— Are treizeci şi şapte de ani şi e căsătorit de douăzeci. E un tip simpatic, fără cazier. N-a mai fost implicat în nicio încurcătură, până acum. Are patru copii – trei băieţi şi o fată. Decorat în Vietnam. Munceşte cincizeci de ore pe săptămână la fabrica de hârtie din Coleman. Îşi plăteşte impozitele la timp şi deţine un lot de pământ. Se duce în fiecare duminică la biserică, cu familia. Îşi vede de treaba lui şi nu vrea să fie tulburat.
— Ne veţi permite să stăm de vorbă cu el?
— Bineînţeles că nu.
— E-adevărat că fratele lui a fost judecat pentru omor, acum câţiva ani?
— Da, dar a fost achitat.
— I-aţi fost apărător?
— Da.
— Aţi apărat în multe cazuri de omor, aici, în Ford, nu-i aşa?
— În trei.
— Şi în câte aţi obţinut achitarea?
— În toate, răspunse Jake apăsat şi rar.
— După câte ştiu, juraţii au de ales între mai multe posibilităţi, aici, în Mississippi, zise doamna din Memphis.
— Aveţi dreptate. În cazul stabilirii acuzaţiei de crimă, la proces, juriul îl poate găsi pe inculpat vinovat de omucidere, ceea ce înseamnă douăzeci de ani de puşcărie; sau de crimă cu premeditare, ceea ce poate duce chiar la pedeapsa cu moartea. Juriul însă îl poate declara nevinovat, adăugă Jake, zâmbind în faţa camerelor de luat vederi. Dar dumneavoastră porniţi din nou de la ideea că va fi acuzat.
— Cum se simte fetiţa domnului Hailey?
— E acasă, de duminică. Cred că va fi bine.
Reporterii se uitară unii la alţii, încercând să mai formuleze o întrebare. Jake ştia că momentul acesta, când îşi epuizaseră resursele, era cel mai periculos, pentru că începeau să pună întrebări trăsnite. Se ridică şi îşi încheie haina.
— Vă mulţumesc pentru vizită. Vă stau oricând la dispoziţie, cu condiţia să mă anunţaţi din timp. Voi fi fericit să mai stăm de vorbă.
Reporterii îi mulţumiră, la rândul lor, şi plecară.
Miercuri dimineaţă, la ora zece, după o ceremonie foarte modestă, cele două familii îşi îngropară morţii. Predicatorul, un penticostal proaspăt hirotonisit, luptă cu disperare să pună pace şi linişte în gândurile celor care formau mica procesiune funerară. Ceremonia a fost scurtă şi cu lacrimi puţine. Camionetele şi Chevroleturile murdare se mişcau încet în urma dricului tras de un singur cal, spre cimitirul de ţară. Parcară în spatele unei bisericuţe din cărămidă roşie. Cele două trupuri îşi găsiră odihna veşnică la capetele opuse ale cimitirului mic şi supraaglomerat. După încă două-trei cuvinte de consolare, mulţimea se dispersă.
Părinţii lui Cobb divorţaseră când era mic, iar tatăl său venise de la Birmingham să asiste la înmormântare. După ceremonie, dispăru imediat. Doamna Cobb locuia într-o casă albă, curată şi frumoasă, lângă Lake Village, la şaisprezece kilometri de Clanton. Cei doi fii ai săi, împreună cu verii şi cu prietenii lor, se strânseseră sub un stejar din fundul grădinii, iar femeile se învârteau pe lângă doamna Cobb, consolând-o. Bărbaţii mestecau tutun Red Man, beau whisky şi discutau despre zilele fericite când negrii îşi vedeau lungul nasului. Acum erau răsfăţaţi şi protejaţi de guvern şi de lege. Iar albii nu puteau face nimic. Unul din veri avea un prieten în Ku-Klux-Klan şi promise că-l va suna. Şi bunicul lui Cobb aparţinuse acestei organizaţii, cu mult înainte – le povesti vărul – iar, în copilărie, bătrânul le povestise cum erau spânzuraţi negrii în ţinuturile Ford şi Tyler. Acum aveau datoria de a se răzbuna. Dar nu voia nimeni să se bage. Poate îi va interesa pe cei din Klan. Exista o lojă la sud de Jackson, lângă comitatul Nettles, iar vărul fu însărcinat să ia legătura cu ei.
Femeile terminară de pregătit prânzul. Bărbaţii mâncară repede şi se întoarseră la umbra stejarului. Îşi amintiră că la ora două se ţinea înfăţişarea preliminară, aşa că se urcară în maşini şi plecară la Clanton.
Fără îndoială, oraşul Clanton nu mai era cel care fusese înainte de crimă şi aveau să treacă luni de zile până când aceste două feţe ale urbei să se suprapună din nou. Acel eveniment tragic şi sângeros care durase mai puţin de cincisprezece secunde transformase orăşelul într-o adevărată Mecca pentru jurnalişti, echipe de filmare şi fotografi de la mai multe agenţii de presă. Operatorii şi reporterii de televiziune dădeau unii peste alţii pe trotuarele din jurul scuarului, întrebând omul de pe stradă, pentru a suta oară, ce părere are despre întâmplare şi cum ar vota, dacă ar fi în juriu. Dar nu primeau un răspuns clar. Carele de filmare şi automobilele televiziunii mişunau în jurul scuarului şi pe străzi, vânând poveşti şi interviuri. La început Ozzie fusese preferatul lor. Apoi însă, interesul se îndreptă către Moss Junior căruia îi plăcea să-şi bată joc de presă. Răspundea la câte douăzeci de întrebări, fără să comunice nimic nou. Pe lângă aceasta, minţea de stingea şi străinii nu-şi puteau da seama când spunea adevărul.
— Domnule, spuneţi, aveţi dovada că există bande înarmate?
— Da.
— Da?! Cine sunt?
— Avem dovezi că atacul a fost autorizat şi finanţat de o ramură a organizaţiei Black Panthers, răspunse Moss Junior, fără să i se clintească un muşchi de pe faţă.
O parte din reporteri îngăimară ceva, alţii se uitară lung, ceilalţi notară tot ce le spunea.
Bullard refuză să mai părăsească biroul şi să răspundă la telefon. Îl mai sună o dată pe Jake şi îl imploră să treacă peste audierea preliminară. Avocatul nu fu însă de acord. Ziariştii îl aşteptau pe Bullard în holul biroului său, de la etajul întâi al tribunalului, dar el se simţea în siguranţă încuiat acolo, cu votca lui.
Reporterii voiseră să filmeze înmormântarea, dar, deşi fraţii lui Cobb fuseseră de acord, doamna Willard se opusese, aşa că luaseră imagini pe apucate, mai mult de la cimitir. Freddie, băiatul cel mare al doamnei Cobb, îi înjurase şi îi alungase când încercaseră să între în casa.
Localul Coffee Shop era foarte tăcut. Obişnuiţii casei, inclusiv Jake, se uitau chiorâş la străinii care le invadaseră sanctuarul. Mulţi dintre ei erau bărboşi, vorbeau cu accent ciudat şi nu mâncau fulgi de cereale.
— Nu cumva sunteţi avocatul domnului Hailey? strigă unul din ei, din celălalt capăt al încăperii.
Jake continuă să-şi mănânce pâinea prăjită, fără să spună nimic.
— Sunteţi sau nu, domnule?
— Şi ce dacă sunt? izbucni Jake.
— Va fi declarat vinovat?
— Acum îmi iau micul dejun.
— Da sau nu?
— Nu comentez.
— De ce nu comentaţi?
— Pur şi simplu.
