— E o casă frumoasă, plătită aproape integral.

— E o cocioabă curată, nimic mai mult. Nu are nicio valoare, Jake.

— N-are cum să fie aşa!

— Jake, oricum n-am nevoie de ea, nici eu, nici banca.

— Ai mai ipotecat-o şi înainte.

— Pe atunci era frate-su la puşcărie, nu el, care avea o slujbă bună la fabrica de hârtie. Singura lui perspectivă acum e închisoarea Parchman.

— Mulţumesc, Stan, pentru încredere.

— Nu mai vorbi aşa, Jake. Am toată încrederea în priceperea ta, dar nu pot împrumuta bani pe baza asta. Ştiu că tu eşti singurul care l-ai putea salva şi sper s-o faci. Dar mi-e imposibil să-i acord împrumutul. Îmi pun cenzorii-n cap.

Lester mai încercă la Banca Populară şi la Ford Naţional, cu aceleaşi rezultate. Toţi doreau ca fratele lui să fie achitat; dar ce se întâmpla dacă era condamnat?

„Minunat! gândi Jake. Nouă sute de dolari pentru un proces ca acesta!”

11

Claude nu se gândise niciodată să-şi tipărească meniul din localul său. Cu ani în urmă, când îl deschisese, nu-şi putuse permite aşa ceva. Acum, nu mai era nevoie, pentru că toţi clienţii ştiau cu ce îi putea servi. La micul dejun, pregătea orice, în afară de orez şi pâine prăjită, iar preţul varia în funcţie de comandă. Vinerea avea grătar şi costiţă, o ştia toată lumea. Atunci se înmulţeau şi clienţii albi. Claude observă că acestora le plăcea grătarul la fel de mult ca negrilor, numai că nu ştiau să-l pregătească.

Jake şi Atcavage se aşezară la o măsuţă de lângă bucătărie. Claude însuşi le aduse farfuriile cu costiţă şi cu salată de varză. Se aplecă spre Jake şi zise încet:

— Îţi urez noroc. Sper să-l scoţi din necaz.

— Mulţumesc, Claude. Sper să fii în juriu.

Claude râse şi spuse tare:

— Pot să mă ofer ca voluntar?

Jake se apucă să mănânce, bombănindu-l pe Atcavage că n-a vrut să acorde împrumutul. Bancherul se arătă ferm în decizia lui, dar se oferi să acorde cinci mii, dacă Jake voia să-l gireze pe Carl Lee. Avocatul însă îi atrase atenţia că n-ar fi corect.

Pe trotuar se formase deja o coadă, iar oamenii priveau chiorâş la vitrine. Claude nu mai prididea luând comenzi şi servind, salutând şi dându-i afară pe cei care terminaseră de mâncat. Din momentul în care ţi se aducea farfuria, nu puteai rămâne mai mult de douăzeci de minute, vinerea. După expirarea acestora, Claude făcea nota de plată şi îşi invita clienţii afară, ca să facă mai multă vânzare.

— Nu mai trăncăniţi şi mâncaţi odată! striga el.

— Mai am zece minute, Claude.

— Mai ai şapte!

Miercurea avea somn prăjit şi atunci clienţii puteau sta treizeci de minute în local, din cauza oaselor. Albii îi evitau localul în această zi, pentru că folosea prea multă grăsime la preparare. Avea o reţetă specială, de la bunica lui. Mâncarea era grea şi săţioasă – o adevărată calamitate pentru tubul digestiv al albilor. Pe negri nu-i deranja, aşa că miercurea veneau cu zecile.

Lângă aparatul de marcat stăteau doi străini care se uitau la Claude cu teamă. Jake bănuia că sunt ziarişti. De câte ori Claude devenea bănuitor şi privea sever, ei luau cuminţi, în mână, câte-o costiţă, deşi se vedea cât de colo că nu se puteau obişnui cu stilul acesta. Erau, probabil, din nord. De altfel, comandaseră salată, dar Claude sărise-n sus de două palme şi le spusese că dacă nu vor grătar, mai bine să plece. Apoi strigase în gura mare că „nătărăii ăştia vor salată”.

— Poftim, mâncaţi, da’ repede! le zisese el, după ce-i servise.

— Nu aveţi cuţite pentru friptură? îl întrebară ei pe Claude, pe un ton tranşant.

Acesta îşi dăduse ochii peste cap şi plecase bombănind. Unul din ei îl observă pe Jake şi, după ce se uită la el câteva minute, se apropie şi se aplecă să-i vorbească.

— Sunteţi cumva Jake Brigance, apărătorul domnului Hailey?

— Da. Dar dumneavoastră cine sunteţi?

— Roger Mekittrick, de la New York Times.

— Mă bucur că vă cunosc! spuse Jake cu un zâmbet, schimbându-şi atitudinea.

— Mă ocup de cazul Hailey şi aş dori să ne întâlnim, cât mai curând posibil.

— Sigur că da! După-amiaza aceasta sunt liber. E vineri.

— Ne putem întâlni mai târziu.

— Ce-aţi zice de ora patru?

— E bine, spuse Mekittrick care îl văzu pe Claude venind de la bucătărie.

— Ne vedem atunci.

— Hai, bobocule! îi strigă Claude. Ţi-a expirat timpul. Plăteşte şi pleacă!

Jake şi Atcavage terminară în cincisprezece minute. Acum aşteptau asaltul verbal din partea lui Claude. Îşi linseră degetele şi se şterseră la gură, apreciind frăgezimea costiţei.

— Cazul acesta o să te facă celebru, nu-i aşa? întrebă Atcavage.

— Aşa sper. Dar, după cum ştii, n-o să-mi prea aducă bani.

— Hai să vorbim serios, Jake. N-o să te propulseze?

— Dacă voi câştiga, voi avea clienţi cu ghiotura. Şi voi putea să-mi aleg procesele.

— Ce-nseamnă asta, din punct de vedere financiar?

— Habar n-am. Nu ştiu ce fel de lume va veni atunci să mă solicite. Oricum, având mai multe procese, voi primi şi bani mai mulţi. N-o să-mi mai fac griji cu ziua de mâine.

— Asta cu siguranţă.

— Uite ce-i, Stan, nu putem fi toţi putred de bogaţi. O diplomă în drept nu mai înseamnă acelaşi lucru ca altădată. Suntem prea mulţi – paisprezece, în orăşelul ăsta. Competiţia e dură, chiar aici, în Clanton. Cazurile serioase sunt puţine, iar avocaţii prea mulţi. În oraşele mari, e şi mai rău. Iar Facultăţile de drept produc tot mai mulţi absolvenţi, dintre care puţini îşi găsesc de lucru. În fiecare an, îmi bat la uşă cel puţin zece copii din ăştia care vor să se angajeze. Acum câteva luni, o firmă mare din Memphis şi-a concediat câţiva avocaţi. Poţi să-ţi imaginezi? Exact ca într-o fabrică! Bănuiesc că s-au dus la Oficiul forţelor de muncă şi au stat la coadă, împreună cu nişte operatori adormiţi. Şi erau avocaţi, nu secretare sau şoferi de camion.

— Îmi pare rău că ţi-am pus o astfel de întrebare.

— Bineînţeles că mă gândesc la ziua de mâine. Meseria asta-mi aduce cam patru mii pe lună. Am un venit net de cincizeci de mii pe an. Unele luni sunt bune, altele mai slabe. De-aceea procesul ăsta e atât de important pentru mine. Nu voi mai avea o astfel de ocazie. După ce se va termina, nu mi se va mai întâmpla vreodată ca un reporter de la New York Times să mă solicite, într-o cafenea, pentru un interviu. Dacă voi câştiga, am să fiu un erou, în zonă. Şi n-o să-mi mai pese de ziua de mâine.

— Şi dacă pierzi?