— Nu cumva crezi că Noose nu se va prinde.
— Nu. Cazul ăsta-i prea mare şi va fi şi mai mare. A intervenit deja presa, iar procesul a început, din punctul lor de vedere. Toată lumea a auzit de întâmplarea asta, şi nu numai aici, în ţinut. Vreau să-ţi spun că nu există om în Mississippi care să nu aibă idei preconcepute despre vină şi nevinovăţie. Aşa că, într-un fel, e inutil.
— Atunci, de ce să cer transferul?
— Pentru că, atunci când amărâtul ăla va fi condamnat, ai de ce te lega pentru recurs. Poţi pretinde că judecata n-a fost corectă, din cauză că procesul n-a fost transferat.
— Mulţumesc pentru încurajare. Ce şanse aş avea să-l mut în alt comitat, poate pe undeva în deltă?
— Nici să nu te gândeşti! Ai dreptul să ceri transferul, dar nu să alegi tu locul.
Jake nu ştia acest lucru. De fiecare dată învăţa câte ceva de la Lucien. Dădu din cap, privindu-l cu încredere pe bătrânul aceasta cu barbă colilie, lungă şi murdara, care găsea totdeauna răspuns la orice problemă.
— Sallie, ţipă Lucien, aruncând cuburile de gheaţă în tufe.
— Cine e Sallie?
— Îngrijitoarea mea, zise el, în vreme ce îşi făcea apariţia o negresă înaltă, frumoasă şi distinsă, care îi zâmbi lui Jake.
— Da, Lucien, răspunse ea.
— Paharul meu e gol.
Traversă terasa cu un mers elegant şi îi luă paharul. Avea mai puţin de treizeci de ani şi era bine făcută, drăguţă şi foarte închisă la culoare.
— Unde ai găsit-o? întrebă Jake.
Lucien rămăsese cu ochii pierduţi în depărtare, spre clădirea tribunalului.
— Unde ai găsit-o?
— Habar n-am!
— Câţi ani are?
Lucien tăcea.
— Locuieşte aici?
Niciun răspuns.
— Cât îi plăteşti?
— Da’ ce te interesează? Mai mult, oricum, decât îi dai tu lui Ethel. E şi asistentă medicală, ştii?
„Sigur”, gândi Jake, rânjind.
— Pun pariu că face o mulţime de alte lucruri.
— Nu-ţi face tu griji în privinţa asta!
— Văd că nu eşti prea optimist în legătură cu şansele mele de a obţine achitarea.
Lucien reflectă un moment. Îngrijitoarea-asistentă se întoarse cu paharul de whisky şi cu ceaiul.
— Aşa e. Va fi greu.
— De ce?
— Se pare că omorul a fost premeditat. Din câte informaţii am, Hailey a urmat un plan bine stabilit. Nu-i aşa?
— Da.
— Sunt sigur c-ai să-l scoţi nebun.
— Nu ştiu.
— Trebuie s-o faci, declară Lucien cu severitate. N-ai altă cale. Vei susţine c-a fost un accident. Doar n-ai de gând să spui că i-a împuşcat pe băieţii ăia doi, cu cătuşe şi neînarmaţi, în legitimă apărare.
— Nu, bineînţeles.
— Şi nici n-ai să-i creezi un alibi, spunându-le celor din juriu c-a fost acasă cu familia când s-a petrecut omorul.
— Sigur că nu.
— Atunci ce alte mijloace de apărare mai ai? Trebuie să spui că e nebun!
— Dar, Lucien, el e perfect normal şi nici n-am de unde să scot nişte pseudopsihiatri care să-l declare nebun. Şi-a planificat cu multă grijă toate mişcările.
