Rady jură şi luă loc pe scaunul martorilor. Domnul Pate îi mai aduse judecătorului o cană cu „gheaţă”. Jake lua notiţe pe pagini întregi. Nu avea de gând să-i pună şerifului întrebări şi nici să cheme vreun martor. De obicei intervenea doar când aceştia minţeau, şi le atrăgea atenţia, pentru evitarea unor neînţelegeri. Avea să ia o atitudine mai ofensivă mai târziu, când începea procesul.

— Domnule, aţi avut ocazia să staţi de vorbă cu Murphy? întrebă Childers.

— Care Murphy?

— Nu ştiu cum îl mai cheamă; Murphy, omul de serviciu.

— Aaa, da, domnule!

— Bine. Şi ce-a zis?

— Despre ce?

Childers îşi dădu capul pe spate. Rady era nou şi nu prea avusese ocazia să depună mărturie până acum. Ozzie se gândi că va avea multe de învăţat din acest proces.

— Despre crimă. Spuneţi-ne ce v-a povestit despre crimă.

Jake se ridică:

— Onorată instanţă, mă opun! Ştiu că sunt admise şi zvonurile într-o astfel de audiere, dar îl puteţi chema pe Murphy să depună mărturie. Lucrează aici, în tribunal. De ce să nu ne spună el?

— Pentru că se bâlbâie şi nu vreau să-i ascult gângăvelile timp de treizeci de minute. Se respinge! Continuaţi, domnule Childers.

Jake se aşeză nemulţumit. Bullard îl trimise pe domnul Pate după apă cu „gheaţă”.

— Domnule Rady, ce v-a spus Murphy despre omor?

— Păi, l-am înţeles cam greu, pentru că era agitat şi se bâlbâia mai tare ca de obicei. Ştiţi cum e el…

— Spune-ne doar ce-a zis şi nu mai comenta! urlă Bullard.

— Bine. A zis că a văzut un bărbat negru care a tras în doi albi şi într-un poliţist.

— Mulţumesc, zise Childers. Unde se afla când s-au întâmplat toate acestea?

— Cine?

— Murphy.

— Stătea pe scara de vizavi.

— Şi-a văzut tot?

— Aşa a zis.

— L-a putut identifica pe cel care-a tras?

— Da. I-am arătat fotografiile a zece negri şi l-a indicat pe cel care stă aici, în boxă.

— Bun. Mulţumesc. Onorată instanţă, nu mai avem nicio întrebare.

— Dumneavoastră, domnule Brigance? zise judecătorul.

— Nici eu, domnule, răspunse Jake, ridicându-se în picioare.

— Martori aveţi?.

— Nu, domnule.

— Altceva?

— Nimic, domnule.

Jake nu făcu imprudenţa să ceară stabilirea sumei pentru cauţiune. Mai întâi, acest lucru n-ar fi condus la nimic bun. Bullard nu obişnuia, oricum, să facă acest lucru în cazuri de omor. În al doilea rând, l-ar fi enervat rău pe judecător.

— Mulţumesc, domnule Brigance. Curtea consideră că există destule dovezi pentru a reţine inculpatul până când acesta va apărea în faţa marelui juriu. Domnul Hailey va rămâne în custodia şerifului, fără cauţiune. Şedinţa se suspendă.

Lui Carl Lee i se puseră repede cătuşele şi fu escortat afară. În zona uşilor din spate, clădirea era păzită cu străşnicie. Fotoreporterii abia reuşiră să prindă câteva instantanee cu inculpatul, pe distanţa dintre uşă şi automobilul poliţiei. Carl Lee ajunse la închisoare, înainte chiar de a se fi golit sala de tribunal. Poliţiştii îi scoaseră mai întâi pe albi, apoi pe negri. Reporterii îi solicitară câteva clipe lui Jake şi acesta le spuse că va veni imediat în rotondă. Îi făcu să aştepte, pentru că se duse să-l salute pe judecător. Apoi urcă până la etajul trei, să se uite într-o carte. După golirea sălii, considerând că i-a făcut să aştepte destul, Jake coborî în rotondă. Se repeziră spre el cu un microfon pe care scria ceva cu litere roşii.

— De ce n-aţi solicitat stabilirea sumei pentru cauţiune? întrebă un reporter.

— O voi solicita mai târziu.

— Veţi adopta o apărare bazată pe iresponsabilitatea inculpatului?

— Aşa cum v-am mai spus, e prea devreme să răspund la această întrebare. Să vedem ce spune juriul. S-ar putea să nu fie acuzat. De-abia după aceea putem vorbi despre apărare.

— Domnul Buckley, procurorul-şef, a spus că sigur va fi acuzat. Aveţi de făcut vreun comentariu?

— Mă tem că domnul Buckley vorbeşte ce nu trebuie. E o prostie din partea dumnealui să facă comentarii asupra acestui caz, înainte de a fi supus aprecierii juraţilor.

— A mai zis că se opune categoric unui transfer la altă instanţă de judecată.

— Nici n-a fost vorba de aşa ceva până acum. De fapt, nici nu-i pasă unde va avea loc procesul. Şi-a cam pierdut capul în faţa presei.

— Să tragem concluzia că nu vă prea înţelegeţi cu procuratura teritorială?

— Treaba dumneavoastră! Domnul Buckley e un procuror bun şi un adversar valoros. Atâta doar că-l ia gura pe dinainte.

Mai răspunse la câteva întrebări, apoi se scuză şi plecă.

Miercuri noaptea, medicii îi tăiară piciorul lui Looney, mai jos de genunchi. Îi telefonară apoi lui Ozzie, iar acesta îi dădu vestea şi lui Carl Lee.

10

Marţi dimineaţa, Rufus Buckley răsfoia ziarele, citind cu interes relatările despre audierea preliminară din comitatul Ford. Fu încântat să-şi vadă numele menţionat atât de reporteri, cât şi de domnul Brigance. Remarcile peiorative contau mai puţin pentru el, nu-i plăcea Jake, dar era mulţumit că acesta îi menţionase numele în faţa ziariştilor. Timp de două zile, interesul fusese îndreptat mai ales asupra lui Brigance şi a inculpatului; era timpul să se amintească şi de procurorul-şef. Jake înţelegea pe oricine care voia publicitate. Lucien Wilbanks scrisese o carte despre cum poţi manipula presa, atât înainte, cât şi după proces, şi îl instruise bine pe Brigance. Dar Buckley nu-i purta pică. Era mulţumit. Savura perspectiva unui proces lung şi scârbos, ca pe prima ocazie în care putea să aibă un rol însemnat. Aştepta cu nerăbdare ziua de luni. Avea patruzeci şi unu de ani. Când fusese ales prima oară, era cel mai tânăr procuror-şef din statul Mississippi. Trecuseră de atunci nouă ani. Era la a treia legislatură şi ambiţiile începuseră să-i crească. Considera că era timpul să avanseze la Procuratura generală, dacă nu chiar să fie ales guvernator. Mai târziu, Congresul, cine ştie? Îşi făcuse deja planul, dar nu era încă destul de cunoscut în afara teritoriului său (Ford, Tyler, Polk, Van Buren şi Milburn). Trebuia să fie văzut şi auzit. Avea nevoie de publicitate. Un proces de omor era cea mai bună ocazie pentru Rufus.

Comitatul Ford era chiar la nord de Smithfield, reşedinţa ţinutului Polk, în care locuia Buckley. El se trăgea din Tyler, aproape de graniţa cu Tennessee, spre nord. Din punct de vedere politic, avea o bază solidă. Era un procuror bun. În timpul alegerilor se remarcase printr-o exigenţă ieşită din comun, trimiţând la moarte mai mulţi oameni decât oricare procuror din statul Mississippi. Gălăgios, ironic şi ipocrit, considera că întreaga populaţie a statului era „clientul” lui, prin voia Domnului. Îşi luă în serios această obligaţie. Oamenii urau crima şi, împreună, puteau s-o elimine din viaţa comunităţii. Se pricepea să vorbească în faţa unui juriu, şi încă foarte bine. Ştia să predice, să se roage, să se strecoare, să invoce şi să-i aducă pe juraţi într-o stare de exaltare atât de puternică, încât îi făcea să dorească să vină în sala de tribunal direct cu funia, pentru a-l spânzura pe acuzat. Putea să imite felul de a vorbi al negrilor şi al albilor simpli, iar acest lucru impresiona. Avea o părere bună despre juraţii din Ford. Îi plăcea mult oraşul Clanton.