[A 852, B 880] METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ
Capitolul al patrulea
ISTORIA RAŢIUNII PURE
Acest titlu nu se află aici decât pentru a desemna o lacună care rămâne în sistem şi care trebuie să fie umplută mai târziu. Mă mulţumesc să arunc o privire fugitivă, dintr-un punct de vedere pur transcendental, anume din acela al naturii raţiunii pure, asupra întregului elaborărilor ei de până acum, ceea ce înfăţişează privirii mele, fără îndoială, un edificiu, dar un edificiu în ruine.
E destul de curios, deşi nu se putea întâmpla altfel în mod firesc, că oamenii în perioada copilăriei filosofiei au început de acolo de unde noi am prefera să sfârşim acum, anume prin a studia mai întâi cunoaşterea lui Dumnezeu şi speranţa sau chiar natura unei alte lumi. Oricât de grosolane vor fi fost conceptele religioase introduse de vechile obiceiuri care au mai rămas încă din starea primitivă a popoarelor, acest lucru n-a împiedicat totuşi clasa mai luminată să se consacre unor cercetări libere asupra acestui obiect şi s-a înţeles uşor că nu poate exista un mod mai temeinic şi mai sigur de a face plăcere puterii invizibile care guvernează lumea, pentru a fi fericit cel puţin într-o altă [A 853, B 881] lume decât buna purtare. De aceea, teologia şi morala au fost cele două impulsuri sau mai curând cele două puncte de reper pentru toate cercetările raţionale abstracte, cărora oamenii li s-au dedicat apoi permanent. Totuşi, cea dintâi a fost de fapt ceea ce a atras treptat raţiunea pur speculativă într-o ocupaţie, care ulterior a devenit atât de celebră sub numele de metafizică.
Nu vreau să disting acum momentele în timp, când a avut loc cutare sau cutare schimbare a metafizicii, ci numai să prezint într-o schiţă fugitivă diversitatea Ideii, care a prilejuit revoluţiile cele mai importante. Şi aici găsesc un triplu scop în vederea căruia s-au produs schimbările cele mai remarcabile pe această scenă de luptă.
1. Cu privire la obiectul tuturor cunoaşterilor noastre raţionale, unii au fost filosofi pur senzualişti, iar alţii pur intelectualişti. Epicur poate fi numit cel mai distins filosof al sensibilităţii, iar Platon, al intelectualului. Dar această distincţie a şcolilor, oricât de subtilă este, a început încă din timpuri foarte îndepărtate şi s-a menţinut mult timp fără întrerupere. Cei din prima şcoală afirmau că nu există realitate decât în obiectele simţurilor, că toate celelalte nu sunt decât imaginaţie; filosofii din cealaltă şcoală spuneau, dimpotrivă, că în simţuri nu există decât aparenţă, [A 854, B 882] că numai intelectul cunoaşte adevărul. Dar, din acest motiv, cei dintâi nu contestau totuşi conceptelor intelectului realitatea, care nu era însă pentru ei decât logică, pe când pentru ceilalţi ea era mistică. Cei dintâi recunoşteau conceptele intelectuale, dar nu admiteau decât obiecte sensibile. Cei din urmă pretindeau că adevăratele obiecte sunt pur inteligibile şi afirmau o intuiţie a intelectului pur, care se produce fără ajutorul vreunui simţ şi, după părerea lor, numai tulburat de ele.
2. Cu privire la originea cunoaşterilor raţionale pure, problema care se punea era de a şti dacă ele sunt derivate din experienţă sau dacă îşi au izvorul în raţiune, independent de experienţă. Aristotel poate fi considerat ca şef al empiriştilor, iar Platon, ca şef al noologiştilor. Locke, care în timpurile moderne a urmat pe cel dintâi, şi Leibniz, care l-a urmat pe cel din urmă (deşi destul de îndepărtat de sistemul lui mistic), n-au putut totuşi ajunge la nici o decizie în această dispută. Epicur a procedat cel puţin mai,consecvent, după sistemul lui senzualist (căci el n-a depăşit niciodată cu raţionamentele lui limitele experienţei), decât Aristotel şi Locke (dar mai ales acesta din urmă) care, după ce derivase toate conceptele şi toate principiile din experienţă, merge atât de departe în folosirea lor, încât susţine că existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului (deşi ambele obiecte se află cu totul în afara limitelor experienţei posibile) [A 855, B 883] pot fi demonstrate tot atât de evident ca oricare teoremă matematică.
3. Cu privire la metodă. Pentru ca ceva să poată fi numit metodă, trebuie să fie un procedeu după principii. Metoda care domină acum în această ramură de cercetare a naturii poate fi divizată în metodă naturalistă şi metodă ştiintifică. Naturalistul raţiunii pure ia ca principiu că prin raţiunea comună, fără ştiinţă (pe care el o numeşte raţiune sănătoasă), se poate realiza mai mult în chestiunile cele mai înalte, care constituie problema metafizicii, decât prin speculaţie. El afirmă deci că mărimea şi depărtarea Lunii pot fi determinate cu ochiul mai sigur decât pe cale indirectă, matematică. Este o simplă misologie, redusă la principii, şi ceea ce este mai absurd, e neglijarea tuturor mijloacelor tehnice, lăudată ca o metodă proprie, pentru a extinde cunoaşterea noastră. Căci în ceea ce priveşte pe cei ce sunt naturalişti, din lipsa unor vederi mai ample, nu pot fi acuzaţi cu temei de nici o vină. Ei urmează raţiunea comună, fără a se lăuda cu ignoranţa lor, ca o metodă care ar conţine secretul de a scoate adevărul din fântâna adâncă a lui Democrit. Quod sapio, satis est mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones, versurile lui Persius[130] constituie deviza lor, cu care pot trăi mulţumiţi [A 856, B 884] şi demni de aprobare, fără a se îngriji de ştiinţă, nici a încurca treburile ei.
În ce-i priveşte pe cei ce urmează o metodă ştiinţifică, ei au aici alegerea de a proceda sau dogmatic, sau sceptic, în toate cazurile însă ei au obligaţia să procedeze sistematic. Numind aici pe celebrul Wolff, ca reprezentant al primului procedeu, şi pe David Hume, ca reprezentant al celui de-al doilea, mă pot dispensa, în ce priveşte scopul meu actual, de a numi pe ceilalţi. Numai calea critică mai rămâne deschisă. Dacă cititorul a avut bunăvoinţa şi răbdarea s-o parcurgă în societatea mea, el poate judeca acum dacă nu cumva, în caz că i-ar plăcea să-şi aducă contribuţia, pentru a face din această cărare o cale regală, s-ar putea atinge încă înainte de sfârşitul acestui secol ceea ce multe secole n-au putut realiza, anume de a aduce raţiunea omenească la satisfacţie deplină în ceea ce a preocupat totdeauna, însă fără succes până acum, setea ei de cunoaştere.
TRADUCEREA CITATELOR LATINE
consentientiaunitertio, consentiunt inter se − două lucruri care concordă cu un al treilea concordă între ele.
instabilis tellus, innabilis unda− unde pământul este nestatornic valurile nu permit să se navigheze.
melior est conditio possidentis − mai bună este condiţia celui ce posedă.
modo maxima rerum, tot generis natisque potens− nunc trahorexul, inops − până mai ieri atotputernică datorită atâtor gineri şi fii, azi neputincioasă, sunt târâtă în surghiun.
nil actum reputans, si quid superesset agendum− nereflectând asupra nici unei fapte trecute, câtă vreme mai rămâne ceva care trebuie înfăptuit.
non defensoribus ististempuseget − timpul nu duce lipsă de aceşti apărători.
quodmecum nescit, solusvult scire videri − vrea să pară că ştie singur ceea ce împreună cu mine nu ştie.
quodsapio,satis est mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones− ceea ce ştii îmi este de ajuns; nu mă îngrijesc să fii ceea ce a fost Arcesilau şi nefericiţii Soloni.
tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex− vei recunoaşte ce-ţi este propriu şi cât eşti de sărac.
ve1 suaveolens vel non suaveolens− sau bine mirositor sau rău mirositor.
CUM AM DEVENIT TRADUCĂTOR![131]
Nu-mi trecuse niciodată prin minte că aş putea fi în viaţa mea şi traducător. Dar câte nu-i trec omului prin minte că ar putea fi şi câte nu este fără să-i fi trecut vreodată prin minte!
La începutul lunii iulie 1969, un tânăr redactor al Editurii Ştiinţifice, I. Segal, m-a vizitat acasă şi mi-a propus să transpun în limba română opera fundamentală a lui Kant: Critica raţiunii pure, adăugând că editura doreşte s-o transpun singur, fără să-mi iau în ajutor vreun colaborator. Mai întâi, m-a surprins enorm hotărârea editurii de a-l edita pe Kant, care până atunci, la cursurile universitare, pe motiv că e idealist, era expediat în două-trei prelegeri cu epitete care-i negau orice valoare. Hotărârea editurii vădea o schimbare radicală în climatul nostru spiritual. Deşi faptul în sine mă bucura, i-am răspuns totuşi stimabilului redactor că dacă mi-ar fi făcut o asemenea propunere cu zece ani mai înainte aş fi acceptat-o bucuros, dar că la vârsta de 69 de ani, câţi aveam atunci, nu mă încumetam să-mi asum o sarcină atât de grea. - Am încercat, am adăugat în glumă, să închei un contract cu Cel de Sus, prin care să-mi garanteze că voi mai trăi câţiva ani, dar Cel de Sus a refuzat să semneze contractul. Şi atunci, cum vrei să accept propunerea dumitale?
Redactorul insistând să fac singur traducerea, iar eu refuzând, vizita lui la mine s-a soldat cu un rezultat negativ.
Ca şi când aş fi avut un presentiment, întâmplarea a făcut ca nu mult după aceea să fac un spasm cerebral în timpul unor momente de reculegere la mormântul fratelui meu dr. D. Bagdasar din cimitirul Sf. Vineri, să-mi pierd conştiinţa, să fiu ridicat cu salvarea şi să fiu dus la spital. Şi ca şi când aceasta nu ar fi fost de ajuns, peste câteva zile am făcut un infarct.
După aceste încercări, nu speram că voi mai fi un om valid, capabil de eforturi cerebrale. Soarta a fost însă bună cu mine în această privinţă. Încetul cu încetul, am început să-mi revin, să-mi recapăt puterea de muncă. La începutul iernii aceluiaşi an, m-am pomenit din nou cu vizita redactorului de la Editura Ştiinţifică, ca să-mi comunice că editura este de acord să-mi iau orice colaboratori vreau, cu condiţia ca eu să-mi asum răspunderea întregii traduceri, şi lăsând la latitudinea mea să fixez termenul de predare. Am acceptat.
M-am gândit mai întâi să-mi iau colaboratori pe Virgil Bogdan şi Constantin Floru, traducători ai lui Hegel. Dar chiar în ziua în care trebuia să mă decid, trece pe la mine Elena Moisuc Irion, care era pe atunci încadrată la Arhivele Statului, dar se afla în pragul pensionării, şi mă roagă s-o recomand ca traducătoare vreunei edituri. Ea era doctor în sociologie de la Universitatea din Leipzig, fusese numită de către Petre Andrei ca asistentă pe lângă catedra sa, iar după moartea lui, funcţionase în aceeaşi calitate sub succesorul lui la catedră, Alexandru Claudian. Ea cunoştea bine limba germană. Dar specializându-se în sociologie şi etică, nu cunoştea suficient istoria filosofiei şi deci nici filosofia kantiană. I-am propus să fie colaboratoarea mea şi am pornit la lucru. S-au ivit însă greutăţi: instituţia nu i-a permis pensionarea şi ea a continuat să muncească pentru Arhive. Or, a lucra la Kant după opt ore de citire şi tradticere de documente manuscrise din limba germană, majoritatea dintre ele fiind microfilme, îi cerea eforturi penibile. Acest fapt a contribuit să-mi facă dificilă munca de revizuire a părţii de text tradusă de ea, aşa încât am respirat mai uşurat când am terminat de revizuit textul ei decât când terminasem de tradus porţia mea.
Traducând Critica raţiunii pure, am luat cunoştinţă exactă şi de valoarea primei traduceri a acestei opere efectuată de Traian Brăileanu, fost profesor de sociologie şi etică la Universitatea din Cernăuţi, şi publicată în 1930. Făcându-şi educaţia şi instnicţia în Bucovina sub austrieci, în limba germană, Traian Brăileanu nu poseda îndeajuns, ca de altfel întreaga sa generaţie de după Unire, limba română literară şi nici pe cea filosofică. Fiind sociolog, nu era un cunoscător competent al istoriei filosofiei. De aceea traducerea lui suferă de grave deficienţe de stil şi de terminologie. Cine va avea curiozitatea să compare textul traducerii sale cu acela al traducerii noastre, va putea observa cu uşurinţă că doar pe ici pe colo anumite propoziţii şi fraze din textul său sunt identice cu propoziţiile şi frazele respective din traducerea noastră - atât de mare este deosebirea între un text şi altul.
Cum nu citisem, la apariţia lor în limba română, nici Întemeierea metafizicii moravurilor (1929), tradusă tot de Traian Brăileanu, nici Critica raţiunii practice (1934), tradusă de Dumitru Cristian Amzăr şi Raul Vişan, le-am citit după ce terminasem de tradus Critica raţiunii pure, ca să văd cum fuseseră traduse acestea. Surpriza nu mi-a fost mică. Traian Brăileanu traducea de exemplu sinnlich şi Sinnlichkeit prin senzual şi senzualitate în loc de sensibil şi sensibilitate, iar Dumitru Cristian Amzăr şi Raul Vişan, din dorinţa de a româniza terminologia filosofiei, traducea termenul fundamental din filosofia lui Kant Erscheinung, fenomen, prin întâmplare, ceea ce demonstra că cei doi traducători nu sesizaseră esenţa filosofiei. O nouă versiune în limba română a Întemeierii metafizicii moravurilor dăduse, imediat după cel de-al doilea război mondial, Isidor Colin, care este incomparabil superioară aceleia a lui Traian Brăileanu, dar care şi ea cuprinde unele erori, dintre care mai gravă este aceea că traduce der gute WiIle - voinţă bună - prin bunăvoinţă!
Deşi când terminasem de tradus Critica raţiunii pure răspunsesem negativ editurii, care mă întrebase dacă sunt dispus să traduc şi alte opere fundamentale ale lui Kant, şi deşi aveam de revăzut unele lucrări personale, totuşi, indignat de erorile grosolane pe care le conţineau cele trei traduceri menţionate mai sus, m-am hotărât să le transpun şi pe acestea în limba română, pentru ca cititorul român să aibă la îndemână transpuneri fidele ale gândirii kantiene. Mi s-a părut că nu era îngăduit ca după ce Eminescu, care avusese de luptat, în anii 60 ai secolului trecut, cu sărăcia de limbaj filosofic a vremii sale, tradusese nu numai corect, dar şi cursiv din Critica raţiunii pure să privăm mai departe pe cititorul român de traduceri din Kant care să respecte atât litera cât şi spiritul operelor sale. Cu alte cuvinte, traduceri care să înlocuiascâ pe cele anterioare atât de deficiente, rămânând ca acestea să-şi păstreze o simplă valoare istorică – de prime traduceri –, iar nu de texte pe care să le citească tineretul pentru a cunoaşte filosofia kantiană.
Am tradus deci Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice din dorinţa de a restabili gândirea lui Kant în exactitatea ei teoretică, în litera şi spiritul ei. Le-am tradus însă singur, fiindcă nu eram dispus să mai revizuiesc şi textul unui eventual colaborator.
N. BAGDASAR
1 mai 1970
_____________________________________________________________________________________________________________________
Supliment adăugat de Marcel Chelba
Pentru o mai bună situare a filosofiei transcendentale kantiene în contextul marii tradiţii filosofice europene – şi pentru a sublinia caracterul polemic al Criticii, la adresa empiriştilor şi naturaliştilor îndeosebi – redau aici integral cele două satire ale lui Persius (Volterra, 34-62 d.C.) din care Kant a extras aceste citate:
Quodsapio, satis est mihi, non egocuro, esse quod Arcesilas aerumnosiqueSolones [A 855, B 883]
Gigni de nihilonihil, innihilum nil posse reverti. [A 186, B 229]
Tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex. [A XX]
