Carl Lee se relaxă în scaun:
— Păi, mă simt mai bine. Nu că mă bucur de ce s-a întâmplat. Nu e nicio plăcere să ucizi. M-aş fi simţit mult mai bine dacă fetiţa mea n-ar fi trecut prin tot calvarul ăla. N-aveam nimic cu tipii până nu şi-au bătut joc de ea. Au primit ce meritau. Îmi pare rău pentru părinţii lor.
— Ţi-e teamă?
— De ce?
— De camera de gazare.
— Nu, Jake, d-aia te-am angajat. Nici nu mă gândesc s-ajung în camera de gazare. Am văzut cum l-ai scăpat pe Lester, aşa c-ai să mă scoţi şi pe mine din necaz. Sunt sigur că poţi.
— Nu e chiar aşa de uşor, Carl Lee.
— Cum adică?
— Crezi că poţi, aşa, să omori nişte oameni cu sânge rece şi apoi să spui la tribunal că meritau să fie ucişi, fără să păţeşti nimic?
— Dar Lester?
— Fiecare caz îşi are specificul lui. Aici, marea diferenţă e că tu ai omorât doi albi, pe când Lester a ucis un negru. E ca de la cer la pământ.
— Ţi-e teamă, Jake?
— De ce să-mi fie teamă? Nu pe mine mă aşteaptă camera de gazare.
— Nu-mi prea dai speranţe.
„Idiotule!” gândi Jake. Cum putea să-i dea vreo speranţă, când trupurile acelea nici nu se răciseră bine? Sigur, înainte de omor, avea altă părere, dar acum… Clientul său era pasibil de pedeapsa capitală, pentru o crimă pe care o recunoştea.
— De unde ai făcut rost de armă?
— Mi-a dat-o un prieten, din Memphis.
— Bun. Te-a ajutat şi Lester?
— Nu. I-am spus ce vreau să fac şi-a vrut să m-ajute, da’ nu l-am lăsat.
— Gwen ce face?
— E înnebunită, da’ e Lester cu ea. Nu ştia nimic dinainte.
— Puştii?
— Ştii cum sunt copiii. Nu le place că stau la puşcărie. O să aibă Lester grijă de ei.
— Nu se întoarce la Chicago?
— Pentru moment, nu. Spune, Jake, când începe procesul?
— Înfăţişarea preliminară ar putea avea loc mâine sau miercuri, depinde de Bullard.
— El e judecător?
— La înfăţişarea preliminară, da. Dar nu şi la procesul propriu-zis. Acela va fi judecat de Tribunalul teritorial.
— Şi cine-i judecător acolo?
— Omar Noose, din comitatul Van Buren. Îl ştii de la Lester.
— Aha! Mi se pare că e bun.
— Este.
— Şi când crezi că va începe procesul?
— Ştiu eu? Pe la sfârşitul verii, cel târziu în septembrie. Buckley o să grăbească lucrurile.
— Cine-i Buckley?
— Rufus Buckley e procurorul-şef. Poate îţi mai aminteşti, unu’ mare, gălăgios.
— Da, da, îl ştiu. Uitasem de el. E cam al dracului, nu-i aşa?
— E bun, chiar foarte bun: corupt şi ambiţios. Cazul ăsta o să-i convină de minune, pentru publicitate.
— L-ai învins, atunci, cu Lester.
— Da, însă în alte cazuri m-a-nvins el pe mine.
