↑ * Germanii sunt singurii care se servesc astăzi de cuvântul estetică, pentru a desemna prin el ceea ce alţii numesc critică a gustului. Această denumire se bazează pe o speranţă deşartă pe care o nutrise excelentul analist Baumgarten de a supune judecata critică a frumosului unor principii raţionale şi de a înălţa regulile ei la rangul de ştiinţă. Dar această străduinţă e zadarnică. Căci aceste reguli sau criterii sunt, în ce priveşte izvoarele lor principale, numai empirice şi deci nu pot servi niciodată de legi a priori, după care ar trebui să se orienteze judecata noastră estetică; mai curând judecata estetică constituie adevărata piatră de încercare pentru exactitatea regulilor. [B 36) De aceea, ar fi oportun fie să renunţăm la această denumire, rezervând-o acelei doctrine care este stiinţă adevărată (prin care fapt ne-am apropia şi de limbajul şi sensul celor vechi, la care diviziunea cunoaşterii era foarte renumită), fie să împărtăşim denumirea cu filosofia speculativă şi să dăm esteticii în parte un sens transcendental, în parte un sens psihologic.
↑ Ediţia I avea ca punctul 3 următorul text: “Pe această necesitate a priori se întemeiază certitudinea apodictică a tuturor principiilor geometrice şi posibilitatea construcţiilor lor a priori. Dacă, în adevăr, această reprezentare a spaţiului ar fi un concept dobândit a posteriori, care ar fi scos din experienţa externă comună, primele principii ale determinării matematice n-ar fi decât percepţii. Ele ar avea deci toată contingenţa percepţiei şi nu ar fi, prin urmare, necesar ca între două puncte să fie numai o singură linie dreaptă, ci experienţa ne-ar învăţa că e totdeauna aşa. Ceea ce e derivat din experienţă nu are decât generalitate comparativă, adică prin inducţie. S-ar putea deci spune numai că, după observaţiile de până acum, nu s-a găsit nici un spaţiu care să aibă mai mult de trei dimensiuni”.
↑ Acest paragraf purta în ediţia I nr. 5, având următorul text: ,,Spaţiul este reprezentat ca o mărime infinită dată. Un concept general de spaţiu (care să fie comun atât unui picior cât şi unui cot) nu poate determina nimic cu privire la mărime. Dacă progresul intuiţiei nu ar fi fără limite, nici un concept de raporturi nu ar cuprinde în sine un principiu al infinităţii ei’’.
↑ * În ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure, Kant a adăugat întregul paragraf cuprins în pagina 76 (Nota redacţiei).
↑ * Acest cuvânt nu figurează în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ În locul textului: ,,Căci din nici una - a priori“ ediţia I are textul următor: “De aceea, această condiţie subiectivă a tuturor fenomenelor externe nu poate fi comparată cu nici o alta. Gustul plăcut al unui vin nu aparţine determinărilor obiective ale vinului, prin urmare ale unui obiect considerat chiar ca fenomen, ci structurii particulare a simţului în subiectul care-l gustă. Culorile nu sunt însuşiri ale corpurilor, la care ele se raportează, ci şi ele sunt numai modificări ale simţului văzului, care e afectat într-un anumit mod de lumină. Dimpotrivă, spaţiul, ca condiţie a obiectelor externe, aparţine necesar fenomenului sau intuiţiei lor. Gustul şi culorile nu sunt nicidecum condiţii [A 29] necesare numai sub care obiectele pot deveni pentru noi obiecte ale simţurilor. Ele sunt legate cu fenomenul numai ca efecte, adăugate contingent, ale organizaţiei noastre particulare. De aceea, ele nici nu sunt reprezentări a priori, ci sunt întemeiate pe senzaţie, iar gustul agreabil se întemeiază chiar pe sentiment (al plăcerii şi neplăcerii) ca un efect al senzaţiei. De asemenea, nimeni nu poate avea a priori nici reprezentarea unei culori, nici pe aceea a vreunui gust. Dar spaţiul nu priveşte decât forma pură a intuiţiei, nu cuprinde deci în sine nici o senzaţie (nimic empiric), şi toate modurile şi determinările spaţiului pot şi chiar trebuie să fie reprezentate a priori, dacă urmează să ia naştere concepte ale figurilor precum şi ale raporturilor lor. Numai datorită spaţiului este posibil ca lucrurile să devină pentru noi obiecte externe”.
↑ * În ediţia I a Criticii raţiunii pure, între paranteze figurau următoarele: ,,căci acestora le premerg reprezentările parţiale” (Nota redacţiei).
↑ ** Paragraful nu figura în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ * Eu pot spune, ce-i drept: reprezentările mele sunt succesive; dar aceasta înseamnă numai că noi suntem conştienţi de ele ca fiind într-o succesiune de timp, adică după forma, simţului intern. De aceea, timpul nu este ceva în sine şi nici o determinare inerentă obiectiv lucrurilor.
↑ * Cifra romană I nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ * Paragrafele numerotate cu cifrele romane II, III, IV precum şi “Concluzia esteticii transcendentale” nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ * Predicatele fenomenului pot fi atribuite obiectului însuşi, în relaţia lui cu simţul nostru, de exemplu [B 70] trandafirului, culoarea roşie sau mirosul; dar aparenţa nu poate fi atribuită niciodată obiectului ca predicat, tocmai din cauză că ea atribuie obiectului în sine ceea ce nu-i revine acestuia decât în relaţia lui cu simţurile sau, în genere, cu subiectul; de exemplu cele două torţe ce se atribuiau iniţial lui Saturn. Ceea ce nu se găseşte în obiectul în sine, dar se găseşte totdeauna în relaţia lui cu subiectul şi e inseparabil de reprezentarea pe care subiectul o are despre el, este fenomen; astfel, predicatele de spaţiu şi timp sunt atribuite cu drept obiectelor simţurilor ca atare, şi aici nu este aparenţă. Dimpotrivă, dacă îi atribui trandafirului în sine culoarea roşie, lui Saturn torţele sau tuturor obiectelor externe întinderea în sine, fără a considera o relaţie determinată a acestor obiecte cu subiectul şi fără a limita judecata mea la aceasta, atunci, numai, se naşte aparenţa.
↑ * Cifra acestui paragraf a fost adăugată în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ * Ca şi când gândirea, în primul caz, ar fi o funcţie a intelectului, în al doilea, a judecăţii, în al treilea, a raţiunii. O observare care va fi clarificată abia în cele ce urmează.
↑ * Cifra acestui paragraf a fost adăugată în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ * Secţiunile §11 şi §12 nu figurează în ediţia I a Critica raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ ** Primele principii metafzice ale fizicii. [Titlul original al lucrării este: Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft (Nota redacţiei).]
↑ * Cifra corespunzătoare acestei secţiuni a fost adăugată în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ * Cifra corespunzătoare acestui paragraf lipseşte atât în ediţia I cât şi în cea de a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ Toată secţiunea a doua are în ediţia I textul următor: (vezi la sfârşitul acestei secţiuni, scris cu albastru)
↑ * Problema de a şti dacă reprezentările însele sunt identice şi dacă ar putea fi deci gândite analitic una prin alta nu e luată aici în considerare. Conştiinţa uneia, întrucât e vorba de divers, trebuie totuşi să fie distinsă de conştiinţa celeilalte, şi numai de sinteza acestei conştiinţe (posibile) este vorba aici.
↑ ** Unitatea analitică a conştiinţei e inerentă tuturor conceptelor comune ca atare; de exemplu, dacă gândesc roşul în genere îmi reprezint prin aceasta o însuşire care (ca notă) poate fi găsită undeva sau poate fi legată cu alte reprezentări; deci numai cu ajutorul unei unităţi sintetice posibile pregândite pot să-mi reprezint unitatea analitică. O reprezentare care trebuie să fie gândită ca fiind comună unor lucruri diferite [B 134] va fi considerată ca aparţinând lucrurilor care, în afară de ea, mai au în sine ceva diferit, prin urmare, ea trebuie gândită mai înainte în unitate sintetică cu altele (deşi reprezentări numai posibile), înainte ca eu să pot gândi în ea unitatea analitică a conştiinţei care o transformă în conceptus communis. Şi astfel, unitatea sintetică a apercepţiei e punctul culminant de care trebuie să ancorăm orice folosire a intelectului, chiar întreaga logică şi, după ea, filosofia transcendentală; mai mult, această facultate este intelectul însuşi.
↑ * Spaţiul şi timpul şi toate părţile lor sunt intuiţii, deci reprezentări particulare cu diversul pe care-l cuprind în ele însele (vezi Estetica transcendentală); prin urmare, nu sunt simple concepte cu ajutorul cărora aceeaşi constiinţă este întâlnită ca fiind cuprinsă în multe reprezentări, ci sunt mai multe reprezentări care se găsesc ca fiind cuprinse în una singură şi în conştiinta pe care o avem despre ele, prin urmare, ca legate împreună; în consecinţă, unitatea conştiintei se prezintă ca sintetică, totuşi ca originară. Această particularitate a ei este importantă în aplicare (vezi § 25).
↑ *Interminabila teorie despre cele patru figuri silogistice nu priveşte numai silogismele categorice, şi deşi această teorie nu este altceva decât o artă de a dobândi pe furiş, prin camuflarea concluziilor imediate (consequentiae immediatae) sub premisele unui silogism pur, aparenţa mai multor feluri de silogisme decât cele ale primei figuri, teoria n-ar fi avut numai prin aceasta mare succes, dacă n-ar fi reuşit să acorde judecăţilor categorice, ca acelora la care toate celelalte trebuie să poată fi raportate, o autoritate exclusivă; ceea ce însă e fals, după § 9.
↑ * Argumentul se întemeiază pe reprezentarea unităţii intuiţiei prin care e dat un obiect, unitate care implică totdeauna o sinteză a diversului dat pentru o intuiţie şi conţine deja raportul acestui divers cu unitatea apercepţiei.
↑ * Mişcarea unui obiect în spaţiu nu aparţine unei ştiinţe pure, prin urmare nici geometriei, căci noi nu putem cunoaşte a priori că ceva este mobil, ci numai prin experienţă. Dar mişcarea ca descriere a unui spaţiu este un act pur al sintezei succesive a diversului în intuiţia externă în genere, prin imaginaţia productivă, şi aparţine nu numai geometriei, ci însăşi filosofiei transcendentale.
↑ * Nu văd cum se pot găsi atâtea dificultăţi în faptul că simţul intern este afectat de noi înşine. Orice act al atenţiei ne poate da un exemplu în această privinţă. Intelectul determină în ea totdeauna simţul intern, în confonnitate cu legătura pe care o gândeşte, faţă de intuiţia internă, care corespunde diversului în sinteza intelectului. Cât de mult este afectată de obicei simţirea în modul acesta, oricine va putea observa în sine însuşi.
↑ ** ,,Eu gândesc” exprimă actul de a determina existenţa mea. Existenţa este deci deja dată prin aceasta, dar modul cum trebuie s-o determin, adică cum să pun în mine diversul aparţinând acestei existenţe, [B 158] nu este încă dat. Pentru aceasta e nevoie de intuiţia de sine, care are la bază o formă dată a priori, adică timpul, care e sensibilă şi aparţine receptivităţii determinabilului. Dacă nu mai am o altă intuiţie de mine însumi, care dă determinantul în mine, de a cărei spontaneitate sunt conştient şi pe care-l dă anterior actului determinării, aşa cum timpul dă ceea ce este determinabilul, eu nu pot determina existenţa mea ca pe aceea a unei fiinţe spontane, ci îmi reprezint numai spontaneitatea gândirii mele, adică a determinării, şi existenţa mea rămâne determinabilă numai sensibil, adică rămâne ca existenţă a unui fenomen. Totuşi această spontaneitate face ca eu să mă numesc inteligenţă.
↑ * Spaţiul, reprezentat ca obiect (cum de fapt este necesar în geometrie), conţine mai mult decât numai forma intuiţiei, anume sinteza într-o reprezentare intuitivă a diversului dat după forma sensibilităţii, astfel încât forma intuiţiei dă numai diversul, iar intuiţia formală unitatea reprezentării. Această unitate o atribuisem în Estetică numai sensibilităţii, [B 161] pentru a arăta că ea precede orice concept, deşi presupune o sinteză care nu aparţine simţurilor, dar care face posibile toate conceptele de spaţiu si timp. Fiindcă prin această sinteză (prin faptul că intelectul determină sensibilitatea) spaţiul şi timpul sunt date mai întâi ca intuiţii, unitatea acestei intuiţii a priori aparţine spaţiului şi timpului şi nu conceptului intelectului (§24).
↑ ** În acest fel se demonstrează că sinteza aprehensiunii, care este empirică, trebuie să fie în mod necesar în conformitate cu sinteza apercepţiei, care este intelectuală şi cuprinsă total a priori în categorie. Este una şi aceeaşi spontaneitate care, acolo sub numele de imaginaţie, aici sub acela de intelect, introduce legătura în diversul intuiţiei.
↑ * Ca să nu ne izbim pripit de pretinsele consecinţe dăunătoare şi neliniştitoare ale acestei judecăţi, vreau să amintesc numai că în gândire categoriile nu sunt limitate de condiţiile intuiţiei noastre sensibile, ci au un câmp nelimitat şi că numai cunoaşterea a ceea ce gândim, determinarea obiectului, are nevoie de intuiţie; în absenţa acestei intuiţii, ideea despre obiect poate de altfel să aibă oricând consecinţele ei adevărate şi folositoare cu privire la folosirea raţiunii de către subiect; dar cum această folosire nu are totdeauna ca scop determinarea obiectului, prin urmare cunoaşterea, ci şi determinarea subiectului şi a voinţei lui, nu este încă locul să fie expusă aici.
↑ * Să se dea atenţie acestei judecăţi, care este de o mare importanţă. Toate reprezentările au o relaţie necesară cu o conştiinţă empirică posibilă, căci dacă nu ar avea-o şi ar fi cu totul imposibil de a deveni constienţi de ele, aceasta ar însemna că ele nu există. Dar orice conştiinţă empirică are o relaţie necesară cu o conştiinţă transcendentală (care precede orice experienţă particulară), adică cu conştiinţa de mine însumi, ca apercepţia originară. Este deci absolut necesar ca în cunoaşterea mea orice conştiinţă să se raporteze la o conştiinţă (de mine însumi). Aici este o unitate sintetică a diversului (constiinţei), care e cunoscută a priori şi serveşte tocmai ca bază judecăţilor sintetice a priori care se raportează la gândirea pură, aşa cum spaţiul şi timpul servesc ca bază judecăţilor care privesc forma simplei intuiţii. Judecata sintetică: toate conştiintele empirice diverse trebuie să fie legate într-o singură conştiinţă de sine este principiul absolut prim şi sintetic al gândirii noastre în genere. Dar nu trebuie să se piardă din vedere că simpla reprezentare eu, în raport cu toate celelalte (a căror unitate colectivă ea o face posibilă), este colectivă ea o face posibilă), este conştiinţa transcendentală. Nu are nici o importanţă aici că această reprezentare este clară (conştiinţă empirică) sau obscură şi nici măcar realitatea ei nu interesează; dar posibilitatea formei logice a oricărei cunoaşteri se întemeiază necesar pe raportul cu această apercepţie ca o facultate.
↑ * Nici un psiholog n-a observat încă faptul că imaginaţia este un ingredient necesar al percepţiei. Aceasta se datorează, în parte, faptului că imaginaţia a fost restrânsă numai la reproduceri, în parte, credinţei că simţurile nu ne-ar procura numai impresii, ci că le-ar şi înlănţui şi ar produce imagini ale obiectelor, pentru care, fără îndoială, pe lângă receptivitatea impresiilor, se cere ceva mai mult încă, anume o funcţie a sintezei lor.
↑ * În textul original: ,,Urteilskraft” (Nota redacţiei).
↑ * Lipsa de judecată este propriu-zis ceea ce se numeşte prostie, şi o astfel de infirmitate nu poate fi remediată. Un cap obtuz sau mărginit, căruia nu-i lipseşte decât gradul convenabil de intelect şi de concepte proprii acestuia, poate ajunge foarte bine prin instrucţie chiar până la erudiţie. Dar fiindcă de obicei, în acest caz, lipseşte şi judecata (secunda Petri), nu este neobişnuit să întâlneşti bărbaţi foarte instruiţi care, în folosirea ştiinţei lor, lasă să se întrevadă deseori această deficienţă iremediabilă.
↑ * Orice legătură (conjunctio) este sau compoziţie (compositio), sau conexiune (nexus). Cea dintâi este sinteza elementelor diversului care nu-şi aparţin în mod necesar unele altora, ca de exemplu cele două triunghiuri în care este divizat un pătrat de diagonala lui şi care nu aparţin unul altuia în mod necesar. La fel este sinteza omogenului în tot ceea ce poate fi examinat matematic (sinteză care, la rândul ei, poate fi divizată în sinteză a agregaţiei şi în sinteză a coaliţiei, dintre care cea dintâi se raportează la mărimi extensive, cea de-a doua la mărimi intensive). A doua legătură (nexus) este sinteza diversului, întrucât elementele acestui divers aparţin necesar unele altora, ca de exemplu accidentul şi o substanţă oarecare, sau efectul în raport cu cauza; prin urmare diversul, deşi eterogen, e reprezentat totuşi ca legat a priori. Numesc această legătură din urmă, fiindcă nu estearbitrară, dinamică, pentru că priveşte legătura existenţei diversului (care, [B 201] la rândul ei, se poate divide în legătură este arbitrară, dinamică, pentru că priveşte legătura existenţei diversului (care, [B 202] la rândul ei, se poate divide în legătură fizică a fenomenelor între ele şi în legătură metafizică a fenomenelor, care este legătura lor în facultatea de cunoaştere a priori).
↑ a În ediţia I formularea era redactată astfel: ,,Despre axiomele intuiţiei. Principiul intelectului pur: Toate fenomenele sunt, din punctul de vedere al intuiţiei lor, mărimi extensive.”
↑ ** Primul paragraf din ,,Dovadă” nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
↑ a În ediţia I, acest principiu avea următoarea formulare: ,,Principiul care anticipează toate percepţiile ca atare se exprimă astfel: în toate fenomenele senzaţia şi realul care-i corespunde în obiect (realitas phaenomen) au o mărime intensivă, adică un grad.”
↑ * Primul paragraf din ,,Dovadă” nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
