— N-are pistol, nu-i aşa?

— Chiar crezi că are nevoie de aşa ceva?

— Bine, bine. Veniţi amândoi la mine, în birou.

Acolo, Firavul se opri în picioare lângă uşă, iar şeful lui se aşeză pe un scaun în faţa şerifului.

— Dacă vrea, poate să ia şi el loc, îi spuse Ozzie lui Cat.

— Nu, şerifule. Aşa a fost instruit, să stea lângă uşă, în picioare.

— Ca un câine poliţist?

— Exact.

— Bine. Despre ce vrei să vorbim?

Cat stătea picior peste picior, cu mâinile pline de diamante, pe genunchi.

— Ştii, şerifule, eu şi Carl Lee suntem foarte legaţi. Am luptat în Vietnam împreună. Odată, am fost împuşcat în cap şi el în picior. Grupul nostru pierise. Carl Lee m-a luat în spinare şi m-a cărat şchiopătând printre gloanţe, până după un dig. Două ore s-a chinuit cu mine şi mi-a salvat viaţa. Nu ştii că a primit pentru asta şi o medalie?

— Nu.

— Aşa e. Am zăcut împreună două luni, într-un spital din Saigon, apoi ne-am mişcat cururile noastre negre şi-am plecat din Vietnam. Nu ne-a mai ars să ne-ntoarcem acolo vreodată.

Ozzie îl asculta cu atenţie.

— Acu’, omul meu are necazuri şi vreau să-l ajut.

— De la dumneata a luat mitraliera?

Firavul mârâi, iar Cat zâmbi larg.

— Bineînţeles că nu.

— Vrei să-l vezi?

— Mai încape încă vorbă? Da’ ce, e-aşa simplu?

— Da, numai să-l faci pe Firav să se dea la o parte din uşă. Ţi-l aduc imediat.

Firavul făcu un pas lateral şi în două minute Ozzie se întoarse cu prizonierul. Cat îl îmbrăţişă şi se uită entuziasmat la el, apoi începură să se lovească uşor, cu pumnii, ca boxerii. Carl Lee se uita încurcat la şerif. Acesta pricepu şi-i lăsă singuri. Firavul închise uşa şi se postă din nou în faţa ei, în picioare. Carl Lee puse două scaune faţă în faţă, ca să fie mai aproape unul de altul. Cat vorbi primul:

— Sunt mândru de tine, bătrâne, pentru tot ce-ai făcut, crede-mă! De ce nu mi-ai spus de-atunci ce-aveai de gând cu mitraliera aia?

— Păi, nu ştiu nici eu.

— Cum a fost?

— Ca-n Vietnam. Numa’ că n-au putut riposta.

— Foarte bine.

— Mda, aşa zic şi eu. Da’ era şi mai bine dacă nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.

— Ce, îţi pare rău?

Carl Lee se foi în scaun şi privi în tavan.

— Am întors-o pe toate feţele, aşa că nu regret că i-am împuşcat. Numai că ar fi fost mai bine dacă nu-mi prăpădeau copila. Să fi fost ca-nainte. Asta vreau să zic.

— Aşa e. Trebuie să fie cumplit pentru tine.

— Nu-mi fac griji cu mine. Dar familia…

— Ai dreptate. Nevastă-ta ce face?

— E bine. Se descurcă ea.

— Am citit în ziare că procesu’ e-n iulie. Ai apărut în presă mai mult ca mine, în ultima vreme.

— Da, Cat. Numa’ că tu reuşeşti totdeauna să scapi. De mine, nu sunt prea sigur.

— Ai un avocat bun, nu-i aşa?

— Da, e foarte bun.

Cat se ridică şi începu să se plimbe prin birou, admirând diplomele şi certificatele de merit ale lui Ozzie.

— Ăsta-i motivul pentru care am venit să te văd, bătrâne.

— Adică? întrebă Carl Lee neştiind exact ce gândeşte prietenul lui, dar sigur că nu era el aici degeaba.

— Carl Lee, ştii câte procese-am avut?

— Cred că multe.

— Cinci. De cinci ori m-au judecat. Am trecut şi pe la poliţia federală şi pe la procuratură. M-au acuzat pentru o mulţime de lucruri: droguri, jocuri de noroc, mită, arme, scandal, curve. Tot ce-ţi trece prin minte. Şi ştii ceva, Carl Lee? Toate acuzaţiile erau adevărate. De câte ori crezi că m-au condamnat?

— Nu ştiu.

— Niciodată! N-au putut să mă prindă cu nimic. Cinci procese câştigate!

Carl Lee zâmbi cu admiraţie.

— Ştii de ce nu m-au putut condamna?

Hailey dădu din cap, deşi o idee avea el, în legătură cu această problemă.