— Douăzeci de ani.

— Şi cel obişnuit?

— De la douăzeci de ani, la închisoare pe viaţă.

— Dar crima cu premeditare?

— Condamnare la moarte, prin gazare.

— Şi cât pot lua pentru vătămarea unui poliţist?

— Închisoare pe viaţă, fără drept de apel.

Carl Lee studia actul de acuzare cu atenţie.

— Vrei să spui că am două condamnări la camera de gazare şi una pe viaţă?

— Încă nu. Mai întâi, ai dreptul la un proces care, apropo, a fost programat pentru douăzeci şi doi iulie.

— Peste două luni! De ce aşa târziu?

— Avem nevoie de timp. Trebuie să fii consultat de un psihiatru care să te declare iresponsabil. Apoi Buckley te va trimite la Whitfield, să fii examinat de medicii lor. Bineînţeles, aceştia vor spune că n-ai nimic. Vom strânge probe, şi eu, şi Buckley. Toate astea durează.

— Nu se poate mai repede?

— Nu-mi convine mie, mai repede.

— Şi dacă vreau eu? izbucni Carl Lee.

Jake se uită la el cu atenţie.

— Ce-i cu tine, bătrâne?

— Trebuie să ies de aici cât mai repede!

— Parc-ai zis că-ţi place la puşcărie.

— Da, dar trebuie să mă-ntorc acasă. Gwen nu mai are bani şi nici nu găseşte de lucru. Lester are necazuri cu nevasta. Îl sună tot timpul, aşa că nu mai stă mult pe-aici. Şi nu-mi place deloc să cer ajutor de la rude.

— Dar sunt sigur că ele ar face-o cu plăcere.

— Unii, da. Au însă şi ei problemele lor. Trebuie să mă scoţi de aici!

— Uite ce-i, mâine-dimineaţă vei fi trimis în judecată. Data procesului s-a stabilit a fi pe douăzeci şi doi iulie şi nu poate fi schimbată; aşa că las-o baltă! Ţi-am spus cum va fi mâine?

Carl Lee negă.

— N-o să dureze nici douăzeci de minute. Vom apărea în faţa judecătorului Noose care îţi va pune câteva întrebări, apoi voi trece eu la rând. Acuzarea va fi citită în public şi vei fi întrebat dacă ai primit şi tu un exemplar. Va trebui să te declari vinovat sau nu. După ce vei răspunde, judecătorul va anunţa data procesului. Şi cu asta, tu vei termina. Însă eu mă voi „bate” în continuare cu Buckley, să te scot pe cauţiune. Noose va refuza categoric, aşa că vei sta la închisoare până la proces.

— Şi după proces?

— După proces, n-ai să mai fi la puşcărie, zise Jake, zâmbind.

— Promiţi?

— Nu. Mai ai vreo întrebare în legătură cu înfăţişarea de mâine?

— Nu mai am. Spune, Jake, cât ţi-am plătit?

Avocatul simţi că lucrurile iau o întorsătură neplăcută.

— De ce mă întrebi?

— Mă gândeam, doar…

— Nouă sute, plus o chitanţă.

Gwen nu mai avea nicio sută de dolari. Plătise taxele, iar proviziile erau pe terminate, îl vizitase duminică şi plânsese o oră. Aşa era ea, intra în panică uşor. Doar ştia şi el că situaţia e disperată. Familia nu prea avea cum să-i ajute. Poate cu verdeţuri din grădină şi cu câţiva dolari pentru lapte şi ouă. Când veneau la înmormântări sau la spital, erau foarte săritori, îşi petreceau timpul cu generozitate în bocete şi văicăreli. Dar când era vorba de bani, se împrăştiau ca potârnichile. Nu se puteau baza nici pe familia ei, nici pe a lui. Vru să-i ceară lui Jake o sută de dolari, dar se hotărî să aştepte până când Gwen va rămâne fără niciun ban. Atunci îi va fi mai uşor s-o facă.

Jake îşi răsfoia hârtiile, aşteptând. Clienţii acuzaţi de crimă, mai ales negrii, cereau totdeauna înapoi o parte din banii pe care îi plăteau ca onorariu. Avea, oricum, îndoieli că va vedea mai mult de nouă sute de dolari, aşa că nu-i va da nimic înapoi. Negrii se ajutau foarte mult între ei. Până la urmă, intervenea şi biserica. Nu era nimeni lăsat să moară de foame.

Jake îşi puse documentele în servietă şi aşteptă.

— Vreo întrebare, Carl Lee?

— Da. Ce să spun mâine?

— Ce-ai vrea să spui?

— Vreau să-i spun judecătorului de ce i-am omorât pe băieţii ăia. Mi-au violat fetiţa. Trebuia să fie împuşcaţi!

— Şi vrei să spui asta judecătorului?

— Da.

— Şi crezi c-o să-ţi dea drumul?

Carl Lee nu mai zise nimic.

— Uite ce e, bătrâne. M-ai angajat ca avocat pentru că ai încredere în mine, nu-i aşa? Dacă e nevoie să vorbeşti, îţi spun eu. Dacă nu, trebuie să taci. Vei avea posibilitatea să-ţi spui păsul în iulie, la proces. Până atunci, însă, eu voi fi cel care va da toate explicaţiile necesare.

— Ştiu. E dreptul dumitale.

Lester şi Gwen plecară împreună cu copiii la doctor acasă. Trecuseră două săptămâni de la viol. Tonya mai şchiopăta puţin, dar nu putea să alerge şi să urce scările, ca fraţii ei. Maică-sa o ţinea de mână. Picioarele şi fesele n-o mai dureau aşa tare. I se scoaseră bandajele de la încheieturile mâinilor şi de la glezne, iar tăieturile se vindecaseră frumos. Nu mai rămăsese decât pansamentul şi vata dintre picioare.

Se dezbrăcă şi rămase într-o cămăşuţă, alături de mama ei, pe un pat medical tapisat. Gwen o îmbrăţişă şi-o încălzi la piept. Doctorul se uită în gura fetiţei şi-i masă maxilarul. Îi cercetă încheieturile, apoi o întinse pe pat şi o atinse între picioare. Ţipă şi îşi încleştă mâinile de gâtul mamei sale care stătea lângă ea, alinându-i durerea.

15