Miercuri, la cinci dimineaţa, Jake îşi sorbea cafeaua şi se uita, gânditor, la scuarul întunecat din jurul tribunalului. Avusese un somn extrem de agitat, aşa că îşi părăsise cu câteva ore în urmă aşternutul cald, încercând cu desperare să-şi aducă aminte de un caz din Georgia despre care auzise în timpul facultăţii. Era vorba de felul cum se acţionase pentru obţinerea cauţiunii într-o situaţie în care acuzatul nu avea cazier, era proprietarul unui teren la ţară, muncea într-un loc stabil şi se bucura de o familie numeroasă. Îi fu însă imposibil să-şi amintească. Cazurile de acest fel pe care le întâlnise în Mississippi erau cu totul la dispoziţia judecătorului, care nu ieşea pentru nimic în lume din litera legii. Jake dorea să găsească ceva cu care să-l înfunde pe Ichabod. Se temea să ceară eliberarea pe cauţiune a lui Carl Lee. Era sigur că Buckley ar fi început să ţipe, să ţină predici, dând ca exemplu o mulţime de cazuri minunate; iar Noose l-ar fi ascultat zâmbind, iar în final ar fi refuzat acordarea cauţiunii. Iar Jake ar fi rămas cu buzele umflate.

— Te-ai trezit devreme astăzi, iubitule, îi spusese Dell clientului ei preferat turnându-i cafeaua.

— În loc să te bucuri că mă vezi…

Nu mai dăduse pe aici de când cu amputarea piciorului lui Looney. Ştia că poliţistul era iubit de cei care frecventau cafeneaua şi că exista un resentiment faţă de el, ca avocat al lui Hailey. Se prefăcea însă că nu observă.

— Ai o clipă liberă? o întrebă Jake.

— Sigur că da, zise Dell privind în jur.

La cinci şi un sfert, cafeneaua nu era încă aglomerată. Fata se aşezase pe un scaun în faţa lui Jake.

— Ce se vorbeşte pe-aici? întrebă el.

— Nimic deosebit: politică, pescuit, recolta de anul acesta. Nicio schimbare. De douăzeci de ani de când lucrez aici, servesc aceeaşi mâncare aceloraşi clienţi, iar conversaţiile sunt mereu la fel.

— Nimic nou?

— Ba da, cazul lui Hailey. Toată lumea vorbeşte de el. Când intră însă vreun străin se revine la discuţiile obişnuite.

— De ce?

— Pentru că dacă arăţi că ştii prea multe, nu mai scapi de reporteri.

— E chiar aşa de rău?

— Nuuu! Afacerile nu ne-au mers niciodată aşa de bine.

Jake zâmbi şi îşi amestecă fulgii de cereale cu unt şi cu Tabasco.

— Tu ce crezi despre cazul ăsta?

Dell se scărpină pe nas cu unghiile ei lungi, frumos lăcuite şi suflă în cafea. Era cunoscută pentru francheţea sa, aşa că Jake se aştepta la un răspuns cinstit.

— Sigur, e vinovat. Doar a omorât doi oameni. Pe de altă parte însă a avut motive serioase s-o facă. Să ştii că sunt destui de partea lui.

— Să presupunem că ai face parte din juriu. Cum ai vota?

Dell privi spre uşă şi salută un poliţist.

— Ce să-ţi spun? Primul meu impuls ar fi să iert pe oricine ar omorî un violator, mai ales un tată. Dar, pe de altă parte, nu poţi permite oricui să pună mâna pe armă şi să-şi facă singur dreptate. Ai putea demonstra că era nebun când a făcut-o?

— Să presupunem că da.

— Atunci aş vota „nevinovat”, chiar dacă n-aş crede aşa.

Jake îşi unse felia de pâine prăjită cu gem de căpşuni şi dădu din cap aprobator.

— Dar cum rămâne cu Looney? întrebă ea. Îmi e prieten.

— A fost un accident.

— Crezi că ajunge să le spui asta?

— Nu. Arma s-a descărcat singură. Looney a fost rănit din greşeală, dar mă îndoiesc că ăsta ar fi un argument serios în apărare. L-ai condamna pentru împuşcarea lui Looney?

— S-ar putea. A rămas fără un picior.

Cum să-l socoteşti nebun când a tras asupra lui Cobb şi Willard şi sănătos când l-a împuşcat pe Looney? Jake nu insistă şi schimbă subiectul.

— De mine ce se bârfeşte?

— Cam aceleaşi lucruri. A întrebat cineva de tine zilele trecute şi i-am spus că nu mai ai timp să treci pe aici, acum că eşti o celebritate. Au murmurat ei ceva, dar nu te-au criticat în gura mare. Nici nu le-aş fi permis, de altfel.

— Eşti o scumpă.

— Sunt o muiere a dracului şi tu o ştii foarte bine.

— Nu-i adevărat. Încerci doar să pari aşa.

— Ia te uită!

Se ridică repede şi ieşi din separeu, răţoindu-se la nişte fermieri, care îi făcuseră semn să le mai toarne cafea. Jake rămase singur, aşa că se duse la birou.

La opt şi jumătate, când sosi Ethel, era aşteptată de doi reporteri, care insistară să stea de vorbă cu Jake. Secretara îi refuză şi vru să-i dea afară, dar ei nu se lăsară. Auzind vorbăria de jos, Jake încuie uşa. N-avea decât să se lupte ea cu ei, cum o şti!

Se uită pe fereastră la o echipă de operatori din spatele tribunalului. Zâmbi şi simţi o descărcare plăcută de adrenalină. Se şi vedea la ştirile de seară, traversând strada ţanţoş, sever şi preocupat, urmat de reporterii care îl rugau să dea un interviu, în ciuda refuzului său categoric. Şi nu era decât o trimitere în judecată! Ce-o să fie la proces?! Zeci de camere de luat vederi, reporteri, întrebări, articole lungi pe prima pagină, probabil şi fotografii pe copertile revistelor. Un ziar din Atlanta considera că este crima cea mai senzaţională din sud, în ultimii douăzeci de ani. Ar fi preluat cazul şi gratis!

Câteva momente mai târziu coborî totuşi şi întrerupse ciondăneala de la parter, salutându-i pe reporteri cu căldură. Ethel dispăru în sala de şedinţe.

— Vreţi să ne răspundeţi la câteva întrebări? zise unul dintre ei.

— Nu, replică Jake politicos. Trebuie să mă întâlnesc cu judecătorul Noose.

— Numai câteva întrebări.

— Acum, nu. Însă voi ţine o conferinţă de presă la ora trei după-amiază.

Jake deschise uşa şi reporterii îl urmară pe trotuar.

— Unde?

— La mine în birou.

— Pe ce temă?

— Pe tema acestui caz.