— Nu prea cred în negocieri de felul acesta şi bănuiesc că nici Brigance nu se gândeşte la aşa ceva. Nu, în niciun caz.
— Domnia Sa zice că n-a pierdut niciun proces de omor propus de dumneavoastră.
Zâmbetul îi dispăru brusc. Se aplecă peste birou şi-l privi aspru pe reporter.
— E adevărat. Dar pun pariu că n-a amintit nimic despre nenumăratele procese de vătămare corporală şi de tâlhărie, nu-i aşa? Vă asigur că mi-am luat revanşa aproape în întregime.
Reporterul îi mulţumi pentru favoarea făcută, iar Buckley se oferi să-i stea oricând la dispoziţie.
Ethel urcă scările legănându-se şi se opri în faţa biroului mare.
— Domnule Brigance, soţul meu şi cu mine am primit aseară un telefon obscen acasă şi unul aici, acum câteva minute. Nu-mi place treaba asta.
Jake îi făcu semn să se aşeze:
— Stai jos, Ethel. Spune-mi, ce-au zis?
— De fapt am exagerat spunând că au fost obsceni. M-au ameninţat pentru că lucrez cu dumneavoastră. Au zis c-o să-mi pară rău că am slujba asta. Cei care-au sunat aici au zis c-au să aibă „grijă” şi de familia dumneavoastră. Vă spun sincer, mi-e frică.
Şi Jake era îngrijorat, dar ridică nepăsător din umeri, ca s-o liniştească. Îl anunţase încă de miercuri pe Ozzie că primise astfel de mesaje.
— Schimbă-ţi numărul, Ethel. Plătesc eu.
— Nu vreau să-mi schimb numărul. Îl am de şaptesprezece ani.
— Bine, atunci nu-l schimba. Dar să ştii că nu e mare lucru. Şi eu l-am schimbat.
— Da’ eu nu vreau!
— Nicio problemă! Ce mai doreşti?
— Păi, cred că n-aţi făcut bine că aţi luat cazul ăsta. Eu…
— Nu mă interesează părerea dumitale! Nu te plătesc să-mi alegi cazurile. Dacă vreau să-ţi ştiu părerea, te-ntreb eu. Până atunci, însă, taci din gură!
Secretara se bosumflă şi ieşi. Jake îl sună din nou pe Ozzie. După vreo oră, Ethel îl anunţă prin interfon:
— A sunat Lucien şi mi-a spus să-i fac un raport cu ultimele cazuri. Vrea să i-l duci dumneata în după-amiaza aceasta. Zicea că nu l-ai mai vizitat de cinci săptămâni.
— De patru. Bine, fă-i raportul şi i-l duc eu mai târziu.
Lucien obişnuia să treacă pe la birou sau să sune o dată pe lună. Se informa asupra cazurilor în curs şi ţinea pasul cu orice noutate ivită în domeniul dreptului. De fapt, nu prea avea ce face altceva, în afară de faptul că bea şi juca la bursă, riscând totdeauna. Era alcoolic şi îşi petrecea majoritatea timpului pe terasa din faţă a casei lui mari şi albe de pe deal, la vreo opt străzi depărtare de scuar. De acolo putea admira tot oraşul, sorbind whisky şi citind materiale despre cazurile pe rol. Decăzuse mult de când fusese exclus din barou. Avea o servitoare cu studii de asistentă medicală, care îi aducea băutura pe terasă, de la prânz, până la miezul nopţii. Rareori mânca sau dormea, preferând să piardă vremea. Jake îi făcea vizite cel puţin o dată pe lună. Se ducea la aceste întrevederi dintr-un sentiment al datoriei. Lucien era un bătrân bolnav, cu limba ascuţită, care-i înjura pe avocaţi, pe judecători şi mai ales pe procurori. Jake era singurul lui prieten, care îi asculta cu interes discursurile moralizatoare, până la capăt. Pe lângă aceste predici, îi dădea tot felul de sfaturi inutile, ceea ce era un obicei foarte plictisitor. Ştia totdeauna totul despre cazurile lui, uimindu-l pe Jake, mai ales că nu cobora niciodată în oraş, cu excepţia zilelor când se ducea la poşta din cartierul negrilor.
Jake îşi parcă automobilul în spatele Porsche-ului murdar şi lovit al lui Lucien şi-i înmână dosarele. Nu se salutară. Se aşezară în nişte balansoare de nuiele de pe terasă şi priviră oraşul. De acolo se vedea tribunalul, pe deasupra clădirilor şi a arborilor din scuar. Într-un târziu, Lucien îi oferi un whisky sau vin sau bere, dar Jake le refuză pe toate. Carlei nu-i plăcea să-l vadă băut.
— Felicitări!
— Pentru ce? întrebă Jake.
— Pentru cazul Hailey.
— Crezi că merit felicitări pentru asta?
— N-am avut un caz aşa „gras”, deşi am trecut prin multe, să ştii.
— „Gras”, în ce sens?
— Mă refer la publicitate, la faimă. Ăsta-i jocul avocaţilor, Jake. Dacă rămâi necunoscut, mori de foame. Oamenii când dau de necaz se adresează unui avocat despre care au mai auzit. Trebuie să te vinzi publicului, dacă eşti apărătorul străzii. Sigur, e altceva când lucrezi pentru o corporaţie sau pentru o agenţie de asigurări, unde nu-ţi mişti fundul şi câştigi o mie de dolari pe zi, despicând firul în patru şi…
— Lucien, îl întrerupse Jake cu calm. Am mai vorbit despre aceste lucruri de nenumărate ori. Hai să discutăm cazul Hailey.
— Bine, bine! Pun pariu că Noose va refuza să transferi procesul în altă parte.
— Cine-a zis că voi cere un astfel de transfer?
— Eşti prost dacă n-o faci.
— De ce?
— Gândeşte-te la statistică. Comitatul ăsta nu are decât douăzeci şi şase la sută oameni de culoare. În orice alt ţinut din Mississippi sunt cel puţin treizeci la sută negri. De exemplu, în Van Buren, patruzeci la sută. Lucrul acesta înseamnă mai mulţi negri în juriu. Dacă reuşeşti transferul, ai şanse mai multe. Aici rişti ca toţi juraţii să fie albi şi, crede-mă, am văzut cum iau ăştia deciziile. Tu ai nevoie de un juriu cu cel puţin un negru care să te-ajute să-i pui în divergenţă.
— Atunci există riscul unui apel.
— Nu-i nimic! îi mai pui o dată în divergenţă. Vor renunţa, până la urmă. Un juriu în confuzie înseamnă un punct în minus pe tabela lui Buckley. Se va lăsa păgubaş, îţi spun eu.
— Bun. Atunci să mă duc la Noose şi să-i spun că vreau să transfer procesul într-un comitat unde juriul să fie format din mai mulţi negri!
— Poţi să faci şi asta, dacă vrei, dar nu te sfătuiesc. Să fiu în locul tău, aş stârni mai întâi tapaj publicitar, aş câştiga simpatia oamenilor etc. etc.
