— Ştii că mi-am pierdut slujba…

— Când?

— A trecut Gwen pe-acolo, vineri, şi mi-a încasat lichidarea. Atunci a aflat. Frumos, nu? Să munceşti neîntrerupt într-un loc şi să te dea afară, numai pentru că ai lipsit cinci zile. Îşi închipuie că nu mă mai întorc.

— Îmi pare rău, Carl Lee. Sincer.

12

Onorabilul Omar Noose nu fusese mereu ceea ce era acum. Înainte de a deveni judecător teritorial în circumscripţia douăzeci şi doi, fusese un avocat lipsit de vocaţie, cu clienţi puţini. În schimb, ca politician, dovedise un talent remarcabil. Cinci legislaturi în Mississippi îl corupseseră şi îl învăţaseră arta manevrelor şi a manipulărilor politice. Senatorul Noose prosperase ca membru al Comitetului Financiar al Senatului, şi unii se întrebau cum de o duceau atât de bine, el şi familia lui, dintr-un salariu de şapte mii de dolari pe an. Dar, ca majoritatea politicienilor, nu ştiuse să se oprească la timp, aşa că la alegerile din vara anului 1971, suferi umilinţa înfrângerii. În 1972, predecesorul său, judecătorul Loopus, muri, aşa că Noose îşi convinse prietenii din magistratură să-l determine pe guvernator să-l numească în locul decedatului. Astfel, ex-senatorul Noose deveni judecătorul teritorial Noose. Fusese apoi ales şi reales în 1975, 1979 şi 1983.

Plin de căinţă şi foarte umilit de căderea lui rapidă de la putere, judecătorul Noose se dedică studiilor juridice şi, după un început nesigur, îşi luă avânt. Avea un venit de şaizeci de mii pe an, aşa că-şi permitea să fie cinstit. Acum, la şaizeci şi trei de ani, devenise un judecător bătrân şi înţelept, respectat de majoritatea avocaţilor şi de Curtea Supremă, care îi respingea rareori verdictele. Era un om liniştit şi plin de farmec, răbdător, dar sever; avea un nas monumental, lung şi foarte ascuţit, care îi susţinea ochelarii hexagonali, cu ramă neagră pe care-i purta mereu, fără să-i folosească la ceva. Nasul, împreună cu silueta sa înaltă, stângace, cu părul sur, des şi ciufulit, şi cu vocea piţigăiată îi atrăseseră o poreclă secretă pe care avocaţii o rosteau în şoaptă: Ichabod. Ichabod Noose. Onorabilul Ichabod Noose.

Judecătorul luă loc în fotoliu, iar mulţimea din sală se ridică. În acest timp, Ozzie rostea incoerent paragraful statutar care deschidea oficial sesiunea din mai a Curţii teritoriale din Ford. Pastorul local murmură o rugăciune lungă şi complicată, apoi mulţimea se aşeză. Viitorii juraţi umplură o parte a sălii, iar restul fu ocupat de alţi împricinaţi împreună cu familiile şi prietenii lor, de reprezentanţii presei şi de o mulţime de curioşi. Noose convocase toţi avocaţii din ţinut la şedinţa de deschidere a sesiunii acesteia. Membrii baroului se aşezară în boxa juriului, toţi dichisiţi şi cu o alură extrem de importantă. Buckley şi asistentul său, D.R. Musgrove, stăteau la masa procuraturii, reprezentând, cu onoare, statul. Jake se aşezase lângă bară, pe un scaun de lemn. Funcţionarii şi grefierii se uitau atent la Ichabod, care îşi potrivea roba şi ochelarii lui oribili, privind pe deasupra mulţimii.

— Bună dimineaţa! ţipă el, trăgând microfonul mai aproape şi dregându-şi vocea. Pentru mine e o plăcere că mă aflu aici, cu ocazia deschiderii sesiunii juridice din mai. Observ că s-a prezentat majoritatea membrilor baroului. Aş ruga-o pe doamna Clerk să consemneze absenţii nominal, ca să iau personal legătura cu ei. Văd, de asemenea, numeroşi candidaţi la juriu şi le mulţumesc că au răspuns la apelul nostru. Ştiu că n-aţi avut de ales, dar prezenţa dumneavoastră este vitală în procesele noastre. Vom face lista generală a juraţilor acum, urmând să-i selectăm pentru procesele de până săptămâna viitoare, inclusiv. Sunt sigur că fiecare membru al baroului deţine o listă a programărilor judiciare. Vă veţi convinge singuri că suntem destul de aglomeraţi. Avem cam două procese pe zi, până săptămâna viitoare, dar, după câte înţeleg, majoritatea cazurilor urmează să treacă pe lista negocierilor. Cu toate acestea, avem destule procese şi solicit, în acest sens, colaborarea atentă a baroului. Îndată ce se va stabili componenţa generală a juriului şi, după ce acesta va stabili acuzaţiile, voi face programarea trimiterilor în judecată şi a primelor înfăţişări. Să trecem iute în revistă cazurile, întâi pe cele penale, apoi pe cele civile; după aceea, am să-i rog pe domnii avocaţi să ne scuze, pentru că vom trece la alegerea juriului.

— Procuratura supune atenţiei tribunalului cazul lui Warren Moke. Atac armat, programat să fie trimis în judecată în după-amiaza aceasta.

Buckley se ridică în picioare încet:

— Suntem gata, onorată instanţă, anunţă el emfatic.

— Şi apărarea e pregătită să-şi preia atribuţiunile, zise Tyndale, avocatul din oficiu.

— Cam cât timp anticipaţi că va dura procesul? întrebă judecătorul.

— O zi şi jumătate, răspunse Buckley, iar Tyndale dădu din cap aprobator.

— Bine. În dimineaţa aceasta vom stabili juriul, apoi, la ora unu, începem treaba. Cazul William Daal, fals, şase capete de acuzare, programat pentru mâine.

— Onorată instanţă, interveni Musgrove. Cazul acesta trece la negocieri.

— Bun. Roger Homton, delapidare mare, două capete de acuzare, programat pentru mâine.

Noose continua să citească lista. De fiecare dată, reacţia procuraturii şi a apărării era aceeaşi, arătându-se gata pentru începerea proceselor. Jake nu avea niciun caz în sesiunea din mai şi, deşi încerca să pară indiferent şi plictisit, îi făcea plăcere să asculte lista, pentru că afla astfel cine prelua procesele respective. Prezenţa lui în sală mai crea avantajul că putea fi admirat de cei prezenţi acolo. Jumătate din avocaţii de la firma Sullivan erau de faţă. Stăteau în primul rând, plictisiţi, dar şi foarte aroganţi. Partenerii mai vechi ai acestei firme nu se „coborau” să asiste la citirea listei de procese. Pretextau totdeauna că fuseseră convocaţi la Curtea Supremă din Jackson sau la Curtea Federală din Oxford. Demnitatea îi împiedica să se amestece cu membrii obişnuiţi ai baroului, aşa că era trimis tineretul, pentru a satisface dorinţa lui Noose şi pentru a amâna, din motive lucrative, numeroasele procese ale firmei. Clienţii lor erau companii de asigurare care preferau să nu vină la procese, delegându-i pe cei de la Sullivan să le apere interesele. Sigur, i-ar fi costat mai puţin şi ar fi fost mai corect să-şi plătească dările fără să se mai încurce cu firme de genul acesta. Dar companiile de asigurare şi reprezentanţii lor habar n-aveau de acest lucru, aşa că avocaţii străzii de tipul lui Brigance îşi câştigau existenţa stându-le în coaste şi obligându-i să plătească mai mult decât dacă ar fi făcut-o de la început. Jake ura aceste companii, precum şi pe apărătorii lor, dar îi detesta mai cu seamă pe tinerii asociaţi ai firmei lui Sullivan, care erau cam de vârsta lui. Ştia că i-ar fi sucit gâtul, dacă ar fi putut. De altfel, aceştia ar fi redus la tăcere pe oricine le-ar fi stat în cale. Cel mai mult însă, Brigance îl ura pe Lotterhouse sau L. Winston Lotterhouse, cum scria pe antetul scrisorilor sale. Acesta era un ochelarist viclean, cu studii la Harvard, înfumurat, care, la rândul lui, l-ar fi distrus pe Jake. Stătea plin de sine între doi asociaţi de la Sullivan, cu şapte dosare care îi aduceau un venit de o sută de dolari pe oră…

Noose începu să citească lista proceselor civile:

— Collins contra Royal Consolidated General Mutual Insurance Company.

Lotterhouse se ridică încet. Secundele se transformau în minute, minutele în ore. Iar orele însemnau onorarii, prime, avantaje.

— Onorată instanţă, domnule judecător, acest caz a fost programat de miercuri într-o săptămână.

— Am observat, zise Noose.

— Da, domnule. Ei bine, mă tem că voi fi nevoit să cer o amânare. A apărut ceva neprevăzut în programul meu. Am fost convocat să particip la pregătirea unui proces, la Curtea Federală din Memphis. Îmi pare nespus de rău. Am introdus o moţiune azi-dimineaţă, pentru a obţine o amânare.

Gardner, avocatul acuzării, era în culmea furiei.

— Onorată instanţă, cazul acesta a fost programat acum două luni. Trebuia să fie judecat în februarie şi s-a amânat din cauza unui deces în familia soţiei domnului Lotterhouse. Ba, mai mult, fusese stabilit să fie prezentat în noiembrie anul trecut, când i-a murit un unchi domnului avocat. Şi, dacă-mi permiteţi, primul termen era pentru august. Dar, şi atunci, domnul Lotterhouse a avut un deces în familie. Cred că ne putem declara fericiţi că acum n-a mai murit nimeni.

Toată lumea chicoti. Lotterhouse se înroşi.

— Cred că s-a întrecut orice măsură, continuă Gardner. Domnul Lotterhouse vrea să amâne acest proces la infinit. E timpul să fie judecat, iar clientul meu are tot dreptul să afle odată rezultatul. Mă opun categoric unei amânări.

Lotterhouse îi zâmbi judecătorului şi îşi scoase ochelarii:

— Domnule judecător, îmi permiteţi…

— Nu, nu vă permit, domnule Lotterhouse, îl întrerupse Noose. Nu mai accept nicio amânare. Cazul se va judeca miercuri. Gata cu tergiversările.

„Doamne-ajută!” gândi Jake, zâmbindu-i lui Lotterhouse. De obicei, Noose era îngăduitor cu cei de la firma lui Sullivan.

Două din cazurile lui Jake fură amânate pentru sesiunea din august.

După ce Noose termină de citit lista proceselor civile, îi invită pe avocaţi să părăsească sala şi îşi îndreptă atenţia asupra rezervei de posibili juraţi. Le explică rolul marelui juriu, importanţa pe care o avea şi procedura. Le arătă diferenţa dintre ei şi juraţii de proces, la fel de importanţi, dar cărora li se cerea să piardă mult mai puţin timp. Apoi le puse nenumărate întrebări. Deşi unele erau ieşite din actualitate, făceau parte dintr-un statut mai vechi, care trebuia respectat. Cele mai multe se refereau la calitatea morală şi fizică a candidaţilor la juriu.

— Există cineva printre dumneavoastră care participă la jocuri de noroc sau căruia îi place să bea peste măsură?

Candidaţii râseră, dar nu se ridică nimeni în picioare. Cei de peste şaizeci şi cinci de ani puteau să se retragă, dacă voiau. Noose îi scuză fără rezerve pe candidaţii care aduseră argumente ce ţineau de sănătate, de diverse necazuri şi urgenţe, dar fu mai neînţelegător cu scuzele de ordin economic. Era amuzant să-i vezi pe fiecare în parte ridicându-se şi încercând să explice pierit cât de importantă era prezenţa sa la fermă, la magazin sau la tăiatul lemnelor în pădure. Noose deveni sever şi le ţinu o cuvântare asupra responsabilităţii civice a fiecăruia.

Dintr-un total de aproximativ nouăzeci de candidaţi, urmau să fie aleşi doar optsprezece pentru marele juriu, restul intrând în componenţa juriului de proces. După ce Noose îşi termină întrebările, grefierul extrase optsprezece nume dintr-o cutie şi le aşeză pe masa din faţa judecătorului. Acesta începu să le citească tare. Juraţii se ridicară unul câte unul, îndreptându-se încet spre portiţa care despărţea sala de locurile comode din boxa ce le era destinată. Se aflau douăsprezece scaune acolo, pentru juraţi, şi două pentru adjuncţii lor. După ce intrară toţi, Noose îi chemă şi pe ceilalţi patru, care se aşezară în faţa colegilor săi.

— Ridicaţi-vă pentru jurământ, îi instrui Noose.

Grefiera veni lângă ei, cu o cărticică neagră, de jurăminte.

— Ridicaţi mâna dreaptă, zise ea. Juraţi solemn că vă veţi dărui cu totul sarcinilor ce vă revin, în calitatea pe care o aveţi; că veţi audia imparţial şi veţi lua decizii asupra tuturor chestiunilor şi cazurilor care vi se vor prezenta; aşa să vă ajute Dumnezeu!

Urmă un cor de „da”-uri, apoi juriul se aşeză. Jake observă că erau două femei negre şi opt albe, aproape toate de la ţară. Vreo şapte dintre juraţi îi erau cu totul necunoscuţi.

— Doamnelor şi domnilor, îşi începu Noose discursul obişnuit. Aţi fost aleşi ca juraţi, în comitatul Ford, şi veţi funcţiona în această calitate până la alegerile viitoare, din sesiunea din august. Subliniez faptul că sarcinile care vă revin nu vă vor lua prea mult timp. Vă veţi întâlni săptămâna aceasta în fiecare zi, apoi câteva ore pe lună, până în septembrie. Aveţi responsabilitatea de a trece în revistă cazurile ascultând fără părtinire şi ţinând cont atât de părerile oficialităţilor legale, cât şi de cele ale victimelor şi veţi hotărî dacă există sau nu temei pentru ca o persoană sau alta să fie învinuită de o anumită crimă. Dacă da, atunci veţi formula un cap de acuzare formal. Sunteţi optsprezece şi dacă cel puţin doisprezece consideraţi că o persoană trebuie judecată, atunci aşa va fi. Aveţi o putere considerabilă. Prin lege, puteţi să investigaţi orice act criminal, orice cetăţean suspectat de ilegalităţi, indiferent cine ar fi el. Puteţi să chemaţi persoanele respective când doriţi, dar, în mod normal, o veţi face atunci când domnul Buckley, procurorul districtual, vă va solicita. Aveţi dreptul să convocaţi martorii şi să le studiaţi depoziţiile. Deliberările dumneavoastră vor avea caracter privat, în modul cel mai strict cu putinţă, şi se vor desfăşura numai în prezenţa personalului juridic şi a celor care au legătură cu procesul. Acuzatului nu i se va permite să apară în faţa dumneavoastră. Vi se interzice categoric să dezvăluiţi ceea ce se discută între juraţi. Domnule Buckley, vă rog să vă ridicaţi. Mulţumesc! Dumnealui este domnul Rufus Buckley, procurorul districtual. E din Smithfield, comitatul Polk. Într-un fel, vă va supraveghea deliberările. Vă mulţumesc, domnule Buckley. Acum o să vă rog pe dumneavoastră, domnule Musgrove, să vă ridicaţi. Acesta este domnul D.R. Musgrove, adjunctul procurorului districtual, tot din Smithfield. Îl va asista pe domnul Buckley, în timpul acestei sesiuni. Mulţumesc, domnule Musgrove. Dumnealor reprezintă statul Mississippi şi vor înfăţişă cazurile marelui juriu.

Acum, o ultimă chestiune: la alegerile din februarie, funcţia de prim-jurat a fost îndeplinită de un bărbat alb. Din acest motiv, păstrând tradiţia şi dorinţa Departamentului de Justiţie, voi desemna pe acest post o femeie de culoare. Ia să vedem! Laverne Gosset. Unde este doamna Gosset? Bun. Mi se pare că sunteţi învăţătoare, aşa e? Excelent! Sunt sigur că vă veţi achita onorabil de noile dumneavoastră sarcini. E timpul să vă apucaţi de treabă. Înţeleg că vă aşteaptă peste cincizeci de cazuri. Vă rog să-i urmaţi pe domnii Buckley şi Musgrove jos, în camera specială, destinată juriului. Vă mulţumesc şi vă urez noroc.

Buckley îşi conduse mândru noul juriu, făcând semne prieteneşti reporterilor şi spunându-le că nu are nimic de comentat, pentru moment. Când ajunseră în camera juriului, se aşezară cu toţii la două mese lungi. Secretara le aduse dosarele. Un portărel pensionar, pe jumătate surd, pe jumătate olog, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, se aşeză lângă uşă. Camera era bine păzită. Deodată, lui Buckley îi veni o idee. Se scuză şi ieşi pe hol, să-i întâlnească pe reporteri. Da, zise el, cazul Hailey avea să fie prezentat în după-amiaza aceea. Apoi convocă o conferinţă de presă la ora patru, pe scările din faţă ale tribunalului. Atunci acuzaţiile vor fi fost formulate, iar el va putea da mai multe informaţii.

După prânz, şeful departamentului de poliţie din Karaway răsfoia, agitat, la o masă, nişte dosare. Nu îndrăznea să se uite la juraţii care aşteptau să înceapă.

— Spuneţi-vă numele! lătra procurorul.

— Inspectorul-şef Nolan Earnhart, de la poliţia din oraşul Karaway.

— Câte cazuri aveţi?

— Cinci, din Karaway.