Iar cînd o pală de mînie se-aprinde-n tine nebuneşte,
Atît eşti de pornit la rele şi-n vorbă-atît de aiurit,
Că şi nebunului Oreste[154] i s-ar părea că eşti smintit.
Satira a IV-a(Cunoaşte-te pe tine însuţi)[155]
− Ei, iată-te acum la cîrmă! (Vorbeşte umbra nevăzută
A înţeleptului magistru, care-a murit sorbind cucută[156].)
Tu, ucenic al lui Pericle[157], în ce-nsuşiri te-ai încrezut?
Ştiinţa vieţii şi talentul naintea bărbii le-ai avut?
Ce să vorbeşti şi ce să nu spui, ai învăţat la fel de bine;
Pornirea plebei răzvrătite, nu ştie nimeni s-o domine
Aşa cum tu, cu o mişcare a braţului o potoleşti.
Acum mulţimii ce-i vei spune, în faţa ei cînd te găseşti?
„Romani, aceasta nu-i dreptate; voi legi aţi merita mai bune!”
Dar ştii tu, cumpăna dreptăţii s-o faci să nu greşească? Spune!
Ce-i drept şi ce-i nedrept, pot oare să desluşească ochii tăi?
A morţii literă[158]te-ncumeţi s-o scrii pe fruntea celor răi?
Tu n-ai o altă însuşire decît frumoasa-nfăţişare;
A cîştiga favoarea plebei ţi-e singura îndemînare,
Şi pentru-a-i fi pe plac te guduri ca un căţel linguşitor.[159]
Mai bine mergi în Anticyra, să te-ntremezi cu elebor[160]!
Tu, marea fericire-a vieţii o ceri plăcerilor uşoare,
Să fii sătul şi ziua-ntreagă să stai să te prăjeşti la soare.
Bătrîna care-o vezi alături, nutreşte-acelaşi vis şi ea.
− Dar eu (răspunzi) am pielea albă şi Dinomache-i mama mea[161].
− Aşa o fi. Şi totuşi Baucis[162], nici de-un pîrlit de sclav dorită,
În haina-i zdrenţăroasă, poate că e la fel de iscusită.
Ah! Să coboare-n sine însuşi, nu-i dă prin minte nimănui;
Priveşte fiecare traista, ce-o poartă cel din faţa lui.
− Pămînturile lui Vettidiu le ştii? mă-ntrebi. − Vettidiu, care?
Nu-i cel ce, dincolo de Cures[163], moşii atît de-ntinse are,
Încît, o zi întreagă, şoimul nu le-ar putea străbate-n zbor?
− E un zgîrcit, pe care zeii îl pedepsesc cu ura lor.
Cînd într-o zi de sărbătoare, cum cere datina, se duce
S-atîrne jugu-n cui la uşa altarului de la răscruce[164],
Culege-o biată picătură din mîlul unui poloboc,
Şi, închinînd de unul singur, oftează amărît: „Noroc!”
Cînd sclavi-şi hăpăiesc păsatul, el muşcă lacom dintr-o ceapă
Şi soarbe praştina pe drojdii din teascul îndoit cu apă.
Iar ti? Te rumeneşti la soare, uns cu uleiul cel mai fin,
Şi-un nu-ştiu-cine te-mbrînceşte, vărsînd asupra ta venin.
