— Mă bucur că vă cunosc! spuse Jake cu un zâmbet, schimbându-şi atitudinea.
— Mă ocup de cazul Hailey şi aş dori să ne întâlnim, cât mai curând posibil.
— Sigur că da! După-amiaza aceasta sunt liber. E vineri.
— Ne putem întâlni mai târziu.
— Ce-aţi zice de ora patru?
— E bine, spuse Mekittrick care îl văzu pe Claude venind de la bucătărie.
— Ne vedem atunci.
— Hai, bobocule! îi strigă Claude. Ţi-a expirat timpul. Plăteşte şi pleacă!
Jake şi Atcavage terminară în cincisprezece minute. Acum aşteptau asaltul verbal din partea lui Claude. Îşi linseră degetele şi se şterseră la gură, apreciind frăgezimea costiţei.
— Cazul acesta o să te facă celebru, nu-i aşa? întrebă Atcavage.
— Aşa sper. Dar, după cum ştii, n-o să-mi prea aducă bani.
— Hai să vorbim serios, Jake. N-o să te propulseze?
— Dacă voi câştiga, voi avea clienţi cu ghiotura. Şi voi putea să-mi aleg procesele.
— Ce-nseamnă asta, din punct de vedere financiar?
— Habar n-am. Nu ştiu ce fel de lume va veni atunci să mă solicite. Oricum, având mai multe procese, voi primi şi bani mai mulţi. N-o să-mi mai fac griji cu ziua de mâine.
— Asta cu siguranţă.
— Uite ce-i, Stan, nu putem fi toţi putred de bogaţi. O diplomă în drept nu mai înseamnă acelaşi lucru ca altădată. Suntem prea mulţi – paisprezece, în orăşelul ăsta. Competiţia e dură, chiar aici, în Clanton. Cazurile serioase sunt puţine, iar avocaţii prea mulţi. În oraşele mari, e şi mai rău. Iar Facultăţile de drept produc tot mai mulţi absolvenţi, dintre care puţini îşi găsesc de lucru. În fiecare an, îmi bat la uşă cel puţin zece copii din ăştia care vor să se angajeze. Acum câteva luni, o firmă mare din Memphis şi-a concediat câţiva avocaţi. Poţi să-ţi imaginezi? Exact ca într-o fabrică! Bănuiesc că s-au dus la Oficiul forţelor de muncă şi au stat la coadă, împreună cu nişte operatori adormiţi. Şi erau avocaţi, nu secretare sau şoferi de camion.
— Îmi pare rău că ţi-am pus o astfel de întrebare.
— Bineînţeles că mă gândesc la ziua de mâine. Meseria asta-mi aduce cam patru mii pe lună. Am un venit net de cincizeci de mii pe an. Unele luni sunt bune, altele mai slabe. De-aceea procesul ăsta e atât de important pentru mine. Nu voi mai avea o astfel de ocazie. După ce se va termina, nu mi se va mai întâmpla vreodată ca un reporter de la New York Times să mă solicite, într-o cafenea, pentru un interviu. Dacă voi câştiga, am să fiu un erou, în zonă. Şi n-o să-mi mai pese de ziua de mâine.
— Şi dacă pierzi?
Jake tăcu o clipă, uitându-se după Claude.
— Indiferent de rezultat, publicitatea care se face îmi va fi favorabilă. Bineînţeles, e dureros dacă pierd. Orice avocat din ţinutul ăsta îşi doreşte să dau greş. Toţi vor să-l vadă condamnat. Se tem c-aş putea deveni prea mare şi că le voi lua clienţii. Avocaţii sunt foarte geloşi, să ştii.
— Şi tu eşti tot aşa?
— Sigur. Uite, de exemplu, firma lui Sullivan. Am tot dispreţul pentru avocaţii de acolo, dar mi-e şi ciudă, într-o anumită măsură. Mi-ar plăcea ca unii clienţi de-ai lor să vină la mine; de asemenea, nu pot să nu-i invidiez pentru onorariile şi pentru protecţia de care se bucură. Au avantajul că primesc lunar o sumă frumoasă, iar de Crăciun li se dă câte o primă. Au, oricum, siguranţa câştigului, lucru care mi-ar plăcea şi mie. Eu la ce să m-aştept? Sunt apărătorul beţivilor, al criminalilor, al soţilor şi al soţiilor care se bat între ei ca chiorâi – oameni lipsiţi de posibilităţi materiale. Aşa că trăiesc de pe o lună pe alta, la cheremul lor.
— Jake, îl întrerupse Atcavage. Mi-ar plăcea să continuăm discuţia, dar Claude se cam uită la ceas şi la noi. Cred că e timpul să plecăm.
Nota de plată a lui Jake era mai mare cu şaptezeci şi unu de cenţi decât a lui Atcavage, pentru că avocatul avusese o costiţă în plus, le explică Claude.
Mekittrick era un tip atrăgător, meticulos şi băgăcios. Sosise la Clanton încă de miercuri, pentru a se documenta asupra acestui omor care făcuse vâlvă în toată ţara. Stătuse de vorbă cu Ozzie şi cu Moss Junior, iar aceştia îi sugeraseră să-l abordeze pe Jake. Acelaşi sfat îl primise şi de la Bullard. Nu scăpase ocazia de a se întreţine cu obişnuiţii de la Coffee Shop şi Tea Shoppe, de la Huey şi Ann’s Launge. Gwen şi Lester îi răspunseseră la câteva întrebări, dar nu-i permiseseră s-o vadă pe Tonya. Fosta soţie a lui Willard, precum şi mama acestuia, se arătară dispuse să stea de vorbă cu el, dar doamna Cobb refuză, sătulă fiind de-atâţia reporteri. Unul din fraţii lui Ray se oferi să discute cu el contra cost. Reporterul refuză şi se duse apoi la fabrica de hârtie, unde îi întâlni pe foştii colegi de muncă ai lui Carl Lee. Dădu o fugă şi la procuratura din Smithfield. Îşi propuse să plece după câteva zile din oraş şi să se întoarcă la începerea procesului.
Mekittrick era din Texas, aşa că vorbea uşor tărăgănat, impresionându-i în felul acesta pe localnici. Spre deosebire de confraţii lui jurnalişti care se străduiau să folosească o limbă cât mai literară, el făcea uz de o mulţime de regionalisme.
— Asta ce mai e? zise Mekittrick, făcând un gest spre biroul lui Jake.
— Un magnetofon, răspunse avocatul.
Mekittrick îşi puse şi el reportofonul pe birou şi zise:
— Pot să ştiu de ce?
— Sigur. E biroul meu, mie îmi luaţi interviul, aşa că, dacă vreau, am tot dreptul să-l înregistrez.
— Vă aşteptaţi la neplăceri?
— Mă străduiesc să le evit. Nu-mi place să se răstălmăcească ceea ce spun.
— Nu mi s-a reproşat niciodată aşa ceva.
— Bine, atunci n-aveţi de ce să vă faceţi probleme că înregistrez interviul.
— Nu prea aveţi încredere în mine, nu-i aşa, domnule Brigance?
— Bineînţeles că nu. În altă ordine de idei, prefer să-mi spui Jake.
— De ce nu aveţi încredere în mine?
