— Da, minţi Jake.

— Ne puteţi da nume?

— Nu încă.

— Am auzit că domnul Hailey a fost ameninţat cu moartea. E-adevărat?

— Da. Şi el şi familia sa, şi eu, şi şeriful, toţi care suntem implicaţi. Nu ştiu, însă, cât de serioase sunt aceste ameninţări.

Carl Lee o mângâia uşor pe Tonya şi se uita, fără expresie, într-un punct de pe masă. Părea derutat, neajutorat. Şi băieţii erau speriaţi, dar nu mişcau, în costumele lor de marinar, cu cămăşi albe şi cu papioane roşii. Hainele fuseseră transmise de la unul la altul, dar erau curate şi călcate impecabil. Băieţii păreau scoşi din cutie. Ce juriu ar fi putut face din ei nişte orfani?

Conferinţa de presă fu o adevărată lovitură. Staţiile şi reţelele de televiziune locală prezentară secvenţe filmate, atât la ştirile de seară, cât şi la cele de noapte. Pe primele pagini ale ziarelor de joi apărură fotografii semnificative din timpul conferinţei.

16

Suedeza sună de câteva ori. Soţul ei plecase în Mississippi de două săptămâni şi era îngrijorată. Îi povestise despre fostele lui iubite. De câte ori telefonase, Lester nu fusese acasă, iar Gwen o minţise, spunându-i că era la pescuit sau la tăiat lemne, ca să facă rost de bani. Obosise să tot inventeze scuze. Lester, la rândul lui, chefuise destul. Se săturaseră unul de altul până-n gât. Vineri dimineaţă, înainte de a se lumina, sună telefonul şi răspunse Lester. Era suedeza.

Două ore mai târziu, Cadillacul roşu parcă în faţa închisorii. Moss Junior îl conduse pe Lester în celula lui Carl Lee. Fraţii vorbiră în şoaptă, ca să nu-i trezească pe ceilalţi.

— Trebuie să plec acasă, mormăi Lester încurcat.

— De ce? întrebă Carl Lee, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva.

— M-a sunat nevastă-mea azi-dimineaţă. Dacă nu mă prezint mâine la lucru, mă dau afară…

Carl Lee dădu din cap înţelegător.

— Îmi pare rău, nene. N-aş vrea să plec, dar n-am de ales.

— Înţeleg. Când te-ntorci aici?

— Oricând vrei tu.

— Ar fi bine să vii la proces. Atunci o să le fie greu alor mei. Poţi?

— Ştii bine că voi fi aici. Mai am nişte zile de concediu, văd eu. Vin sigur.

Stăteau pe marginea patului de lemn al lui Carl Lee şi se uitau tăcuţi unul la celălalt. Celula era întunecată şi liniştită. În paturile din faţă nu stătea nimeni.

— Doamne, uitasem cât e de rău! zise Lester.

— Sper să nu rămân prea mult aici.

Se ridicară şi se îmbrăţişară. Moss Junior descuie uşa celulei, iar Lester ieşi.

— Sunt mândru de tine, îi mai spuse el fratelui mai mare, apoi plecă la Chicago.

În dimineaţa aceea, Carl Lee fu vizitat de avocatul său. Se întâlniră în biroul lui Ozzie. Jake era iritat şi avea ochii înroşiţi.

— Carl Lee, am stat ieri de vorbă cu doi psihiatri din Memphis. Ştii cât te costă o expertiză pentru proces?

— De unde să ştiu? întrebă Carl Lee.

— O mie de dolari! strigă Jake. O mie! De unde poţi face rost de atâţia bani?!

— Ţi-am dat tot ce-am avut. Ţi-am oferit chiar şi…

— N-am nevoie de pământul tău! Şi ştii de ce? Pentru că nimeni nu vrea să-l cumpere. Şi dacă nu poate fi vândut, nu are nicio valoare! Mie îmi trebuie bani lichizi! De fapt, nu mie, ci medicilor!

— De ce?

— De ce?! repetă Jake indignat. Pentru că nu vreau să ajungi la camera de gazare. Ştii că e numai la o sută cincizeci de kilometri de locul ăsta? Şi nu pot să te salvez decât dacă voi convinge juriul că ai fost iresponsabil când i-ai omorât pe băieţii ăia. Degeaba susţinem noi doi c-ai avut atunci o clipă de nebunie. Avem nevoie de mărturia unui specialist. Şi doctorii nu lucrează pe gratis, ai înţeles?

Carl Lee se aplecă şi urmări un păianjen de pe covorul prăfuit. După douăsprezece zile de puşcărie şi două înfăţişări la tribunal, se lămurise asupra sistemului judiciar. Rememora orele şi clipele de dinaintea crimei. Ce-i trecuse atunci prin minte? Fără nicio îndoială, trebuia să-i omoare. Nu regreta nimic. Dar se gândise, oare, la puşcărie, la sărăcie, la avocaţi şi psihiatri? Poate, dar numai în trecere. Pe atunci, acestea i se păreau fleacuri. Se gândise că-l vor judeca şi-i vor da drumul, ca lui Lester, că nu vor fi niciun fel de probleme. Dar acum, lucrurile stăteau cu totul altfel. Sistemul voia să-l pedepsească pentru o faptă pe care el o considera absolut necesară, să-l ţină la puşcărie şi să-l zdrobească, să-i lase copiii orfani. Iar singurul lui aliat îi cerea imposibilul şi ţipa la el furios.

— Fă rost de bani! strigă avocatul, îndreptându-se spre uşă. Cere de la fraţi, de la surori, de la rudele soţiei tale, de la biserică, de oriunde! Trebuie să faci rost de bani, şi asta cât mai repede!

Jake trânti uşa şi ieşi din închisoare.

Carl Lee mai avu un vizitator în dimineaţa aceea. Sosise într-o limuzină neagră, cu şofer. Numerele de înmatriculare erau de Tennessee. Automobilul ocupă trei locuri în parcare. De la volan ieşi un bodyguard negru, uriaş, care deschise portiera pentru boss. Se îndreptară apoi, împreună, spre închisoare. Când intrară, secretara se opri din bătut la maşină şi zâmbi suspicios.

— Bună dimineaţa.

— Bună, zise cel mai mic dintre cei doi. Mă numesc Cat Bruster şi vreau să vorbesc cu şeriful Walls.

— În ce problemă?

— În legătură cu domnul Hailey, unul din chiriaşii hotelului dumneavoastră confortabil.

Şeriful îşi auzi numele şi ieşi din birou să-l întâmpine pe vizitatorul acesta rău famat.

— Domnule Bruster, eu sunt Ozzie Walls.

Îşi strânseră mâinile. Garda de corp nu mişca.

— Îmi pare bine! Mă numesc Cat Bruster şi sunt din Memphis.

— Da, ştiu cine eşti, de la televiziune. Ce vânt te-aduce în comitatul nostru?

— Păi, unul din prietenii mei a dat de bucluc. E vorba de Carl Lee Hailey; am venit să-l ajut.

— În regulă. Dar el, cine e? întrebă Ozzie, privind spre bodyguard, deşi nici şeriful nu era o stârpitulă.

— El e Tom Firavul, îl lămuri Cat. Îi zicem aşa pentru că are un nume prea lung.

— Înţeleg.

— E un fel de gardă de corp.