Şi pe tiranii roşii de viţii, la fel pe toţi să-i pedepseşti.
Simţind otrava cum îi arde şi înecaţi în scîrnăvii,
Prigonitorii de virtute să piară putrezind de vii!
N-a scos un strigăt de aramă mai crunt sicilianul taur,
Şi nici de sabia cumplită care-atîrna pe-un stîlp de aur
Nu s-a-ngrozit atît curteanul în purpură înveşmîntat[140],
Precum jeleşte desfînatul căderea lui: „Sînt blestemat!”
Cutremurîndu-se la gîndul păcatelor înjositoare,
Pe care nu le bănuieşte femeia lui neştiutoare.
Pe cînd eram copil, ţin minte, cît untdelemn în ochi mi-am scurs[141],
Să scap de-a fi eu însumi Cato în cel din urmă-al lui discurs,
Pe care un neghiob de dascăl mi-l lăuda cu vorbe multe,
Şi toate neamurile tatei erau poftite să m-asculte[142].
Aveam în felul meu dreptate, nu mă gîndeam decît la joc.
Văzusem eu că unu pierde, că numai şase-i cu noroc,
Şi încercam s-arunc paharul, să cadă zarurile bine.
Nu învîrtea sfîrleaza nimeni, din bici, mai repede ca mine!
Tu însă, care ştii mai multe, deschis-ai ochii şi-ai văzut
Moravurile lumii noastre, cu vremea, cum au decăzut;
Tu ai cules înţelepciune din porticul care adună
Sub fresca mezilor, o seamă de tineri cu purtare bună[143],
De roadele învăţăturii pînă-n adîncul lor pătrunşi,
Hrăniţi cu mazăre răsfiartă şi toţi pînă la piele tunşi.
Ale-nţeleptului din Samos cunoşti simbolicele semne[144],
Şi ele-ar fi deajuns, în viaţă, pe calea dreaptă să te-ndemne.
Dar tu porneşti din nou să sforăi. Ţi-e capul greu şi caşti cumplit;
Din băutura de-astă.noapte, nici pînă-acum nu te-ai trezit?
Ai pus în arcul tău săgeata? Ai, tu, o ţintă-n largul zării?
Sau azvîrli-n ciori cu pietricele, aşa, la voia întîmplării?
Degeaba soarbe spînz bolnavul, cînd pîntecul i s-a umflat,
Tu îngrijejşte-te din vreme, de nu voieşti cu-adevărat
Să-mbraci în aur pe Craterus[145] ca să te vindece de boală.
Învaţă legile naturii; e cea mai minunată şcoală!
Stai şi te-ntreabă cine suntem şi, dincolo de noi, ce-am fost?
Spre ce destin pornim în lume şi care e al vieţii rost?
Cu ce pot zeii să te-ajute? La ce îţi folosesc arginţii,
Şi cîţi din ei îi dai cetăţii? Sau cît de mult ţi-ajuţi părinţii?
Cum să te porţi să fii-ntru toate plăcut puterilor cereşti,
Şi ce menire, între oameni, ţi-a fost lăsată să-mplineşti?
Dar tu porţi alte griji în minte, că nu sînt încă pritocite
