— Hai, Jake, doar n-o să-l fur pe frate-meu.
— Bine, bine! Când se duce Gwen la bancă, să împrumute restul de bani?
— Mă voi întâlni eu cu bancherul. Parcă Atcavage îl cheamă, nu-i aşa?
— Da, Stan Atcavage. E alături de banca de asigurări. Suntem prieteni. Te-a mai împrumutat o dată. Ai actele la tine?
— Sunt în buzunar. Cât crezi că-mi împrumută?
— N-am idee. De ce nu te duci să afli?
Lester plecă. După zece minute, sună Atcavage:
— Jake, nu pot să le acord împrumutul. Dacă-l condamnă? Nu te supăra că zic asta, ştiu că eşti avocat bun. Doar am apelat şi eu la tine, când cu divorţul. Dar cum să-mi înapoieze împrumutul, dacă-l condamnă la moarte?
— Uite ce-i, Stan. Dacă nu-şi poate plăti datoria, rămâi stăpân pe zece pogoane de pământ, nu-i aşa?
— Da, da. Şi pe o cocioabă. Zece pogoane cu arbori şi mărăcini, plus o casă veche. E tot ce-şi doreşte noua mea nevastă. Las-o baltă, Jake!
— E o casă frumoasă, plătită aproape integral.
— E o cocioabă curată, nimic mai mult. Nu are nicio valoare, Jake.
— N-are cum să fie aşa!
— Jake, oricum n-am nevoie de ea, nici eu, nici banca.
— Ai mai ipotecat-o şi înainte.
— Pe atunci era frate-su la puşcărie, nu el, care avea o slujbă bună la fabrica de hârtie. Singura lui perspectivă acum e închisoarea Parchman.
— Mulţumesc, Stan, pentru încredere.
— Nu mai vorbi aşa, Jake. Am toată încrederea în priceperea ta, dar nu pot împrumuta bani pe baza asta. Ştiu că tu eşti singurul care l-ai putea salva şi sper s-o faci. Dar mi-e imposibil să-i acord împrumutul. Îmi pun cenzorii-n cap.
Lester mai încercă la Banca Populară şi la Ford Naţional, cu aceleaşi rezultate. Toţi doreau ca fratele lui să fie achitat; dar ce se întâmpla dacă era condamnat?
„Minunat! gândi Jake. Nouă sute de dolari pentru un proces ca acesta!”
11
Claude nu se gândise niciodată să-şi tipărească meniul din localul său. Cu ani în urmă, când îl deschisese, nu-şi putuse permite aşa ceva. Acum, nu mai era nevoie, pentru că toţi clienţii ştiau cu ce îi putea servi. La micul dejun, pregătea orice, în afară de orez şi pâine prăjită, iar preţul varia în funcţie de comandă. Vinerea avea grătar şi costiţă, o ştia toată lumea. Atunci se înmulţeau şi clienţii albi. Claude observă că acestora le plăcea grătarul la fel de mult ca negrilor, numai că nu ştiau să-l pregătească.
Jake şi Atcavage se aşezară la o măsuţă de lângă bucătărie. Claude însuşi le aduse farfuriile cu costiţă şi cu salată de varză. Se aplecă spre Jake şi zise încet:
— Îţi urez noroc. Sper să-l scoţi din necaz.
— Mulţumesc, Claude. Sper să fii în juriu.
Claude râse şi spuse tare:
— Pot să mă ofer ca voluntar?
Jake se apucă să mănânce, bombănindu-l pe Atcavage că n-a vrut să acorde împrumutul. Bancherul se arătă ferm în decizia lui, dar se oferi să acorde cinci mii, dacă Jake voia să-l gireze pe Carl Lee. Avocatul însă îi atrase atenţia că n-ar fi corect.
Pe trotuar se formase deja o coadă, iar oamenii priveau chiorâş la vitrine. Claude nu mai prididea luând comenzi şi servind, salutând şi dându-i afară pe cei care terminaseră de mâncat. Din momentul în care ţi se aducea farfuria, nu puteai rămâne mai mult de douăzeci de minute, vinerea. După expirarea acestora, Claude făcea nota de plată şi îşi invita clienţii afară, ca să facă mai multă vânzare.
— Nu mai trăncăniţi şi mâncaţi odată! striga el.
— Mai am zece minute, Claude.
— Mai ai şapte!
Miercurea avea somn prăjit şi atunci clienţii puteau sta treizeci de minute în local, din cauza oaselor. Albii îi evitau localul în această zi, pentru că folosea prea multă grăsime la preparare. Avea o reţetă specială, de la bunica lui. Mâncarea era grea şi săţioasă – o adevărată calamitate pentru tubul digestiv al albilor. Pe negri nu-i deranja, aşa că miercurea veneau cu zecile.
Lângă aparatul de marcat stăteau doi străini care se uitau la Claude cu teamă. Jake bănuia că sunt ziarişti. De câte ori Claude devenea bănuitor şi privea sever, ei luau cuminţi, în mână, câte-o costiţă, deşi se vedea cât de colo că nu se puteau obişnui cu stilul acesta. Erau, probabil, din nord. De altfel, comandaseră salată, dar Claude sărise-n sus de două palme şi le spusese că dacă nu vor grătar, mai bine să plece. Apoi strigase în gura mare că „nătărăii ăştia vor salată”.
— Poftim, mâncaţi, da’ repede! le zisese el, după ce-i servise.
— Nu aveţi cuţite pentru friptură? îl întrebară ei pe Claude, pe un ton tranşant.
Acesta îşi dăduse ochii peste cap şi plecase bombănind. Unul din ei îl observă pe Jake şi, după ce se uită la el câteva minute, se apropie şi se aplecă să-i vorbească.
— Sunteţi cumva Jake Brigance, apărătorul domnului Hailey?
— Da. Dar dumneavoastră cine sunteţi?
— Roger Mekittrick, de la New York Times.
