— Nu.
Carla era îmbrăcată într-o rochie veche, încheiată până la gât. Începu să se joace cu nasturii.
— Atunci, perspectiva că un nevinovat ar putea fi trimis la moarte prin gazare.
— Nu.
Începu să se descheie la nasturi. Lumina albăstruie a televizorului licărea ca un stroboscop, în camera întunecată, în timp ce crainica le ura, pe muteşte, noapte bună.
— Teama unei familii tinere, văzându-şi tatăl la tribunal, în faţa unui juriu ostil?
— Nu.
Sub rochia descheiată, începuse să se vadă porţiunea de mătase a sutienului, pe fondul pielii bronzate.
— Imperfecţiunea sistemului nostru judiciar?
— Nu.
Îşi sprijini unul din picioarele ei frumoase sus, sus, pe speteaza canapelei.
— Modul lipsit de scrupule în care se poartă poliţiştii şi procurorii, când îşi pun în minte să termine un nevinovat?
— Nu.
Îşi desprinse sutienul de mătase, lăsând vederii sânii ei perfecţi.
— Fierberea, furia, emoţiile intense şi necontrolate, lupta din sufletul omenesc, pasiunea dezlănţuită…
— Eşti pe aproape, zise ea.
Cămăşile, lenjeria – toate zburară peste lămpile şi măsuţele din cameră, în timp ce trupurile li se cufundau printre pernele de pe canapeaua veche, primită în dar de la părinţii ei. Era solidă şi se obişnuise să suporte zbenguielile lor!
Corcitura de Max fugi instinctiv pe scări şi se opri de pază la uşa Hannei.
14
Harry Rex Vonner era o namilă de avocat specializat în divorţuri murdare, care băga mereu la puşcărie câte un amărât, pe motive de neplată a pensiei alimentare. Era viclean şi vicios; din acest motiv îl solicitau cu toţii. Putea să obţină copiii, casa, ferma, maşina, cuptorul cu microunde, orice. Un fermier bogat îl plătise ani de zile numai să fie sigur că îl are de partea lui, în cazul în care soţia lui s-ar fi gândit să divorţeze.
Harry Rex îi trimitea toate cazurile penale lui Jake, care, la rândul lui, îi pasa divorţurile. Erau prieteni şi nu-i puteau suferi pe cei de la Sullivan.
Marţi dimineaţa, Vonner dădu buzna şi o întrebă pe Ethel dacă Jake e la birou. Ea dădu din cap afirmativ, ferindu-se să-l întrebe dacă are audienţă. O mai înjurase o dată pentru asta. De fapt, el înjura pe toată lumea. Scara se zgâlţâia sub picioarele lui. Când intră în birou, gâfâia ca sufocat.
— ’Neaţa, Harry Rex! Ai reuşit s-ajungi până aici?
— De ce nu-ţi faci biroul la parter? îl întrebă el printre gâfâieli.
— Ai nevoie de mişcare. Dacă n-ar fi scările astea, ai trece de două sute de kilograme!
— Mersi. Vezi că vin de la tribunal şi Noose te vrea acolo, pe la zece şi jumătate, să discutaţi împreună cu Buckley despre cazul lui Hailey. Ştii tu, să stabiliţi trimiterea în judecată, data procesului, tot rahatu’. M-a rugat să-ţi spun.
— Bun. O să mă duc.
— Bănuiesc c-ai auzit ce-a fost cu marele juriu.
— Sigur. Am o copie a acuzării aici, în faţă.
Harry Rex zâmbi:
— Nu, nu. Vreau să spun dacă ştii cum a fost cu voturile.
Jake se uită curios la el. Harry Rex era primul care afla întotdeauna orice. Se mişca abil în toate cercurile ascunse şi dubioase. Era o sursă de bârfe, deşi, de multe ori, spunea adevărul. Legenda lui Harry Rex începuse cu douăzeci de ani în urmă, cu ocazia primului său proces. Compania căilor ferate pe care o penalizase cu câteva milioane refuza să plătească şi, după trei zile de proces, juriul se retrase pentru deliberări. Avocaţii Companiei se neliniştiră, văzând că verdictul întârzie, îi oferiră douăzeci şi cinci de mii lui Harry Rex, să se liniştească. El însă îi dădu la dracu’, fără să clipească. Clientul lui voia banii. Îl înjură şi pe el. După câteva ore, juraţii ieşiră epuizaţi, cu verdictul de o sută cincizeci de mii. Harry Rex le dăduse cu tifla avocaţilor de la căile ferate, îşi înjurase clienţii şi apoi plecase la cârciumă. Acolo, plătise de băut pentru toată lumea, povestindu-le cum pusese el microfoane în camera juriului. Bineînţeles, vestea se împrăştie imediat, iar Murphy descoperi o mulţime de sârme de-a lungul conductelor de încălzire centrală. Procuratura începu să dea târcoale, dar nu se găsi nimic. De atunci, judecătorii ordonau aprozilor să controleze camera juriului, când Harry Rex avea vreun proces.
— Cum ai aflat amănunte despre votare? întrebă Jake bănuitor, tărăgănând cuvintele.
— Am şi eu sursele mele.
— Bine. Spune-mi cum s-a votat?
— Doisprezece la şase. Dacă mai era unul, n-ai mai fi ţinut în mână actul ăsta de acuzare.
— Doisprezece la şase! repetă Jake.
— Buckley era să facă infarct! Unu’, Crowell, a-nceput totul. Era gata-gata să-i convingă să nu formuleze actul de acuzare.
— Îl ştii pe Crowell?
— M-am ocupat acu’ doi ani de divorţul lui. Prima lui soţie a fost violată de un negru şi a-nnebunit. A divorţat de ea şi s-a mutat de la Jackson, la Clanton. Aici, s-a însurat cu o gloabă de la ţară. Căsătoria a durat cam un an. El i-a tăiat macaroana lui Buckley. Ce mi-ar fi plăcut să-l văd pe Crowell zbierând la el să tacă şi să stea jos!
