„Ce desfrînare! Să-ţi razi pielea în locurile de ruşine,
Ademenindu-ţi muşterii cu nişte jalnice ruine!
În jurul buzelor îţi piepteni un păr cu grijă parfumat;
Dar pentru ce ţi-e pielea rasă pe pîntecele despuiat?
Nu sînt nici cinci atleţi în stare, cu brici şi cleşte să răzbată,
Ca de pe tîrtiţa jilavă să-ţi smulgă buruiana toată,
Şi se trudesc, mai rău ca plugul într-un pămînt înţelenit.”
Aşa a fost întotdeauna: răneşti pe altul, eşti rănit,
Şi gleznele îţi sîngerează sub loviturile săgeţii!
Nu te-amăgi cu alte gînduri, aceasta-i rînduiala vieţii.
Buboiul care-l ai sub burtă, cu brîu de aur îl ascunzi;
Te mulţumeşti să-nşeli pe alţii, dar ţie însuţi, ce-ţi răspunzi?
„E un om vrednic!” spun vecinii, şi de ce oare nu i-ai crede?
Dar cel pe care-l prind fiorii când banul altuia îl vede,
Cel ce-ale simţurilor pofte şi le-mplineşte prea uşor
Şi zi de zi se războieşte cu lacomii zarafi din For,
De ce se-ncîntă-atît de lesne de-ale mulţimii osanale?
Tu mulţumeşte-te cu dreapta răsplată-a vredniciei tale,
Coboară-te în tine înşuţi, priveşte casa-n care stai,
Şi-ai să te miri văzînd, sărmane, cît de puţine lucruri ai![165]
Note de subsol
↑ a Acest moto a fost adăugat la ediţia a II-a.
↑ a Ediţia I are intercalate aici următoarele două alineate: ,,Aprobarea unui judecător luminat şi competent constituie pentru acela căruia îi place viaţa speculativă, în dorinţele sale modeste, o puternică încurajare spre străduinţe al căror folos e mare, deşi îndepărtat, şi deci cu totul necunoscut privirii marii mulţimi.
Unui astfel de judecător şi binevoitoarei sale atenţii dedic această lucrare şi scutului său toate celelalte interese.”
↑ Citatul exact: … „modo maxima rerum,/ Tot generis natisque potens, nuribusque, viroque,/ Nunc trahor exul, inops, tumulis avulsa meorum,/ Penelopae munus”. „Pînă de curînd în culmea măririi, mîndră de atîţia gineri, fii, nurori şi de bărbatul meu, acum sînt dusă în exil, săracă, departe de mormintele alor mei, ca dar Penelopei” – din Ovidiu, Metamorfoze, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1959, traducere, studiu introductiv şi note de David Popescu, Cap. XIII, p. 360. (Notă introdusă de Marcel Chelba.)
↑ * Se aud uneori plângeri contra sărăciei modului de gândire al timpului nostru şi asupra decadenţei ştiinţei temeinice. Dar eu nu văd că ştiinţele, al căror fundament este bine stabilit, ca matematica, fizica etc., merită câtuşi de puţin această imputare, ci, dimpotrivă, ele îşi menţin vechea faimă de temeinicie şi chiar o şi depăşesc în timpul din urmă. Acelaşi spirit s-ar dovedi eficace şi în alte genuri de cunoaştere, dacă s-ar fi avut mai întâi grijă de corectarea principiilor lor. În lipsa acestei corectări, indiferenţa şi îndoiala şi, în sfârşit, critica severă sunt mai curând dovezi ale unei gândiri temeinice. Secolul nostru este adevăratul secol al criticii, căreia totul trebuie să i se supună. Religia, prin sanctitatea ei, şi legislaţia, prin maiestatea ei, vor de obicei să i se sustragă. Dar atunci ele provoacă împotriva lor bănuieli întemeiate şi nu pot pretinde stimă sinceră, pe care raţiunea o acordă nunai aceluia care a putut face faţă examenului ei liber şi public.
↑ a Paginile 123-125 ale ediţiei de faţă.
↑ A se vedea la sfârşit întreaga Satită a IV-a (Cunoaşte-te pe tine însuţi), de unde provine acest citat. (Marcel Chelba)
↑ a Paginaţia ediţiei de faţă: 362-385.
↑ * Nu urmez aici precis cursul istoriei metodei experimentale, ale cărei prime începuturi nici nu sunt de altfel bine cunoscute.
↑ * Această metodă împrumutată de la fizicieni constă deci în a căuta elementele raţiunii pure în ceea ce poate fi contirmat sau respins cu ajutorul unui experiment. Pentru examinarea judecăţilor raţiunii pure, mai ales când cutează să treacă dincolo de orice limită a experienţei posibile, nu se poate face nici un experiement cu obiectele ei (ca în fizică). Deci se va putea face numai cu concepte şi principii pe care le admitem a priori, aranjându-le anume astfel ca aceleaşi lucruri să poată fi considerate, pe de o parte, ca obiecte ale simţurilor şi intelectului pentru experienţă, iar pe de altă parte, ca lucruri pe care le gândim numai, în tot cazul pentru raţiunea izolată şi năzuind a depăşi limita experienţei, prin urmare din două laturi diferite. Dacă se va găsi că, în cazul când lucrurile sunt privite din acel îndoit punct de vedere, are loc concordanţa cu principiul raţiunii pure, dar că, în cazul când sunt privite dintr-un singur punct de vedere, se produce o contradicţie inevitabilă a raţiunii cu sine însăşi, atunci experimentul decide în favoarea exactităţii acelei distincţii.
↑ * Acest experiment al raţiunii pure are multă asemănare cu cel al chimiştilor, pe care ei îl numesc adesea încercare de reducţie, dar în general procedeu sintetic. Analiza metafizicianului a separat cunoaşterea pură a priori în două elemente foarte diferite, anume cele ale lucrurilor ca fenomene şi apoi cele ale lucrurilor în sine. Dialectica le uneşte pe amândouă din nou în acord total cu Ideea raţională necesară a Necondiţionatului şi găseşte că acest acord nu poate avea niciodată loc altfel decât prin acea distincţie care este deci cea adevărată.
↑ ** În modul acesta, legile centrale ale mişcării corpurilor cereşti au conferit certitudine absolută teoriei lui Copernic, care n-o admisese iniţial decât ca ipoteză, şi au dovedit în acelaşi timp forţa invizibilă ce leagă sistemul universului (a atracţiei newtoniene), şi care ar fi rămas pentru totdeauna nedescoperită, dacă cel dintâi n-ar fi cutezat să caute, contrar mărturiei simţurilor, dar totuşi adevărat, mişcările observate nu în obiectele cerului, ci în spectatorul lor. În această prefaţă eu propun, tot numai ca ipoteză, acea schimbare a modalităţii de gândire expusă în Critică şi analogă acelei ipoteze, deşi în tratatul însuşi ea nu e dovedită ipotetic, ci apodictic, din natura reprezentărilor noastre de spaţiu şi timp şi din conceptele elementare ale intelectului. O prezint aici ca ipoteză, numai pentru a face să se observe primele încercări, totdeauna ipotetice, ale unei astfel de reforme.
↑ * În modul acesta, legile centrale ale mişcării corpurilor cereşti au conferit certitudine absolută teoriei lui Copernic, care n-o admisese iniţial decât ca ipoteză, şi au dovedit în acelaşi timp forţa invizibilă ce leagă sistemul universului (a atracţiei newtoniene), şi care ar fi rămas pentru totdeauna nedescoperită, dacă cel dintâi n-ar fi cutezat să caute, contrar mărturiei simţurilor, dar totuşi adevărat, mişcările observate nu în obiectele cerului, ci în spectatorul lor. În această prefaţă eu propun, tot numai ca ipoteză, acea schimbare a modalităţii de gândire expusă în Critică şi analogă acelei ipoteze, deşi în tratatul însuşi ea nu e dovedită ipotetic, ci apodictic, din natura reprezentărilor noastre de spaţiu şi timp şi din conceptele elementare ale intelectului. O prezint aici ca ipoteză, numai pentru a face să se observe primele încercări, totdeauna ipotetice, ale unei astfel de reforme.
↑ * Pentru a cunoaşte un obiect se cere să pot dovedi posibilitatea lui (fie prin mărturia experienţei din realitatea lui, fie a priori prin raţiune). Dar eu pot gândi orice vreau numai dacă nu mă contrazic pe mine însumi, adică numai dacă conceptul meu e o idee posibilă, desi eu nu pot garanta că în ansamblul tuturor posibilităţilor acestui concept îi corespunde sau nu şi un obiect. Pentru a atribui însă unui astfel de concept valabilitate obiectivă (posibilitate reală, căci cea dintâi era numai logică) se cere ceva mai mult. Dar acest mai mult nu are nevoie să fie căutat în izvoare teoretice de cunoaştere, el se poate afla şi în izvoare practice.
↑ * Un adaos veritabil, dar numai în modul de demonstrare, l-aş putea numi numai pe acela pe care l-am făcut printr-o nouă respingere a idealismului psihologic şi o dovadă riguroasă (precum cred şi singura posibilă) despre realitatea obiectivă a intuiţiei externe (p. 275)a. Oricât de inofensiv ar fi considerat idealismul cu privire la scopurile esenţiale ale metafizicii (ceea ce în realitate nu este), rămâne totuşi un scandal pentru filosofie şi pentru bunul simţ comun că existenţa lucrurilor externe trebuie să se întemeieze numai pe credinţă (de la care noi avem totuşi întreaga materie a cunoaşterilor noastre chiar pentru simţul nostru intern) şi să nu se poată opune o dovadă satisfăcătoare oricui i se năzare s-o pună la îndoială. Fiindcă există oarecare obscuritate în expunerea acestei dovezi de la rândul al treilea până la al şaselea - rog să se modifice aceast paragraf precum urmează: ,,Acest permanent nu poate fi însă o intuiţie în mine. Căci toate principiile de determinare a existenţei mele, care se pot găsi în mine, sunt reprezentări şi au nevoie ca atare ele însele de un permanent distinct de ele, în raport cu care schimbarea lor, deci existenţa mea în timpul în care ele se schimbă, să poată fi determinată”. Împotriva acestei dovezi se va spune probabil: eu nu sunt totuşi nemijlocit conştient decât ceea ce este în mine, adică de reprezentarea mea despre lucrurile externe; prin urmare, ar rămâne nedovedit dacă există sau nu ceva care să-i corespundă în afara mea. Dar eu sunt conştient de existenţa mea în timp (prin urmare şi de facultatea ei de a fi determinabilă în el) cu ajutorul experienţei interne, şi aceasta este mai mult decât numai de a fi conştient de reprezentarea mea, dar este identic cu conştiinţa empirică a existenţei mele, care este determinabilă numai punând-o în relaţie cu ceva care este în afară de mine şi este legat de existenţa mea. Această conştiinţă a existenţei mele în timp este deci legată identic de conştiinţa unui raport cu ceva în afară de mine, şi este deci experienţă şi nu ficţiune, simţ şi nu imaginaţie, ceea ce leagă inseparabil externul cu simţul meu intern; căci simţul extern este în sine raportarea intuiţiei la ceva real, existând în afara mea, şi realitatea lui, spre deosebire de imaginaţie, nu se întemeiază decât pe faptul că el trebuie legat indisolubil cu experienţa internă însăşi, ca condiţie a posibilităţii ei, ceea ce are loc aici. Dacă [B XL) cu conştiinţa intelectuală a existenţei mele în reprezentarea eu sunt, care însoţeşte toate judecăţile şi actele intelectului meu, aş putea uni în acelaşi timp şi o determinare a existenţei mele prin intuiţie intelectuală, atunci conştiinţa unui raport cu ceva dinafara mea nu ar aparţine în mod necesar acestei determinări. Conştiinţa intelectuală precede fără îndoială, dar intuiţia internă, în care, numai, existenţa mea poate fi determinată, este sensibilă şi legată de condiţia timpului; dar această determinare, prin urmare experienţa internă însăşi, depinde de ceva permanent, care nu este în mine şi care deci nu poate fi decât în ceva dinafara mea, fără de care eu trebuie să mă consider în relaţie; astfel, realitatea simţului extern este legată necesar de cea a simţului intern, pentru posibilitatea unei experienţe în genere: adică eu sunt tot atât de sigur conştient că există lucruri în afara mea, care se raportează la simţul meu, precum sunt conştient că exist eu însumi determinat în timp. Dar căror intuiţii date îi corespund într-adevăr obiecte dinafara mea şi care, prin urmare, aparţin simţului extern, căruia trebuie atribuite, şi nu imaginaţiei, aceasta va trebui să se stabilească în fiecare caz potrivit regulilor după care experienţa în genere (chiar cea internă) este distinsă de imaginaţie; rămâne totdeauna principiul că există într-adevăr o experienţă externă. Se mai poate adăuga aici observaţia: reprezentarea a ceva permanent în existenţă nu e identică cu reprezentarea permanentă, căci aceasta poate fi variabilă şi schimbătoare, ca toate reprezentările noastre şi chiar cele ale materiei, şi totuşi ele se raportează la ceva permanent, care deci trebuie să fie un lucru distinct de toate reprezentările mele şi exterior, [B XLI) a cărui existenţă este inclusă necesar în determinarea propriei mele existenţe şi nu constituie cu această determinare decât o singură experienţă, care nici nu ar avea loc intem, dacă nu ar fi în acelaşi timp (în parte) externă. Cu privire la cum? nu se poate explica aici mai departe, tot aşa cum noi gândim în genere subzistentul în timp, a cărui simultaneitate cu variabilul produce conceptul de schimbare.
a Paginile 228-229 ale traducerii de faţă (B 275 – B 280).
↑ a Acest cuprins e dat numai la ediţia I, după Prefaţă.
↑ În locul secţiunilor V şi VI din ediţia a II-a, ediţia I are următorul text: “Se ascunde aici deci un anumit mister* a cărui explicare, singură, poate asigura şi întări progresul în câmpul nemărginit al cunoaşterii intelectuale pure: anume de a descoperi cu generalitatea care-i este proprie principiul posibilităţii judecăţilor sintetice a priori, de a sesiza condiţiile care fac posibilă fiecare din speciile lor, şi de a nu arăta printr-o schiţă superficială, ci de a determina în mod complet şi suficient pentru orice folosire toată această cunoaştere (care constituie propriul ei gen) într-un sistem după izvoarele ei originare, după diviziunile, sfera şi limitele ei. Atât deocamdată despre caracterul particular pe care-l au în sine judecăţile sintetice”.
↑ * Mulţi ar putea pune la îndoială existenţa fizicii pure. Dar nu avem decât să privim diferitele [B 21) judecăţi care se găsesc la începutul fizicii propriu-zise (empirice), cum e cea despre permanenţa aceleiaşi cantităţi de materie, despre inerţie, despre egalitatea acţiunii şi reacţiunii etc., şi ne vom convinge repede că ele constituie o physicam puram (sau rationalem), care merită desigur, ca ştiintă specială, să fie expusă separat în toată întinderea ei, mai mare sau mai mică.
