Pentru că scăpaseră de cinci cazuri şi fuseseră stabilite acuzaţiile fără nicio disensiune, Buckley decise că atmosfera era tocmai bună pentru ceea ce avea să urmeze. Deschise uşa şi-i făcu semn lui Ozzie să intre.
— Prezintă mai întâi cazul Hailey, şopti Buckley, când şeriful trecu pe lângă el.
— Domnilor şi doamnelor, acesta este şeriful Walls. Sunt sigur că majoritatea îl cunoaşteţi. Are de prezentat mai multe cazuri. Care este primul, domnule Walls?
Ozzie căută prin hârtii, ca şi cum ar fi pierdut ceva, apoi rosti:
— Carl Lee Hailey.
Juraţii tăcură sub privirea atentă a lui Buckley, care le urmărea orice reacţie. Majoritatea se uitau într-un punct de pe masă, fără să scoată niciun cuvânt. Ozzie răsfoi documentele, apoi se scuză că luase alt dosar, din greşeală. De fapt, nu avusese de gând să prezinte întâi acest caz. Buckley era sigur că reuşise să „citească” în sufletele juraţilor. Obişnuia să facă acest lucru de multă vreme. Chiar şi atunci când interoga un martor, nu-şi lua ochii de la juriu. După sute de experienţe similare, devenise expert în materie. Aşa că-şi dădu seama imediat că vor fi necazuri. Cei cinci negri se închistară şi deveniră aroganţi, gata de luptă. Doamna Gosset arăta extrem de cucernică şi serioasă, în timp ce Ozzie răsfoia dosarele mormăind. Majoritatea albilor păreau degajaţi. Numai Mack Loyd Crowell, un om de la ţară cu înfăţişare dură, avea aceeaşi expresie cu negrii. El îşi împinse scaunul înapoi şi se îndreptă spre fereastră. Deşi era cam derutat, Buckley îşi dădea seama că se prevestea ceva furtunos.
— Şerifule, câţi martori ai pentru cazul Hailey? întrebă procurorul uşor iritat.
Ozzie se opri din răsfoit şi zise:
— Păi, numai pe mine. Dacă e nevoie, mai aducem unul.
— Bine, bine, replică Buckley. Spune tot ce ştii.
Ozzie se lăsă pe speteaza scaunului, îşi încrucişă picioarele şi zise:
— La naiba’, Rufus! Toată lumea ştie de căzu’ ăsta! L-au dat o săptămână la televizor.
— Prezintă-ne doar probele.
— Probele… Bun. Acum o săptămână, Carl Lee Hailey, bărbat negru de treizeci şi şapte de ani, a omorât prin împuşcare pe numiţii Billy Ray Cobb şi Pete Willard; de asemenea, a rănit un poliţist, pe Dewayne Looney, care mai e încă în spital, cu piciorul amputat. Arma folosită e o mitralieră M-16, ilegală, pe care am recuperat-o. Am confruntat amprentele de pe ea cu cele ale domnului Hailey şi se potrivesc. Avem o declaraţie semnată de poliţistul Looney care confirmă că Hailey este cel care a tras. Există şi un martor ocular, Murphy, om de serviciu la tribunal. Pot să-l chem, dacă vreţi…
— Vreo întrebare? îl întrerupse Buckley.
Procurorul se uită neliniştit la juraţi. Aceştia îl priveau agitaţi pe şerif. Crowell stătea cu spatele, uitându-se pe fereastra.
— Aveţi vreo întrebare? repetă Buckley.
— Da, răspunse Crowell, întorcându-se şi fixându-i cu privirea pe procuror, apoi pe Ozzie. Flăcăii ăştia doi pe care i-a-mpuşcat i-au violat fetiţa, nu-i aşa, şerifule?
— Suntem siguri că da, răspunse Ozzie.
— Unu’ dintre ei a mărturisit, nu-i aşa?
— Da.
Crowell se plimba încet, ţanţoş şi arogant de-a lungul încăperii; apoi se opri la celălalt capăt al meselor. Se uită în jos, spre Ozzie.
— Ai copii, şerifule?
— Da.
— Ai vreo fetiţă?
— Da.
— Să zicem că ţi-ar viola-o cineva, iar dumneata ai pune mâna pe făptaş. Ce-ai face?
Ozzie înţepeni, privindu-l speriat pe Buckley, căruia i se înroşise ceafa.
— Nu sunt obligat să răspund la această întrebare, replică Ozzie.
— Nu mai spune! Ai venit aici, în faţa marelui juriu, să depui mărturie, nu-i aşa? Eşti martor, aşa că răspunzi la întrebare.
— Nu ştiu ce-aş face.
— Ce vorbeşti?! Hai, dă-ne un răspuns cinstit! Spune adevărul, ce-ai face?
Ozzie se fâstâci şi se enervă. I-ar fi plăcut să spună adevărul, să le explice că l-ar castra bucuros, l-ar mutila şi apoi l-ar ucide pe ticălosul pervers care s-ar atinge de fetiţa lui. Dar nu putea. Era posibil ca marele juriu să nu-l acuze pe Carl Lee. Nu că el ar fi dorit altceva, dar ştia că lucrul acesta era absolut necesar. Se uită sfios la Buckley. Acesta se aşezase pe scaun şi-l treceau sudorile. Crowell îl încolţise pe şerif cu fervoarea unui avocat care tocmai prinsese martorul cu minciuna.
— Haide, şerifule, îl luă el peste picior. Te ascultăm. Spune adevărul. Ce i-ai face ticălosului? Vorbeşte, hai!
Buckley intră în panică. Cel mai important caz din cariera lui era pe cale să se ducă de râpă. Adio proces! Toate aveau să se termine în faţa marelui juriu, la prima întrunire. Era la mâna unui şofer de camion fără serviciu. Se ridică şi-şi căută cuvintele:
— Martorul nu e obligat să răspundă.
Crowell se întoarse şi ţipă la el:
— Stai jos şi taci din gură! Nu primim ordine de la dumneata! Te putem pune sub acuzaţie şi pe dumneata, dacă vrem, nu-i aşa?
Buckley se aşeză şi se uită la Ozzie lipsit de expresie. Crowell era prea inteligent ca să fie în marele juriu. Cineva l-a plătit, cu siguranţă. Ştia prea multe. Da, marele juriu putea să acuze pe oricine. Crowell se retrase din nou la fereastră.
— Eşti absolut sigur că el a făcut-o? întrebă Lemoyne Frady, văr prin alianţă cu Gwen Hailey.
