— Da. Iese săptămâna viitoare.
— Seamănă puţin cu Carl Lee, nu-i aşa?
— Da. Şi ce dacă? întrebă Prather.
Moss Junior rânji şi se uită la şeriful care nu-şi dezlipise ochii de pe fereastră.
— Doar n-ai să faci una ca asta, Ozzie!
— Ce? întrebă Prather.
— Hai să mergem. Scoate-i pe Carl Lee şi pe Curtis Todd, ordonă Ozzie. Adu-l pe Todd aici, să-i dau nişte instrucţiuni.
Peste zece minute, uşa din faţă a închisorii se deschise şi ieşiră. Prizonierul avea ochelari fumurii şi cătuşe şi era flancat de şase poliţişti. Pe măsură ce se apropiau de reporteri, camerele de luat vederi şi aparatele de fotografiat lucrau febril, începu şi valul de întrebări:
— Domnule, veţi recunoaşte că sunteţi vinovat?
— Domnule, nu veţi recunoaşte?
— Ce le veţi spune?
— Domnule Hailey, veţi cere o expertiză pentru dovedirea iresponsabilităţii?
Prizonierul zâmbea şi îşi continua mersul agale spre automobilul poliţiei. Gardienii rânjeau şi ei, trecând prin mulţime, fără să-i dea importanţă. Fotografii alergau de colo-colo, să găsească poziţia cea mai bună, pentru o poză cât mai clară şi mai sugestivă.
Deodată, de faţă cu toată lumea, aşa cum era înconjurat de poliţişti şi de reporteri, prizonierul o luă la fugă. Se răsuci, sări într-o parte şi începu să alerge sălbatic, traversând parcarea, apoi autostrada, până se pierdu într-un pâlc de arbori. Reporterii începură să strige şi să rupă rândurile. Câţiva se luară chiar după el. Curios însă, poliţiştii se întoarseră în clădirea închisorii şi trântiră uşile, lăsând corbii să se învârtă cât vor. Ajuns în pădure, Curtis Todd îşi scoase cătuşele şi se duse acasă. Fusese eliberat cu o săptămână mai devreme.
În acest timp, Ozzie, Moss Junior şi Carl Lee ieşiră pe uşile din spate şi o luară spre tribunal, pe o stradă mai dosnică. Acolo îi aşteptau mai mulţi poliţişti din escortă.
— Cam câţi negri sunt în sală? îl întrebă Bullard pe domnul Pate.
— Zece tone.
— Minunat! Zece tone de negri! Bănuiesc că sunt şi zece tone de feţe palide.
— Sunt ceva şi din ăştia.
— Sala e plină?
— Geme.
— Doamne, Dumnezeule! E doar o audiere preliminară, se plânse Bullard.
Terminase votca din cană, aşa că domnul Pate îi mai turnă un pahar.
— Nu vă grăbiţi, domnule judecător.
— Numai Brigance e de vină. Putea să treacă peste faza asta, doar l-am rugat de două ori. Ştie bine că voi transfera procesul. Mă pune pe mine în situaţia să-i scot din sărite pe negri că nu-i dau drumul, iar pe mitocanii albi, că nu-l execut pe loc! Las’ că-i arăt eu lui Brigance pentru asta. El se fâţâie în faţa camerelor de luat vederi. Eu sunt cel care trebuie să fie reales; el n-are nicio treabă, nu-i aşa?
— Nu, domnule judecător.
— Câţi ofiţeri sunt în sală?
— Destui. Şeriful şi-a chemat şi rezervele. Nu sunteţi în pericol.
— Dar presa?
— S-au postat în rândurile din faţă.
— Să nu văd aparate de fotografiat!
— S-a făcut.
— L-au adus pe Hailey?
— Da, domnule. E în sală, cu Brigance. Toţi sunt gata şi vă aşteaptă.
Onorabilul îşi mai umplu cana cu o votcă, fără apă.
— E-n regulă. Hai să mergem!
Sala tribunalului era împărţită în două jumătăţi de culori diferite, exact ca înainte de anii şaizeci, când segregaţia rasială funcţiona din plin. Poliţiştii stăteau solemni pe culoarul care îi despărţea, precum şi de-a lungul pereţilor sălii. În rândurile mai din faţă era un grup de albi beţi, din care făceau parte fraţii şi verii răposatului Billy Ray Cobb. Poliţiştii îi urmăreau atent. Primul rând era ocupat de jurnalişti de toate felurile. Unii luau notiţe, alţii făceau portretul acuzatului, al avocatului şi, în final, al judecătorului.
— Vor face un erou din negru’ ăsta! mormăi unul din grupul albilor, destul de tare ca să audă şi reporterii.
Când Bullard ajunse la locul său, uşile din spate fură încuiate.
— Chemaţi primul martor! îi ordonă el lui Rocky Childers.
