— Cum aş putea să uit?
Jake aruncă sticla începută, pentru că berea se încălzise prea tare, şi destupă alta. Ploaia se mai potolise şi, dinspre lac, începu să bată un vânt răcoros.
— Au să-l condamne, nu-i aşa, Harry Rex? zise Jake, uitându-se în zare.
Vonner termină de mâncat şi bău zdravăn dintr-o sticlă de bere. Vântul îi umplu faţa de picături de ploaie. Se şterse cu mâneca.
— Da, Jake. Omul tău o s-o păţească. Am citit asta în ochii lor. Circul cu iresponsabilitatea n-a ţinut. Oricum, Bass n-a fost primit cu simpatie, iar după ce Buckley şi-a ridicat poalele, orice speranţă s-a dus pe copcă. Nici Carl Lee nu a făcut nimic pentru a ieşi din rahat. Tot discursul lui a părut regizat, iar, uneori, a fost prea sincer. Ca şi cum cerea milă. A fost un martor deplorabil. M-am uitat la juriu în timp ce vorbea. N-am văzut niciun pic de înţelegere în ochii lor. Au să-l condamne, Jake, şi asta foarte repede.
— Mulţumesc pentru sinceritate!
— Sunt prietenul tău şi vreau să fii pregătit pentru orice, mai ales pentru apel.
— Ştii ce, Harry Rex? Mi-ar plăcea să nu fi auzit niciodată de Carl Lee Hailey.
— Cred că e prea târziu pentru asta, Jake.
Îi deschise Sallie şi-i spuse că-i pare rău pentru casă. Lucien era sus, în birou, lucrând. Nu se îmbătase. Îi arătă un scaun şi Jake se aşeză. În jurul lui se aflau o mulţime de tratate.
— Mi-am petrecut toată după-amiaza lucrând la discursul final, zise el, făcând un semn către dezordinea de pe masă. Singura ta speranţă este această pledoarie de încheiere. Trebuie să fie fără precedent.
— Presupun că ai realizat o astfel de capodoperă.
— De fapt, da. E, oricum, mai bună decât ai putea tu s-o faci în momentul ăsta. Presupun că ţi-ai petrecut după-amiaza de duminică jelind după casa ta şi înecându-ţi necazul în bere. Aşa că am lucrat eu pentru tine.
— Mi-ar plăcea să am ambiţia ta, în materie de abstinenţă alcoolică.
— Şi beat sunt mai bun ca tine, ca avocat.
— Cel puţin, eu mă pot numi avocat.
Lucien îi întinse un teanc de hârtii.
— Iată-l! E o compilaţie din cele mai bune discursuri de încheiere pe care le-am ţinut eu, la viaţa mea. Lucien Wilbanks la apogeu, în slujba ta şi a clientului tău. Te sfătuiesc să-l memorezi şi să-l spui cuvânt cu cuvânt. Nu încerca să improvizezi sau să-l modifici. Ai să strici tot.
— Am să mă mai gândesc. Nu ştii c-am mai făcut-o o dată?
— Cine ştie, poate merge.
— La naiba, Lucien! Lasă-mă în pace!
— Linişteşte-te, Jake! Hai să bem ceva. Sallie! Sallie!
Jake aruncă discursul pe canapea şi se îndreptă spre fereastră.
Când sosi Sallie, Lucien comandă whisky şi bere.
— N-ai dormit deloc, în noaptea asta?
— Ba da, de la unsprezece la douăsprezece.
— Arăţi groaznic. Ai nevoie de odihnă.
— Mă simt groaznic! Iar somnul n-o să mă ajute cu nimic. Nu mă poate ajuta nimic altceva, decât sfârşitul acestui proces. Eu nu înţeleg, Lucien! Nu înţeleg de ce lucrurile au luat o astfel de întorsătură! Oare chiar nu meritam să am puţin noroc? Cazul ăsta n-ar fi trebuit să fie judecat în Clanton. Ne-am ales cu un juriu îngrozitor, clar influenţat. Dar n-am cum s-o dovedesc. Martorul nostru forte a fost discreditat. Acuzatul a depus o mărturie deplorabilă. Iar juriul nu are încredere în mine. Nu ştiu ce putea fi mai rău.
— Încă mai poţi câştiga acest caz, Jake. E nevoie de un miracol, dar se mai întâmplă şi de-astea uneori. Mi s-a-ntâmplat adesea să câştig, numai datorită discursului final. Aminteşte-ţi că ajunge ca unul singur să nu fie de acord cu ceilalţi şi victoria-i a ta.
— Vrei să fac juriul să plângă?
— Dacă poţi… Dar nu-i uşor. Eu unul cred în lacrimile lor. Asta înseamnă foarte mult.
Sallie aduse băuturile şi o urmară pe terasă. După căderea serii, le dădu sendvişuri şi cartofi prăjiţi. La ora zece, Jake se scuză şi se retrase în camera lui. O sună pe Carla şi discutară o oră. Nu-i spuse nimic de casă. Simţi o durere ascuţită în stomac, dându-şi seama că într-o zi sau alta va afla. Puse receptorul jos şi se rugă ca ea să nu fi citit în ziare despre asta.
40
Clanton reintră în normal luni dimineaţă, când baricadele fură din nou puse la locul lor, în jurul scuarului, iar soldaţii se adunară, să menţină ordinea în oraş. Patrulau în grupuri, urmărindu-i pe cei din Klan, care îşi ocupară locul. Veniră apoi şi negrii. Ziua de odihnă le conferise un plus de energie, aşa că pe la opt şi jumătate corurile se auzeau puternic. Căderea lui Bass dăduse noi speranţe celor din Klan. În plus, ştiau că incendiul fusese o lovitură reuşită. Acum, strigau mai tare ca de obicei.
Pe la nouă, Noose îi convocă pe avocaţi în biroul lui.
— Am vrut doar să vă văd că sunteţi bine, sănătoşi, zise el rânjind.
— De ce nu mă pupi în cur, domnule judecător? îşi zise Jake în barbă, destul de tare, însă, pentru a fi auzit.
Procurorii îngheţară. Domnul Pate tuşi. Noose se aplecă într-o parte, nevenindu-i să creadă:
— Ce-aţi spus, domnule Brigance?
— Am zis că putem să-ncepem.
