— Dar despre omorul propriu-zis?
— Nu s-a exprimat în această privinţă. Mi-a spus că nu-şi prea aminteşte, dar eu nu cred.
Jake sări în picioare.
— Mă opun! Martorul trebuie să spună ceea ce ştie, nu ce crede, nici să facă speculaţii.
— Se admite. Vă rog să continuaţi, domnule Buckley.
— Ce altceva aţi mai constatat, în legătură cu starea lui sufletească, cu atitudinea şi cu felul său de a vorbi?
Rodeheaver îşi încrucişă picioarele şi începu să se legene uşor. Îşi încruntă sprâncenele, în semn că gândeşte adânc.
— La început, n-a prea avut încredere în mine şi se ferea să mă privească în ochi. Îmi răspundea scurt la întrebări. Nu se simţea în largul său, pentru că era păzit şi, uneori, avea cătuşe la mâini. Dar mai târziu şi-a deschis sufletul şi a vorbit degajat aproape despre tot. A refuzat să răspundă la câteva întrebări, dar altfel aş putea spune că a colaborat foarte bine.
— Când şi unde l-aţi examinat din nou?
— A doua zi în acelaşi loc.
— În ce stare era şi ce atitudine a avut?
— Aproape la fel ca în ziua precedentă. La început, distant, în final, deschis. A vorbit, în general, despre aceleaşi subiecte ca în ziua precedentă.
— Cât a durat această examinare?
— Aproximativ, patru ore.
Buckley se uită în actele sale, apoi îi şopti ceva lui Musgrove, care aprobă.
— Aşadar, domnule doctor, aţi putea să daţi un diagnostic în legătură cu starea psihică a inculpatului, în urma examenului efectuat în zilele de nouăsprezece şi douăzeci iunie?
— Da, domnule.
— Şi care este diagnosticul?
— În nouăsprezece şi douăzeci iunie, domnul Hailey părea perfect normal.
— Vă mulţumesc. Acum, pe baza examenului făcut, aţi putea stabili starea lui mentală în ziua omorului?
— Da.
— Şi care era aceea?
— În momentul acela a fost perfect normal.
— Pe ce vă bazaţi aserţiunea?
Rodeheaver se întoarse spre juriu şi deveni profesoral.
— Trebuie stabilit nivelul de premeditare implicată în acest caz. Bineînţeles, a avut un motiv pentru a acţiona. Şi, ca să fiu înţeles, domnul Hailey şi-a plănuit cu atenţie fapta.
— Domnule doctor, cunoaşteţi regula M’Naghten, ca test pentru stabilirea iresponsabilităţii criminale?
— Desigur.
— Şi ştiţi că un alt psihiatru, domnul doctor Bass, a comunicat juriului că inculpatul nu era în stare să deosebească răul de bine şi, ca urmare, nu e capabil să înţeleagă natura faptelor sale?
— Da, ştiu.
— Sunteţi de acord cu mărturia aceea?
— Nu. O găsesc tendenţioasă şi, personal, mă simt jignit. Domnul Hailey însuşi a depus mărturie că şi-a plănuit acţiunea. Deci, a admis că situaţia lui mentală în acel moment nu l-a împiedicat să gândească. Acest lucru se numeşte premeditare, în orice tratat de medicină şi de drept. N-am auzit niciodată spunându-se, despre cineva care plănuieşte o crimă, şi recunoaşte că aşa a făcut, că a fost inconştient. E absurd.
În momentul acela, Jake fu convins că era absurd. Rodeheaver avea credibilitate. Jake se gândi la Bass şi înjură în gând.
Lucien stătea lângă negri şi aproba fiecare cuvânt al lui Rodehevear. În comparaţie cu prietenul lui, era infinit mai credibil. Sisco încerca să-i prindă privirea, dar Lucien i-o evita sistematic. Mesagerul nu-l sunase luni dimineaţă, aşa cum îi spusese. Un gest afirmativ din partea bătrânului avocat ar fi însemnat încheierea târgului. Sisco ştia regula şi aştepta un răspuns. Dar nu-l primi. Lucien voia să discute mai întâi cu Jake.
— Aşadar, domnule doctor, în urma examinării, aveţi vreo opinie în legătură cu disponibilitatea inculpatului de a deosebi răul de bine?
— Da, am.
— Şi care e această opinie?
— Că starea mentală era normală şi că ştia să deosebească răul de bine.
— Dar în legătură cu capacitatea de înţelegere a faptelor sale, aveţi vreo părere?
— Da.
