fără cusur să scoată.
Moşia care-ai moştenit-o îţi dă, în grîu, un rod bogat;
În casa ta gospodărească ţii solniţa la loc curat;
Netulburată-ţi arde jertfa şi n-ai vreo pricină de teamă.
Nu ţi-e destul atît? Sau, poate, te socoteşti un om de seamă,
Că pe tulpina ta etruscă eşti al o mie-lea vlăstar[136]?
Că porţi trabee[137], şi, călare, saluţi pe-un cenzor, văr primar[138]?
Arunci cu praf în ochii lumii, dar eu năravul ţi-l ştiu bine;
Să-ntreci pe Natta[139]-n desfrînare, stricatule, nu ţi-e ruşine?
Dar Natta, cel puţin, nu simte cît e de rău şi de mişel,
Sub valurile de osînză, pe care şi le-a pus pe el.
Atît s-a cufundat în mîlul adînc din mlaştina spurcată,
Că nici măcar băşici de aer, pe apă nu se mai arată!
O, tu, al zeilor părinte, fii drept pe cît de mare eşti,
