Cei patru adulţi mâncau încet, preocupaţi, în timp ce Hanna se uita la prăjituri.
— Da, ştiu. Aşa ne-a spus şi telefonista, că aţi dat numărul la secret.
— Iartă-mă că nu te-am anunţat, dar am fost tare ocupat. Am trăit într-o agitaţie continuă.
— Am aflat şi noi din ziare, zise tatăl.
Eva se opri din mâncat şi-şi drese vocea:
— Jake, chiar crezi că-l vei scăpa?
— Îmi fac griji pentru voi. Poate fi un caz foarte periculos.
— I-a omorât cu sânge rece, zise Eva.
— Cei doi i-au violat fetiţa, mamă. Ce-ai spune dacă i s-ar întâmpla acelaşi lucru Hannei?
— Ce-i aia „violat”? întrebă Hanna.
— N-are importanţă, draga mea, răspunse Carla. Am putea vorbi despre altceva?
Cei doi începură din nou să mănânce. Nora lor se arătase a fi, ca de obicei, foarte înţeleaptă. Jake îi zâmbi mamei sale, fără să se uite la domnul Brigance:
— Nu-mi face plăcere deloc să vorbesc despre cazul acesta, mamă. M-am săturat de el.
— Cred că va trebui să ne informăm din ziare, zise domnul Brigance.
Începură o discuţie despre Canada.
Cam pe când cei din familia Brigance îşi terminau masa, lăcaşul sfânt al Capelei Muntele Sion CINE se legăna şi se cutremura sub încercările pline de devotament şi de frenezie ale bunului şi dreptului reverend Ollie Agee de a-şi înflăcăra enoriaşii. Diaconii dansau. Cei mai în vârstă cântau. Femeile leşinau. Bărbaţii gemeau şi-şi ridicau braţele spre ceruri, în vreme ce copiii priveau în sus înspăimântaţi. Cei din cor se clătinau, săreau şi se smuceau, apoi, sleiţi de puteri, urlau diferite strofe ale aceluiaşi cântec. Organistul interpreta o melodie, pianistul, alta, iar corul cânta ce se nimerea. Reverendul ţopăia în jurul amvonului, în veşmântul său alb, tivit cu roşu, chelălăind, rugându-se, ţipând la Dumnezeu şi transpirând. Balamucul creştea pe măsură ce leşinau tot mai mulţi şi se liniştea când enoriaşii erau cuprinşi de oboseală. După atâţia ani de experienţă, Agee ştia exact când furia atingea apogeul, când delirul ducea la epuizare şi turma avea nevoie să-şi tragă sufletul. În acel moment, întindea mâinile şi începea să lovească amvonul cu forţa Dumnezeului Atotputernic. Atunci, muzica murea pe loc, convulsiile încetau, cei leşinaţi se trezeau, copiii se opreau din plâns, iar mulţimea se retrăgea supusă în strane. Era momentul predicii.
Chiar când reverendul se pregătea să vorbească, uşile se deschiseră şi în cadrul lor apăru familia Hailey. Micuţa Tonya mergea fără a fi ajutată, şchiopătând, ţinând-o de mână pe mama ei. În urmă veneau şi băieţii, împreună cu unchiul Lester. Se mişcau încet, pe intervalul din mijloc, şi se aşezară în faţă. Reverendul făcu un semn cu capul către organist care începu să cânte uşor, apoi corul murmură, legănându-se, aceeaşi melodie. Diaconii li se alăturară şi ei, ridicându-se în picioare. Cei mai în vârstă nu se lăsară mai prejos. Deodată, sora Crystal leşină ostentativ, urmată fiind de celelalte femei, care cădeau ca muştele. Bătrânii strigau tot mai tare, aşa că membrii corului se enervară. Organistul şi pianistul zdrăngăneau cu foc imnuri de tot felul, pentru a fi auziţi în acest vacarm. Reverendul Agee coborî de pe podium şi se îndreptă dansând spre familia Hailey. Îl urmară cu toţii, dornici să-i ureze lui Tonya bun venit.
Carl Lee nu se simţea prea rău la puşcărie. Sigur, acasă era mai plăcut, dar, ţinând cont de situaţia în care se afla, nu se putea plânge. Închisoarea fusese clădită de curând, pe banii statului, la acţiunea juridică a unei organizaţii de apărare a drepturilor deţinuţilor. Mâncarea era preparată de două negrese uriaşe, pricepute în arta culinară, dar care nu prea ştiau să socotească. Fuseseră angajate temporar, însă Ozzie nu se obosise să le precizeze acest lucru. Mâncau aici patruzeci de deţinuţi pe lângă care mai ciuguleau şi gardienii. Treisprezece puşcăriaşi aparţineau închisorii Parchman. Aceştia aşteptau cu inima cât un purice să se întoarcă acolo, gândindu-se cu groază la mâncarea mizerabilă, la paturile tari şi la lipsa aerului condiţionat. Toaletele de la Parchman erau puţine şi înfundate, iar ţânţarii bântuiau necruţători.
Celula lui Carl Lee se afla lângă cea cu numărul doi, unde aşteptau prizonierii de drept civil. Deşi violenţi, se temeau de Hailey, mai ales cei care stăteau cu el. Carl Lee mânca în fiecare seară cu şeriful. Se simţea aproape la fel de bine în postura de vedetă ca avocatul lui. Ar fi dorit să stea de vorbă cu ziariştii, să le povestească despre fiica lui, despre faptul că locul său nu era în puşcărie, dar Jake îi interzisese să dea interviuri.
Duminică după-amiază, târziu, după plecarea lui Gwen şi a lui Lester, Carl Lee se furişă împreună cu Ozzie şi cu Moss Junior, pe uşa din spate. Ideea de a face o vizită la spital i se păru bună şerifului, aşa că acceptase să-l însoţească. Îl găsiră pe Looney singur, într-o rezervă. Carl Lee aruncă o privire fugară spre piciorul acestuia, apoi îi strânse mâna şi îşi exprimă regretul, cu lacrimi în ochi. Adăugă că ar face orice numai să-l vadă sănătos. Looney îi acceptă scuzele, fără nicio ezitare. Când se furişară înapoi, îl găsiră pe Jake la birou. Ozzie şi Moss se scuzară, lăsându-l pe Carl Lee cu avocatul său.
— Unde-aţi fost? întrebă Jake bănuitor.
— La spital, la Looney.
— Poftim?!
— Ce, am făcut ceva rău?
— Aş vrea să m-anunţi şi pe mine înainte de a mai face astfel de vizite.
— Da’ cu ce-am greşit?
— Looney va fi vedeta martorilor acuzării, când se va cere pedeapsa cu moartea. Asta-i tot! El nu-i de partea noastră, Carl Lee, aşa că nu ai voie să stai de vorbă cu Looney decât în prezenţa avocatului tău. Ai înţeles?
— Nu prea.
— Nu-mi vine să cred că Ozzie a făcut una ca asta! bombăni Jake.
— A fost ideea mea, recunoscu Carl Lee.
— Uite ce-i, dacă-ţi mai vin idei, te rog să m-anunţi şi pe mine. Bine?
— Bine.
— Ai mai stat de vorbă în ultima vreme cu Lester?
— Da, a trecut p-aici cu Gwen şi mi-au adus câte ceva. Mi-a spus despre bănci.
Jake se hotărî să pună piciorul în prag, în legătură cu taxa. Doar nu putea să-l apere pentru nouă sute de dolari. Cazul acesta avea să dureze vreo trei luni, cel puţin, şi suma aceasta nu ajungea nici pentru salariul minim. Era nedrept să muncească pe nimic. Carl Lee putea să facă rost de bani, doar avea atâtea rude! Gwen provenea dintr-o familie numeroasă. Ar trebui să facă toţi un sacrificiu, să-şi vândă automobilele, poate şi ceva pământ. Oricum, Jake trebuia să-şi primească onorariul; altfel, n-avea decât să-şi găsească alt avocat.
— Îţi dau actele pe casa mea, propuse Carl Lee.
Lui Jake i se muiară picioarele.
— Nu-mi trebuie casa ta. Vreau bani, şase mii cinci sute de dolari.
— Spune-mi cum, şi ţi-i dau. Dumneata eşti avocat, trebuie să găseşti o cale.
Jake îşi dădu seama că n-avea de ales.
