Când ajunse în biroul lui din tribunalul din Polk, Rufus avu surpriza plăcută să vadă echipa de filmare aşteptându-l. Le explică, uitându-se la ceas, că era foarte ocupat, dar că va face cumva să găsească vreo câteva clipe libere pentru a le răspunde la întrebări. Îi invită la el şi se aşeză măreţ în jilţul său de piele din spatele biroului. Reporterul era din Jackson.

— Domnule Buckley, îl înţelegeţi pe Carl Lee Hailey?

Zâmbi preocupat, păstrându-şi aerul serios.

— Da, îl înţeleg. Sunt, fără îndoială, alături de orice părinte în situaţia lui. Dar ceea ce nu pot trece cu vederea nici eu, nici sistemul nostru judiciar, este încercarea aceasta de a-şi face singur dreptate.

— Aveţi copii?

— Da, am un băieţel şi două fiice, una chiar de vârsta fetiţei lui Hailey şi mi-aş pierde minţile dacă li s-ar întâmpla un lucru atât de cumplit. Dar aş avea toată încrederea în sistemul nostru judiciar, care i-ar pedepsi aşa cum merită pe vinovaţi.

— Deci, vă aşteptaţi la o condamnare?

— Cu siguranţă. Când urmăresc să obţin o condamnare, ceea ce intenţionez şi în acest caz, nu se poate să nu reuşesc.

— Veţi cere pedeapsa cu moartea?

— Da, pentru că nu există nicio îndoială în privinţa premeditării. Deci inculpatul va ajunge în camera de gazare.

— Prin urmare, sunteţi sigur că se va aplica pedeapsa capitală?

— Bineînţeles. Juraţii din Ford au votat întotdeauna ceea ce le-am cerut, când şi-au dat seama că am dreptate. Sunt oameni foarte capabili.

— Domnul Brigance, avocatul apărării, a spus că s-ar putea ca juraţii să nu-l acuze pe clientul său.

Buckley îşi drese vocea:

— Păi, ar fi mai bine ca domnul Brigance să fie ceva mai realist. Luni, cazul va fi prezentat în faţa marelui juriu, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, veţi vedea, se va pronunţa şi acuzarea. V-o promit eu. Şi el ştie foarte bine că-i aşa.

— Credeţi că procesul se va ţine în Ford?

— N-are importanţă unde. Cert e că va fi oricum condamnat.

— Anticipaţi că apărarea va invoca iresponsabilitatea acuzatului?

— M-aştept la orice. Domnul Brigance este un apărător foarte capabil. Nu ştiu ce truc va folosi, dar procuratura din Mississippi e pregătită pentru orice.

— Va fi solicitată o tranzacţie?

— Nu prea cred în negocieri de felul acesta şi bănuiesc că nici Brigance nu se gândeşte la aşa ceva. Nu, în niciun caz.

— Domnia Sa zice că n-a pierdut niciun proces de omor propus de dumneavoastră.

Zâmbetul îi dispăru brusc. Se aplecă peste birou şi-l privi aspru pe reporter.

— E adevărat. Dar pun pariu că n-a amintit nimic despre nenumăratele procese de vătămare corporală şi de tâlhărie, nu-i aşa? Vă asigur că mi-am luat revanşa aproape în întregime.

Reporterul îi mulţumi pentru favoarea făcută, iar Buckley se oferi să-i stea oricând la dispoziţie.

Ethel urcă scările legănându-se şi se opri în faţa biroului mare.

— Domnule Brigance, soţul meu şi cu mine am primit aseară un telefon obscen acasă şi unul aici, acum câteva minute. Nu-mi place treaba asta.

Jake îi făcu semn să se aşeze:

— Stai jos, Ethel. Spune-mi, ce-au zis?

— De fapt am exagerat spunând că au fost obsceni. M-au ameninţat pentru că lucrez cu dumneavoastră. Au zis c-o să-mi pară rău că am slujba asta. Cei care-au sunat aici au zis c-au să aibă „grijă” şi de familia dumneavoastră. Vă spun sincer, mi-e frică.

Şi Jake era îngrijorat, dar ridică nepăsător din umeri, ca s-o liniştească. Îl anunţase încă de miercuri pe Ozzie că primise astfel de mesaje.

— Schimbă-ţi numărul, Ethel. Plătesc eu.

— Nu vreau să-mi schimb numărul. Îl am de şaptesprezece ani.

— Bine, atunci nu-l schimba. Dar să ştii că nu e mare lucru. Şi eu l-am schimbat.

— Da’ eu nu vreau!

— Nicio problemă! Ce mai doreşti?

— Păi, cred că n-aţi făcut bine că aţi luat cazul ăsta. Eu…

— Nu mă interesează părerea dumitale! Nu te plătesc să-mi alegi cazurile. Dacă vreau să-ţi ştiu părerea, te-ntreb eu. Până atunci, însă, taci din gură!

Secretara se bosumflă şi ieşi. Jake îl sună din nou pe Ozzie. După vreo oră, Ethel îl anunţă prin interfon:

— A sunat Lucien şi mi-a spus să-i fac un raport cu ultimele cazuri. Vrea să i-l duci dumneata în după-amiaza aceasta. Zicea că nu l-ai mai vizitat de cinci săptămâni.

— De patru. Bine, fă-i raportul şi i-l duc eu mai târziu.

Lucien obişnuia să treacă pe la birou sau să sune o dată pe lună. Se informa asupra cazurilor în curs şi ţinea pasul cu orice noutate ivită în domeniul dreptului. De fapt, nu prea avea ce face altceva, în afară de faptul că bea şi juca la bursă, riscând totdeauna. Era alcoolic şi îşi petrecea majoritatea timpului pe terasa din faţă a casei lui mari şi albe de pe deal, la vreo opt străzi depărtare de scuar. De acolo putea admira tot oraşul, sorbind whisky şi citind materiale despre cazurile pe rol. Decăzuse mult de când fusese exclus din barou. Avea o servitoare cu studii de asistentă medicală, care îi aducea băutura pe terasă, de la prânz, până la miezul nopţii. Rareori mânca sau dormea, preferând să piardă vremea. Jake îi făcea vizite cel puţin o dată pe lună. Se ducea la aceste întrevederi dintr-un sentiment al datoriei. Lucien era un bătrân bolnav, cu limba ascuţită, care-i înjura pe avocaţi, pe judecători şi mai ales pe procurori. Jake era singurul lui prieten, care îi asculta cu interes discursurile moralizatoare, până la capăt. Pe lângă aceste predici, îi dădea tot felul de sfaturi inutile, ceea ce era un obicei foarte plictisitor. Ştia totdeauna totul despre cazurile lui, uimindu-l pe Jake, mai ales că nu cobora niciodată în oraş, cu excepţia zilelor când se ducea la poşta din cartierul negrilor.

Jake îşi parcă automobilul în spatele Porsche-ului murdar şi lovit al lui Lucien şi-i înmână dosarele. Nu se salutară. Se aşezară în nişte balansoare de nuiele de pe terasă şi priviră oraşul. De acolo se vedea tribunalul, pe deasupra clădirilor şi a arborilor din scuar. Într-un târziu, Lucien îi oferi un whisky sau vin sau bere, dar Jake le refuză pe toate. Carlei nu-i plăcea să-l vadă băut.

— Felicitări!

— Pentru ce? întrebă Jake.

— Pentru cazul Hailey.

— Crezi că merit felicitări pentru asta?

— N-am avut un caz aşa „gras”, deşi am trecut prin multe, să ştii.

— „Gras”, în ce sens?

— Mă refer la publicitate, la faimă. Ăsta-i jocul avocaţilor, Jake. Dacă rămâi necunoscut, mori de foame. Oamenii când dau de necaz se adresează unui avocat despre care au mai auzit. Trebuie să te vinzi publicului, dacă eşti apărătorul străzii. Sigur, e altceva când lucrezi pentru o corporaţie sau pentru o agenţie de asigurări, unde nu-ţi mişti fundul şi câştigi o mie de dolari pe zi, despicând firul în patru şi…