Se depărtă puţin ca să-şi admire opera. Ea se zbătea şi scotea sunete guturale. Slipul îi căzuse până pe coapse. Cu gesturi măreţe, bărbatul îi tăie şi sutienul şi îl aruncă în flăcări. Semicercul tăcut se apropiase la vreo trei metri.
Focul ardea acum cu putere. Spatele şi picioarele goale ale fetei şiroiau de transpiraţie. Părul părea spălat, într-atât era de ud. Bărbatul scoase de sub robă un bici. Se depărtă puţin şi începu să pocnească în aer, apoi se pregăti s-o lovească. În clipa aceea, se desprinse dintre cei care priveau un bărbat mai înalt, care dădu din cap. Nu spuse nimic, dar biciul dispăru.
Cel mai înalt se apropie şi o apucă de păr tăindu-i-l, urâţind-o. Lângă picioarele ei apăru o grămăjoară mătăsoasă şi roşcată. Fata gemu, dar nu mişcă.
După ce terminară, se îndreptară spre maşinile lor. În drum, cineva aruncă un chibrit aprins în BMW-ul care fusese împroşcat cu benzină.
Când fu sigur că plecaseră, Mickey Mouse se strecură afară din tufişuri, o dezlegă şi o aşeză într-un luminiş, lângă poiană. Strânse resturile hainelor ei şi încercă s-o acopere. Apoi plecă la Oxford, unde îl sună pe şeriful comitatului Lafayette, de la un telefon public.
38
Şedinţele de sâmbătă erau rare dar nu neobişnuite, în cazul unor procese importante, când juriul nu avea voie să ia contact cu restul lumii. Participanţii nu protestau, pentru că asta însemna scurtarea cu o zi a procesului. Nici localnicii nu aveau nimic împotrivă. Era ziua lor liberă şi, pentru unii dintre ei, singura posibilitate de a participa la şedinţă. Cine ştie, poate vor mai avea loc şi alte evenimente sângeroase.
Pe la şapte, localurile din centrul oraşului erau pline de străini. Se aştepta la coadă pentru ocuparea unui loc. Mulţi se foiau pe lângă biroul avocatului, doar-doar l-or zări pe cel pe care încercaseră să-l împuşte. Unii mai flecari se lăudau că fuseseră clienţii acestui om de vază.
Deasupra lor, în clădire, „ţinta” stătea la masă şi sorbea ce mai rămăsese în pahar din seara trecută, înghiţind o mulţime de prafuri pentru dureri de cap. Fuma Roi-Tan şi încerca să-şi şteargă pânzele de păianjen de pe creier. Îşi repeta de trei ore că trebuia să uite de soldatul împuşcat şi de Klan, de ameninţări şi de orice altceva care nu avea implicaţii directe asupra procesului. Rosti o rugăciune scurtă prin care cerea ca Bass să se prezinte treaz la înfăţişarea din dimineaţa aceea. Toată după-amiaza trecută, doctorul se certase cu Lucien, acuzându-se reciproc că îşi pierduseră slujbele din cauza băuturii. Plecară în momentul în care violenţa discuţiilor ajunsese la apogeu. Nesbit îi dusese acasă pe amândoi. În maşină, se certară tot drumul, ţipând şi înjurându-se.
Reciti capodopera lui Ellen, privitor la apărarea pe bază de iresponsabilitate. Schema generală a întrebărilor pentru Bass trebuia foarte puţin revizuită. Studie şi rezumatul expertului său în psihiatrie şi, deşi nu părea impresionant, era bun pentru comitatul Ford, mai ales că specialistul cel mai apropiat se afla la peste o sută de kilometri.
Judecătorul Noose îi aruncă procurorului o privire fugară şi se uită apoi cu compasiune la Jake, care stătea lângă uşă, cu ochii la portretul decolorat al unui judecător mort de mult, agăţat chiar deasupra umărului lui Buckley.
— Cum te simţi în dimineaţa aceasta, Jake? îl întrebă Noose cu căldură.
— Bine.
— Soldatul ce face?
— A paralizat.
Noose, Buckley, Musgrove şi domnul Pate se uitară toţi în jos, dând din cap mohorâţi, păstrând un moment de tăcere respectuoasă.
— Unde ţi-e funcţionarul juridic? întrebă Noose.
Jake se uită la ceas.
— Nu ştiu. Trebuia să fie aici.
— Eşti gata?
— Sigur că da.
— Curtea e pregătită? îl întrebă el pe domnul Pate.
— Da, domnule.
— Foarte bine. Hai să începem.
Noose îşi ceru scuze, timp de zece minute, faţă de juriu, pentru amânarea întâlnirii de ieri. Ei erau singurii paisprezece oameni care nu ştiau ce se întâmplase vineri dimineaţa şi nu considera potrivit să le spună. Noose invocă anumite urgenţe care apăreau adesea în decursul unui proces, din cauza cărora se iveau întârzieri. Când termină, în sfârşit, juraţii răsuflară uşuraţi.
— Puteţi să invitaţi primul dumneavoastră martor, se adresă el lui Jake.
— Doctorul W.T. Bass, anunţă Jake, îndreptându-se spre podium. Buckley şi Musgrove îşi făcură cu ochiul, zâmbindu-şi prosteşte.
Bass stătea alături de Lucien, în rândul al doilea. Se ridică zgomotos şi îşi croi drum pe culoarul din mijloc, călcându-i pe picioare şi deranjându-i pe oameni cu servieta lui de piele mare şi goală. Jake auzi rumoarea creată în spatele lui, dar continuă să zâmbească juriului.
— Jur, jur! făcea Bass către Jean Gillespie.
Domnul Pate îl conduse către boxa martorilor spunându-i să vorbească tare şi la microfon. Deşi epuizat şi mahmur, expertul părea treaz şi arogant. Era îmbrăcat cu cel mai bun costum pe care îl avea, gri închis şi lucrat de comandă. Trecând peste protestele lui Jake, se încălţase cu o pereche de cizme din piele fină, de struţ, care îl costaseră mai bine de o mie de dolari. Le purtase foarte rar. Cu doisprezece ani în urmă, Lucien insistase să le încalţe într-un caz de iresponsabilitate. Bass îl ascultase şi inculpatul scăpase de pedeapsa cu moartea. Le purtase la încă un caz de omor şi acuzatul, deşi vinovat, fusese condamnat la închisoare. Lucien conchise că aceste cizme aduc noroc.
Jake se opusese să le poarte, insistând că sunt prea scumpe. Lucien zisese însă că juraţii erau proşti şi nu-şi vor da seama şi că vor avea încredere în cineva care poartă obişnuitele cizme.
Bass îşi încrucişă picioarele, cu cizma dreaptă pe genunchiul stâng. Rânji, uitându-se la juriu. Struţul ar fi fost mândru de el.
Jake îşi ridică privirea şi văzu cizma care se arăta în toată splendoarea ei. Bass şi-o admira, juraţii o priveau, cântărindu-i valoarea. Avocatul tuşi şi se întoarse la notele lui.
— Vă rog să vă spuneţi numele.
— Dr. W.T. Bass, zise el şi nimeni nu mai dădu atenţie cizmei. Îl privi pe Jake rânjind cu importanţă.
— Ce adresă aveţi?
— West Canterbury, nouă sute opt, Jackson, Mississippi.
— Profesiunea?
— Sunt medic.
— Aveţi licenţa pentru Mississippi?
